O creaţie nouă

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat: 13.09.2018

Etapa a doua în slujba împăcării era, aşa cum am văzut, lucrarea împăcării. Această lucrare are două aspecte:

  1. Lucrarea lui Hristos se preocupă pe de o parte cu ceea ce este vechi, înstrăinat şi duşmănos. Prin moartea Sa Hristos a înlăturat această stare din cel credincios. Cu aceasta ne-am ocupat deja.
  2. Lucrarea lui Dumnezeu, pe de altă parte, aşează înlăuntru ceva cu totul nou: o creaţie nouă, care niciodată nu va avea nevoie de o restabilire.

Astfel în cele mai multe locuri din Scriptură unde se găseşte ceva despre împăcare se vorbeşte şi despre creaţia nouă:

Epistola către Coloseni vorbeşte în capitolul întâi despre împăcare (Coloseni 1.19-23); în capitolul trei citim apoi despre omul nou: „Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu [omul] cel nou, care se înnoiește spre cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat” (Coloseni 3.9,10). Omul vechi îşi are interesele pe pământ. Omul nou are dimpotrivă alte interese decât omul vechi: el gândeşte „la cele de sus” (Coloseni 3.2). Deja Coloseni 1.18 ne arată că Hristos este Începutul unei creaţii cu totul nouă, şi aceasta stă în legătură cu faptul că El este „Cel întâi-născut dintre morţi”.

Şi în epistola către Efeseni 2.16 găsim împăcarea, şi în versetul 15 citim în contextul împăcării despre crearea unui om nou: „… pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou … şi ca să împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce” Efeseni 2.15,16).

Creaţia nouă stă în legătură cu un domeniu de activitate cu totul nou: „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2.10). Dumnezeu a pregătit lucrări pentru această creaţie nouă, care sunt potrivite ei. Prin „fapte bune” în acest verset se înţelege cu totul altceva decât se înţelege astăzi în general prin această expresie. Este însă nevoie de ochi noi creaţi, ca ele să poată fi recunoscute ca fapte bune. Chiar şi credincioşii nu le pot recunoaşte, dacă nu se folosesc de aceşti ochi noi.

Ungerea Domnului prin Maria (Matei 26.6-13) este un exemplu pentru faptul că un credincios are acest fel de ochi noi şi face „o faptă bună”. „Dar ucenicii s-au indignat când au văzut lucrul acesta şi au zis: ‚Ce rost are risipa aceasta? Parfumul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump şi banii să se dea săracilor.’ Dar Isus, cunoscând aceasta, le-a zis: ‚De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine. Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.’” (Matei 26.8-11).

Chiar şi în epistola către Romani, unde noi nu citim nimic despre o creaţie nouă, se vorbeşte totuşi cel puţin în context cu împăcarea despre puterea învierii vieţii noi (Romani 5.10).

În a doua epistolă către Corinteni se vorbeşte în acelaşi capitol atât despre împăcare cât şi despre noua creaţie (2 Corinteni 5). Aici nu găsim aşa de mult relatat despre ce am fost noi eliberaţi prin împăcare – şi anume de vrăjmăşie şi înstrăinare -, ci aici este accentuat mai mult rezultatul împăcării: noua creaţie. De aceea citim nemijlocit în legătură cu împăcarea: „Căci dacă este cineva în Hristos este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5.17). De fapt textual nu se spune: „Dacă este cineva în Hristos, acela este o creaţie nouă”, ci: „Întrucât este o creaţie nouă … noul s-a făcut”. Încă nu este totul nou. Noi am primit într-adevăr viaţă nouă, veşnică, avem o natură nouă, o minte nouă (= gând; compară cu 1 Corinteni 2.16; Romani 12.2), însă trupul nostru nu este încă nou. Şi cu toate acestea se spune, că Dumnezeu deja astăzi „a împăcat cu Sine Însuşi” pe credincios (2 Corinteni 5.18). Deci trupul nou nu este o necesitate pentru a poseda pe deplin împăcarea. Deoarece noi suntem în Hristos şi am primit o natură nouă şi o viaţă nouă, este suficient pentru a fi împăcat cu Dumnezeu.

„Creaţia nouă” se referă nu numai la natura noastră nouă, adică la viaţa nouă, pe care am primit-o, ci şi la relaţiile noi în cadrul trupului lui Hristos, în care am fost puşi: „De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească” (2 Corinteni 5.16). Să cunoşti pe cineva „după starea firească (= carne)” face parte din ceea ce este vechi. Relaţiile noi nu sunt determinate nici prin diferenţele sau contrastele sociale, culturale şi intelectuale, şi nici prin simpatii şi antipatii. Deoarece noi suntem o „creaţie nouă” şi Dumnezeu a sădit în noi o natură nouă, relaţiile noastre nu se mai formează după aceste lucruri de odinioară. Astfel probabil cineva are cu fraţii şi surorile lui după duh relaţii mult mai strânse decât el a avut vreodată mai înainte cu rudele lui necredincioase. Cine a posedat odinioară o poziţie înaltă în societate, nu se mai simte bine „în cercurile lui” şi are mult mai multă părtăşie cu aceia care au fost salvaţi şi mântuiţi din legăturile lor rele.

Deci creaţia nouă stă în legătură cu

  • interese cu totul noi (epistola către Coloseni)
  • câmpuri de activitate cu totul noi (epistola către Efeseni) şi
  • relaţii cu totul noi ( epistola 2 Corinteni).

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Eine neue Schöpfung (9)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Creaţia (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).