Plângerile lui Ieremia (4)
Capitolul 4

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWord, Online începând de la: 08.05.2019, Actualizat: 08.05.2019

Versete călăuzitoare: Plângerile 4

Voi spune ceva pe scurt şi despre următoarele două capitole. Capitolul 4 se aseamănă foarte mult cu capitolul 2 şi capitolul 5 cu capitolul 1, aşa că întreaga carte este simetrică: capitolul 2 şi capitolul 4, capitolul 1 şi capitolul 5 sunt în concordanţă. Aici capitolul începe iarăşi cu un „cum”, ca şi capitolul 1 şi 2: vai, cum! – expresie a durerii. Şi aici este, aşa cum se spune în adnotare: litera ebraică iniţială a fiecărui verset de două rânduri urmează în ordine alfabetică – ca în capitolul 1 şi 2. Deci ca şi în capitolul 1 şi 2, şi aici iarăşi 22 de versete. Diferenţa este numai că aici fiecare verset nu este din 3 rânduri, ci din două rânduri, aşa cum se poate uşor constata.

Doresc să împart capitolul în patru părţi. O plângere conduce la o mărturisire de păcate. O plângere nouă conduce iarăşi la o nouă mărturisire a păcatelor. Aceasta se repetă şi de aceea este şi mai impresionant. Dacă se doreşte să se plângă, plânge-te atunci înaintea Domnului, şi atunci vei descoperi, că poţi cel mai bine să te plângi de tine însuţi! Doresc cu plăcere să accentuez aceasta, pentru ca noi să luăm aceasta cu noi acasă ca învăţătură: plânge-te numai înaintea Lui; atunci vei observa că cel mai bine ai să te plângi de tine însuţi, şi nu de fraţi şi de surori, nu de colegi şi nu de împrejurările în care te afli, ci mai întâi de tine însuţi. Şi cine înţelege aceasta, acela nu poate să se plângă nicidecum mai bine. Plânge-te înaintea Lui! Acesta este mesajul simplu. Ca şi în capitolul 2 şi aici este o descriere a distrugerii cetăţii.

Versetul 1

Plângerile 4.1: Cum s-a întunecat aurul! Aurul cel mai curat s-a schimbat! Pietrele sfântului locaş sunt împrăştiate la capătul oricărei străzi!

S-ar putea interpreta în sensul adevărat al cuvântului cu privire la Locul sfânt, la Templu, care a fost pustiit. Dar poate fi înţeles şi simbolic, deoarece în versetul 2 copiii Sionului sunt comparaţi cu aurul:

Versetul 2

Plângerile 4.2: Fiii cei scumpi ai Sionului, cei comparaţi cu aurul fin, cum sunt socotiţi ca vasele de lut, lucrare a mâinilor olarului!

Aceasta nu mai trebuie cruţat, poate fi acceptat fireşte aşa cum s-a întâmplat.

Vers. 3-4

Plângerile 4.3-4: Chiar şi şacalii îşi apleacă ţâţele şi îşi alăptează puii; fiica poporului meu a ajuns nemiloasă ca struţii din pustiu. Limba sugarului se lipeşte de cerul gurii lui, din cauza setei. Pruncii cer pâine, nimeni nu le-o frânge.

Şi apoi iarăşi un cuvânt, pe care l-am avut aseară despre copii, despre sugari. Unul din lucrurile cele mai impresionante, din temele din această carte este soarta copiilor în timpul distrugerii, în timpul asedierii şi distrugerii Ierusalimului. Şacalii sunt mame mai bune decât erau mamele lui Iuda în timpul asedierii. Chiar şi şacalii îşi apleacă ţâţele şi îşi alăptează puii; fiica poporului meu a ajuns nemiloasă ca struţii din pustiu. Realmente, în Iov 39 citim, că struţii nu se îngrijesc aşa mult de puii lor. Ei îşi depun ouăle şi nu se mai interesează ce se va întâmpla după aceea cu ele. Au ajuns mamele în felul acesta? Cum trebuie înţeles aceasta? Deoarece mamele nu mai aveau hrană. Limba sugarului se lipeşte de cerul gurii lui, din cauza setei. Pruncii cer pâine, nimeni nu le-o frânge.

Versetul 5

Plângerile 4.5: Cei care se hrăneau cu mâncăruri alese sunt căzuţi pe străzi. Cei crescuţi pe purpură îmbrăţişează grămezile de gunoi.

Cei care se hrăneau cu mâncăruri alese sunt căzuţi pe străzi. Cei crescuţi pe purpură, aceştia sunt nu numai copiii, aceştia sunt oamenii bogaţi, care au locuit în lux; acum zac sau tradus mai bine, îmbrăţişează {ca în Iov 24.8} grămezile de gunoi. Aceasta conduce la prima mărturisire de păcate în versetul 6.

Versetul 6

Plângerile 4.6: Şi pedeapsa nelegiuirii fiicei poporului meu este mai mare decât păcatul Sodomei, care a fost nimicită într-o clipă, fără să fi pus cineva mâinile pe ea.

A avut loc direct de la Dumnezeu din cer; nu aşa cum au făcut babilonieni aici. Vedem aici că nu este numai o repetare a capitolului 2; dimpotrivă; aici merge mult mai profund. Aşa cum Scriptura niciodată nu oferă numai repetări. Ce este aici mai profund? Aici este nu numai descrisă o stare nenorocită. Aici starea este privită din punct de vedere moral. Aici sunt descoperite cauzele acestei stări nenorocite. Şi cauza este păcatul poporului, care a devenit mai mare decât păcatul Sodomei. Dacă ai ceva de deplâns, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva starea proprie este urmarea propriilor păcate. Aceasta este prezentat direct mai detaliat. Mai întâi continuă plângerea:

Versetul 7

Plângerile 4.7: Capii ei erau mai curaţi decât zăpada, mai albi decât laptele, mai rumeni la trup decât rubinele, înfăţişarea lor era ca safirul.

Alb şi roşu, aşa cum se spune despre mire în Cântarea Cântărilor. Acestea sunt semne ale bunăstării, ale gloriei. Dar:

Versetul 8

Plângerile 4.8: Faţa lor este mai neagră decât funinginea, nu mai sunt recunoscuţi pe străzi. Pielea li s-a lipit de oase; s-a uscat, a ajuns ca lemnul.

Acestea sunt urmările foametei.

Versetul 9

Plângerile 4.9: Cei ucişi de sabie sunt mai bine decât cei ucişi de foame, pentru că aceştia se topesc, fiind străpunşi de lipsa roadelor câmpului.

Cei loviţi de sabie au parte de o moarte rapidă. Însă ceilalţi trebuie să mai trăiască şi apoi să moară treptat de foame. Ei se topesc fiind străpunşi de lipsa roadelor câmpului.

Versetul 10

Plângerile 4.10: Mâinile femeilor miloase au fiert pe copiii lor. Ei le-au fost mâncarea în dezastrul fiicei poporului meu!

Fiica Sionului este ori cetatea însăşi ori fiicele ei, femeile din cetate, ca aici mamele care erau aşa de disperate şi deznădăjduite de foame, că şi-au tăiat copiii şi i-au fiert. Îngrozitor! Aşa departe poate ajunge un om, atunci când el a ajuns jos, foarte jos. Şi această a doua plângere conduce la o mărturisire de păcate mult mai detaliată în versetele 11 până la 16.

Versetul 11

Plângerile 4.11: Domnul Şi-a satisfăcut furia, Şi-a vărsat aprinderea mâniei Sale şi a aprins un foc în Sion şi i-a mistuit temeliile.

Temeliile Sionului, ale cetăţii Ierusalim.

Versetul 12

Plângerile 4.12: Împăraţii pământului şi toţi locuitorii lumii n-au crezut că potrivnicul şi vrăjmaşul ar putea intra pe porţile Ierusalimului.

Nu pentru că Ierusalim era o cetate măreaţă, impresionantă; unele cetăţi erau mult mai mari şi mai tari. Însă împăraţii cunoşteau atotputernicia Dumnezeului lui Israel. Şi ei nu şi-ar fi putut închipui, că vrăjmaşii ar putea pătrunde în această cetate în teritoriul Domnului. Dar s-a petrecut. Şi motivele pentru aceasta ne sunt clare, şi vrăjmaşii ştiau aceasta foarte bine. Este din cauza păcatelor, nu numai ale poporului, ci ale conducătorilor poporului.

Versetul 13

Plângerile 4.13: Aceasta este din cauza păcatelor profeţilor săi, a nelegiuirilor preoţilor săi, care au vărsat sângele celor drepţi în mijlocul lui.

În cetate s-a făcut nedreptate. Ca să se îmbogăţească, au omorât pe cel drept.

Vers. 14-15

Plângerile 4.14-15: Ei rătăceau ca nişte orbi pe străzi, erau mânjiţi cu sânge, încât nimeni nu putea să se atingă de hainele lor. Ei strigau către ei: „Depărtaţi-vă, necuraţilor! Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, nu atingeţi!“… Când fugeau şi rătăceau, se spunea printre naţiuni: „Nu vor mai locui aici!“

Ei rătăceau ca nişte orbi pe străzi. Da, aşa a fost în timpul asedierii. Şi de ei era lipit sângele celor drepţi. Ei erau pătaţi cu sânge, aşa că nu se dorea atingerea hainelor lor. Trebuia să li se strige: „Depărtaţi-vă! Necuraţi!”, ca şi cum ar fi fost leproşi. „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, nu atingeţi!“ Când fugeau, rătăceau {compară cu Deuteronomul 28.65}; se spunea printre naţiuni: Ei nu trebuie să locuiască la noi! Când au vrut să emigreze, nici măcar babilonienii nu au vrut să-i aibă. Leproşi, necuraţi, alungaţi de toţi, aceştia erau aceia care odinioară erau conducătorii sfinţi, curaţi ai poporului.

Versetul 16

Plângerile 4.16: Faţa Domnului i-a împrăştiat, El nu Se va mai uita la ei. Ei n-au onorat faţa preoţilor şi n-au arătat bunăvoinţă faţă de bătrâni.

Poporul i-a alungat afară; vrăjmaşii nu voiau să-i primească; şi în mod foarte deosebit, Domnul i-a împrăştiat. El nu-i mai priveşte. Nu s-au mai respectat preoţii, bătrânilor nu li s-a arătat bunăvoinţă. Aşa se termină aici a doua mărturisire de credinţă, scuzaţi, mărturisirea de păcate, în care numai din partea poetului se exprimă credinţa. Drept urmare este o mărturisire de credinţă din partea poetului. Dacă se recunoaşte judecata în caracterul ei adevărat – sau se recunoaşte ca atare -, este o mărturisire de credinţă, dacă ea poate fi exprimată. Ceea ce urmează la sfârşitul acestui capitol sunt trei scene din timpul asedierii. Mai întâi în versetul 17 şi 18, ceva pe care l-am studiat vineri seara, când am studiat ultimele capitole din cartea 2 Împăraţi.

Versetul 17

Plângerile 4.17: Cât despre noi, ochii noştri lâncezesc după ajutorul nostru zadarnic. În vegherea noastră priveam spre o naţiune care nu putea să ne salveze.

Încă mai lâncezesc – aş traduce aici la forma trecut, căci se referă la asediere -, încă mai lâncezesc ochii noştri după ajutorul nostru zadarnic; în aşteptarea noastră aşteptam un popor care nu putea să salveze. Acesta era Egiptul. Astfel au privit ei deznădăjduiţi în sus. Pe când trebuiau să sufere în felul acesta, au stat pe ziduri şi au privit, dacă nu cumva va veni Egiptul, în loc să privească în sus spre cer. Cât de des oamenii au privit în zadar spre alţi oameni şi nu s-au gândit la Dumnezeu. Aşa s-au încrezut ei în Egipt. Şi Egiptul este numai un toiag din trestie, aşa cum a spus deja Isaia în timpul lui Ezechia; acolo era acelaşi lucru. Mereu te încrezi în prietenul fals, în care nu te poţi încrede. Este numai o trestie, care străpunge mâna.

Versetul 18

Plângerile 4.18: Ei ne pândeau paşii ca să nu umblăm pe străzile noastre. Sfârşitul nostru este aproape, zilele noastre s-au împlinit, pentru că sfârşitul nostru a venit.

Prietenii nu mai sunt; nu te poţi încrede în acest popor Egiptul; zilele noastre s-au împlinit; aceasta înseamnă: s-a ajuns la sfârşit, zilele sunt depline, judecata vine; a venit sfârşitul nostru. A doua scenă scurtă este în versetele 19 şi 20. Prima a fost la începutul asedierii; pe când ei sperau încă în Egipt. Versetele 19 şi 20 sunt la sfârşitul asedierii; şi pe aceasta am studiat-o vineri seara, când Zedechia la sfârşit a făcut o spărtură în zid şi apoi a evadat cu mai marii lui şi până la urmă au fost totuşi prinşi de babilonieni.

Vers. 19-20

Plângerile 4.19-20: Urmăritorii noştri erau mai iuţi decât vulturii cerurilor; ne-au fugărit pe munţi, ne-au pândit în pustiu. Suflarea nărilor noastre, unsul Domnului, a fost prins în gropile lor, el, despre care ziceam: „Vom trăi sub umbra lui printre naţiuni!“

Uneori s-a considerat a fi aproape imposibil să se gândească aici la Zedechia. Dar cine ar putea vorbi astfel despre Zedechia: suflarea noastră de viaţă, unsul Domnului, vom trăi sub umbra lui printre naţiuni. De aceea vechea tradiţie iudaică s-a gândit deja aici mai degrabă la Iosia. Mult mai devreme. Nu ştiu cum aceasta se potriveşte în asediere. Aici nu este vorba despre ce era Zedechia în persoana lui. Dacă David a spus despre Saul: este unsul Domului, atunci el nu vorbeşte despre persoana lui Saul, ci despre funcţia lui. Despre aceasta este vorba aici. Zedechia, oricine era el ca persoană, el era unsul Domnului, împăratul uns peste Iuda. Şi în această privinţă, privit din punctul de vedere al funcţiei sale, era speranţa, speranţa naturală, a poporului său, despre care poporul putea spune: Vom trăi sub umbra lui printre naţiuni. Şi după aceea ei au văzut cum împăratul a fugit şi cum după aceea el a fost prins; fiii lui au fost înjunghiaţi, lui i-au scos ochii şi l-au dus în captivitate. Suflarea lor de viaţă a fost tăiată.

Versetul 21

Plângerile 4.21: Bucură-te şi veseleşte-te, fiică a Edomului, care locuieşti în ţara Uţ! Va trece şi la tine potirul; te vei îmbăta şi te vei dezgoli.

A treia scenă scurtă, pe aceasta nu am găsit-o în 2 Împăraţi, dar o găsim în multe profeţii. Şi aceasta este, că Edom, poporul frate, priveşte şi cu bucurie răutăcioasă vede distrugerea Ierusalimului. Despre Edom se spune: Bucură-te şi veseleşte-te, fiică a Edomului – însă aceasta este spus în sens sarcastic, ironic -, locuitoare a ţării Uţ {Probabil o localitate situată în sud-estul Israelului în partea de nord-vest a pustiei Arabiei; compară cu Ieremia 25.20}! Şi la tine va veni paharul judecăţii; te vei îmbăta şi te vei dezgoli.

Versetul 22

Plângerile 4.22: Pedeapsa nelegiuirii tale s-a împlinit, fiică a Sionului, El nu te va mai deporta. El îţi va cerceta nelegiuirea, fiică a Edomului, îţi va da pe faţă păcatele.

Sionul i se spune printre altele, în versetul 22: Pedeapsa nelegiuirii tale s-a împlinit, fiică a Sionului, El nu te va mai deporta. – Aceasta este mângâiere pentru Sion, care a fost luat aşa în derâdere de Edom. Dumnezeu va pune capăt suferinţei tale. Dar apoi se spune iarăşi lui Edom: El îţi va cerceta nelegiuirea, fiică a Edomului, îţi va da pe faţă păcatele. De ce tocmai Edom? Probabil: este o tradiţie iudaică foarte veche, care acum poate fi luată în serios, că Edom a fost de fapt întotdeauna privit ca cel mai mare vrăjmaş, aşa cum găsim aceasta în Isaia 33 şi 34 şi 63, unde este descrisă judecata asupra Edomului în timpul din urmă, unde Edom stă de fapt ca cel mai mare vrăjmaş ca şi Imperiul Roman. Edom este Roma în literatura rabinică. Şi aşa va fi judecat Edom cândva (şi aici aceasta este prezentat profetic) şi Sionul va fi salvat.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die Klagelieder Jeremias (4)

După o prelegere din anul 1991

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).