Locuri din Biblie citate de adepţii împăcării tuturor oamenilor şi/sau de adepţii nimicirii generale

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Ce locuri din Biblie se folosesc pentru îndreptăţirea doctrinei împăcării tuturor oamenilor sau a doctrinei nimicirii generale? Vrem să studiem mai îndeaproape unele din aceste locuri. Adepţii împăcării tuturor oamenilor citează încă multe alte locuri din Biblie, pe care noi nu le putem studia aici.

La citirea Bibliei ar trebui ca locurile citate să fie studiate în contextul lor şi să se pună întrebarea dacă într-adevăr ele vorbesc despre o împăcare a tuturor oamenilor sau dacă se vrea cu plăcere ca această vorbire să fie atribuită în mod fals Bibliei. Dacă avem în memorie constatarea biblică completă, nu ne va mai fi greu să aşezăm la locul lor corect şi următoarele locuri biblice aparent grele. Un principiu în interpretarea Bibliei trebuie să fie totdeauna şi următorul: cu lumina locurilor biblice clare să se lumineze locurile mai grele. Nu avem voie să întunecăm lumina clară a locurilor biblice cu locurile biblice greu de înţeles.

Coloseni 1.20-23: „să împace toate lucrurile cu Sine”

Coloseni 1.20-23: … şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi, în gândirea voastră, prin fapte rele, El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi, curaţi şi fără vină, negreşit, dacă rămâneţi întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care a-ţi auzit-o, care a fost vestită întregii creaţii de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.

În locul acesta din Biblie este vorba de „toate lucrurile”, nu de „toţi oamenii”. Cuvântul „lucruri” din versetul 20 într-adevăr nu stă în textul original în limba greacă, dar cu toate acestea traducătorii Bibliei au făcut bine să traducă în locul acesta prin „toate lucrurile”, căci abia în versetul 23 este vorba de împăcarea oamenilor, care „rămân întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să se abată”. În versetul 16, care premerge versetele noastre, expresia „toate lucrurile” se referă în mod deosebit la structurile de autoritate din cer şi de pe pământ. „Pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi.” Probabil unul sau altul va fi surprins că noi vorbim aici de structuri ale autorităţii, însă în epistola către Coloseni capitolul 1 aceasta corespunde contextului direct. Nu numai pe pământ sunt împăraţi, căpetenii şi alţi deţinători ai puterii. Şi satan este o astfel de căpetenie. Vrăjmăşia faţă de Dumnezeu se arată prin aceea că, creaturile aşează autoritatea lor împotriva autorităţii lui Dumnezeu. Prin aceasta ei nu numai pun la îndoială autoritatea Lui, ci ei îi determină pe aceia, asupra cărora au autoritate, să acţioneze împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este valabil nu numai pentru autoritatea pe pământ, ci şi pentru autoritatea în cer (vezi de exemplu Daniel 10.20). Dacă aceste structuri de autoritate vor fi împăcate, aceasta nu înseamnă că şi posesorii lor vor fi împăcaţi, ci că în aceste „funcţii” se va practica autoritatea într-un mod demn de Dumnezeu. Aceasta va fi aşa în Împărăţia de o mie de ani. Atunci slujba îngerilor şi slujba credincioşilor, care atunci vor fi în cer, va purta grijă de aceasta. De aceea noi credem că traducătorii au procedat bine, să traducă aici prin „toate lucrurile”.

În următoarele două versete citim: „Şi pe voi … El v-a împăcat acum” (Coloseni 1.21). „pe voi” – credincioşii din Colose (şi prin aceasta şi pe toţi ceilalţi creştini credincioşi) au fost deja împăcaţi, creaţia dimpotrivă, aşteaptă încă împăcarea (compară cu Romani 8.20-22)[1], în timp ce oamenii, care au luat pe Isus ca Salvator, savurează deja acum („v-a împăcat acum”) împăcarea. Înstrăinarea a fost înlăturată, căci Dumnezeu ne-a împăcat, ca să ne prezinte „înaintea Lui sfinţi, curaţi şi fără vină” (Coloseni 1.22). Ce-i drept în versetul 23 se spune „negreşit, dacă rămâneţi întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă”. În mod evident sunt excluşi de la împăcare acei oameni care „nu sunt întemeiaţi” şi nu rămân „neclintiţi în credinţă”. Versetele din Coloseni 1.20-23 trebuie smulse din context, dacă se vrea ca prin ele să se justifice împăcarea tuturor oamenilor.

Şi în Evrei 2.9 este vorba de „toţi”: „… El să guste moartea pentru toţi [literar: tot]”. În contrast cu aceasta citim în Evrei 2.10, că El a adus „pe mulţi fii la slavă” (şi aici nu se spune „toţi oamenii”![2][2]). Această lucrare (a împăcării) nu este încă terminată, cu toate că baza pentru aceasta a fost pusă deja prin moartea Domnului Isus la cruce. Dumnezeu ar putea deja acum să aducă toate lucrurile din cer şi de pe pământ la odihnă şi armonie, însă El aşteaptă încă, căci „doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3.9).

Romani 11.11-15: „împăcarea lumii”

Romani 11.11-15: Spun, deci: Au alunecat ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin căderea lor a venit mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos. Dacă deci căderea lor a fost o bogăţie pentru lume şi împuţinarea lor o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea lor? V-o spun vouă, celor dintre neamuri: întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba şi în orice fel, dacă este cu putinţă, caut să provoc gelozia celor din poporul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă dintre cei morţi?

Unii doresc cu plăcere să citeze versetul 15 ca argument pentru împăcarea tuturor oamenilor, însă aici este pe deplin clar vorba de „împăcarea lumii”. Ar trebui să fie clar pentru orice cititor al Bibliei, că trebuie să se falsifice Biblia, dacă se vrea ca prin acest verset să se justifice împăcarea tuturor oamenilor. Pavel vorbeşte aici despre iudeii contemporani lui şi despre faptul că el doreşte „să mântuiască pe unii dintre ei”. Faptul că el doreşte să mântuiască pe unii, aceasta înseamnă foarte evident că nu toţi vor fi mântuiţi. În afară de aceasta, locul acesta din Biblie vorbeşte despre lepădarea lui Israel, cum se poate atunci afirma, că toţi oamenii vor fi mântuiţi? În orice caz, cel puţin cei lepădaţi ai lui Israel sunt lepădaţi.

În versetul 15 citim despre lepădarea lui Israel. Aceasta durează deja de câteva sute de ani şi se va sfârşi când va veni timpul primirii şi Domnul va relua legăturile cu poporul Său pământesc. Atunci va avea loc „împăcarea lumii”. În cadrul împăcării este vorba – aici în Romani 11.15 precum şi în 2 Corinteni 5.19 (vezi pasajul următor) – nu de un rezultat, ci de un proces. Dumnezeu a lăsat lumea să meargă un timp pe căile ei proprii şi într-un anumit sens nu S-a preocupat de ea, cu toate că El „nu S-a lăsat fără mărturie” (Faptele apostolilor 14.17). Până la venirea lui Hristos în lume, Dumnezeu S-a ocupat în principal cu Israel. Însă după aceea a venit momentul când Israel nu a mai avut drepturi privilegiate; acum Dumnezeu voia să Se îndrepte spre lume. Prin „lume” se înţelege în mod deosebit naţiunile, căci este vorba de contrastul faţă de „Israel” (Romani 11.15). În mod deosebit naţiunilor care erau cel mai îndepărtate de Dumnezeu („fără Dumnezeu în lume”; Efeseni 2.12), a vrut Dumnezeu acum să li Se adreseze prin cuvântul împăcării.

2 Corinteni 5.19,20: „împăcând lumea cu Sine”

2 Corinteni 5.19,20: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele şi punând în noi cuvântul acestei împăcări. Noi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu.

Mulţi vor răspunde cu Da la întrebarea dacă Dumnezeu a împăcat deja lumea, referindu-se la 2 Corinteni 5.19. Însă apoi sunt trase diverse concluzii din locul acesta. Exprimat în general şi simplificând, s-ar putea spune:

  • Adepţii împăcării tuturor oamenilor afirmă: toţi oamenii vor fi mântuiţi!
  • Adepţii calvinismului trag concluzia: Prin cuvântul „lume” aici este vorba de lumea credincioşilor!
  • Arminianii (arminianismul este o orientare moderată a protestantismului reformat: n. tr.) gândesc: fiecare om este deja împăcat, dar dacă nu se pocăieşte nu va ajunge în cele din urmă să savureze împăcarea.

Deducţii foarte diferite! Care deducţie este cea corectă? Sau probabil nici una nu este corectă? Mai este vreo alternativă?

O problemă de traducere

Vrem mai întâi să citim versetele, la care se referă (2 Corinteni 5.18-20), în diferite traduceri:

Luther 1984:

  • 2 Corinteni 5.18-20: Dar toate acestea de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine Însuşi prin Hristos şi ne-a dat funcţia, care predică împăcarea. Căci Dumnezeu era în Hristos şi împăca lumea cu Sine Însuşi şi nu le punea la socoteală păcatele lor şi a întemeiat printre noi cuvântul împăcării. Astfel noi suntem ambasadori în locul lui Hristos, căci Dumnezeu îndeamnă prin noi; aşa că vă rugăm în locul lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

Schlachter 2000:

  • 2 Corinteni 5.18-20: Însă toate acestea [vin] de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine Însuşi prin Isus Hristos şi ne-a dat slujba împăcării; şi anume pentru că Dumnezeu era în Hristos şi împăca lumea cu Sine Însuşi, în timp ce El nu le punea la socoteală păcatele lor şi a pus în noi cuvântul împăcării. Astfel noi suntem ambasadori pentru Hristos, şi anume aşa fel, că Dumnezeu Însuşi îndeamnă prin noi; astfel noi rugăm ca locţiitori pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

Ediţia Elberfelder revizuită, editura R. Brockhaus:

  • 2 Corinteni 5.18-20: Dar toate de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine Însuşi prin Hristos şi ne-a dat slujba împăcării, (şi anume) că Dumnezeu era în Hristos şi a împăcat lumea cu Sine Însuşi, nu le-a pus la socoteală[3] greşelile şi a pus în noi cuvântul împăcării. Astfel noi suntem trimişi în locul lui Hristos, în timp ce ca şi cum Dumnezeu îndeamnă prin noi; noi rugăm pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu.

Au redat corect textul în locul acesta aceste în sine bune traduceri? Încercăm să facem pe cât posibil

O redare textuală din limba greacă:

  • 2 Corinteni 5.18-20: Însă toate (vin) de la Dumnezeu, care împăcându-ne [participiu aorist] cu Sine prin Hristos şi dându-ne slujba împăcării, anume, că Dumnezeu era în Hristos împăcând [participiu prezent] lume(a) (cu) Sine, ne punându-le la socoteală greşelile şi punând în noi cuvântul împăcării. Deci noi suntem trimişi pentru Hristos, în timp ce Dumnezeu îndeamnă prin noi; noi rugăm pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu.

Cele mai apropiate traduceri de această redare sunt după părerea noastră următoarele traduceri:

Traducerea lui W. Kelly:

  • 2 Corinteni 5.18-20: And they all are of God that reconciled us to himself by Christ and gave to us the ministry of the reconciliation: how that it was God in Christ reconciling the world to himself, not reckoning to them their offences, and putting in us the word of the reconciliation. For Christ then we are ambassadors, God as it were beseeching by us, we entreat for Christ, Be reconciled to God …

Elberfelder, ediţia CSV Hückeswagen:

  • 2 Corinteni 5.18-20: Şi toate de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine Însuşi prin Hristos şi ne-a dat slujba împăcării: anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi, nesocotindu-le greşelile lor, şi El a pus în noi slujba împăcării. Astfel noi suntem trimişi pentru Hristos, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi; vă rugăm în locul lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!

Vedem noi diferenţa principală faţă de primele traduceri? În aceste două ultime traduceri nu citim că Dumnezeu a împăcat lumea. Şi aceasta este corect, căci verbul la timpul trecut nu se găseşte nici în limba greacă.

Pe baza traducerii textuale din limba greacă am arătat care este diferenţa semnificativă între împăcarea din versetul 18 şi versetul 19. Aceasta devine vizibil prin formele de timp diferite, în care stă participiul („împăcându-ne”, versetul 18). În versetul 18 este aorist. Această formă de timp arată în limba greacă în general, că o acţiune are loc punctual şi s-a încheiat. (vezi şi: „Introducere în limba greacă (KOINE) a Noului Testament” pag. 96, Baban Octavian http://www.obinfonet.ro/docs/gk/resgk/greaca_book-2009.pdf, n. tr.) În versetul 19 participiul („împăcând”) stă dimpotrivă la prezent. Această formă de timp este folosită în limba greacă ca să exprime un proces aflat în desfăşurare. [din Wikipedia: în limba greacă se diferenţiază sever între acţiunile care au loc o singură dată sau se repetă/sunt de durată, de aceea multe trepte de timp au două forme de verb diferite]. De această formă gramaticală nu se ţine seama în primele trei traduceri amintite mai înainte (Luther 1984, Schlachter 2000, Elberfelder revizuit). Ele nu traduc exact în locul acesta şi de aceea induc în eroare. Căci concluziile prezentate mai înainte pornesc de la premisa că împăcarea lumii s-a încheiat deja. Însă această concluzie nu rezultă din traducerea exactă a textului. Deoarece noi nu cunoaştem un alt loc în Scriptură, care să spună că Dumnezeu ar fi încheiat, respectiv ar fi făcut la un anumit moment împăcarea lumii, concluziile prezentate mai înainte ale adepţilor împăcării tuturor oamenilor, ale calviniştilor şi ale arminianilor nu sunt întemeiate.

Şi versetul 20 arată clar că nu toţi oamenii sunt deja împăcaţi: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Evident, contrar părerii multor adepţi ai împăcării tuturor oamenilor, nu toţi oamenii sunt încă împăcaţi – căci de ce atunci Pavel ar trebui să roage pe oameni să se lase împăcaţi cu Dumnezeu?

În continuare să ne dedicăm întrebării: cine sau ce a fost împăcat?

În cadrul împăcării este vorba ca relaţia noastră cu Dumnezeu să fie adusă în ordine. Din duşmani ai lui Dumnezeu noi a trebuit să fim făcuţi prieteni. „Prin Hristos” Dumnezeu ne-a scos din starea de vrăjmăşie şi „ne-a împăcat cu Sine Însuşi” (2 Corinteni 5.18). Această împăcare a avut loc la întoarcerea noastră la Dumnezeu. De aceea în limba greacă în versetul acesta verbul este la participiu aorist şi nu la prezent. Forma aceasta de timp a verbului (prezentul) se foloseşte când este vorba de un proces în derulare. În versetul următor (2 Corinteni 5.19) este vorba de altceva: Dumnezeu era în Persoana lui Hristos treizeci şi trei de ani (împăcând, aceasta înseamnă într-o atitudine sau un duh de împăcare) pe pământ, ca să împace lumea; ca să zicem aşa, El i-a întins mâna împăciuitoare. Dar lumea nu s-a lăsat împăcată, ci chiar a răstignit pe Hristos pe cruce. De asemenea şi astăzi, aproape două mii de ani mai târziu, ea Îl urăşte.

Vedem deci: versetele din 2 Corinteni 5.18-20 nu exprimă, (1) că toţi oamenii sunt deja împăcaţi (aşa cum cred adepţii împăcării tuturor oamenilor), şi nici (2) că în versetul 19 este vorba de „lumea” credincioşilor (aşa cum cred calviniştii). În cazul acesta nu este vorba de rafinamente teologice excesive. Ideile acestea au direct a face cu imaginea pe care noi o avem despre Dumnezeu. Ideea adepţilor împăcării tuturor oamenilor, că toţi oamenii ar fi cândva împăcaţi, diminuează dreptatea lui Dumnezeu, şi ideea calviniştilor, că ar fi vorba de „lumea” credincioşilor, cărora li se oferă împăcarea, diminuează mărimea dragostei lui Dumnezeu.

1 Timotei 2.3,4: „ca toţi oamenii să fie mântuiţi”

1 Timotei 2.3,4: Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr.

Acest loc din Biblie este deseori citat de adepţii împăcării tuturor oamenilor împreună cu 2 Petru 3.9:

2 Petru 3.9: Domnul nu Îşi amână făgăduinţa, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare faţă de voi toţi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

În versetele acestea ne întâmpină voia doritoare a lui Dumnezeu: cu privire la mântuire, Dumnezeu a purtat de grijă pentru toţi oamenii. Uneori se spune, să vorbeşti despre „voia doritoare” a lui Dumnezeu ar fi un fel de subterfugiu, deoarece voia lui Dumnezeu cu privire la mântuirea tuturor oamenilor nu se va împlini. Nu, Scriptura diferenţiază foarte clar voia (doritoare) a lui Dumnezeu, care ia în serios voia sau lipsa de voinţă a omului şi de aceea nu totdeauna ajunge la ţel, şi voia suverană a lui Dumnezeu, pe care El o împlineşte. Exemple pentru voia suverană a lui Dumnezeu găsim în Galateni 1.4[4], în Efeseni 1.5,9[5] şi în Romani 9.16,18[6]. Voia doritoare a lui Dumnezeu o găsim de exemplu în Luca 13.34: „De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aşa cum Hristos voia să adune Ierusalimul, tot aşa Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, dar revolta omului stă împotriva voii „doritoare” a lui Dumnezeu.[7] Să ne gândim şi la faptul, că Domnul Isus spune în Ioan 7.17: „Dacă voieşte cineva să facă voia Lui [a Tatălui] …”, sau să ne gândim la Apocalipsa 22.17: „Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată.”

Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu se contrazice singur, noi trebuie să căutăm o explicaţie valabilă pentru toate locurile din Biblie referitoare la această temă. Şi realmente rezolvarea nu este aşa de grea. Lucrarea Domnului Isus la cruce are un aspect dublu: răscumpărare şi suplinire.

Gândul răscumpărării se întâlneşte în pilda despre comoara din ţarină (Matei 13.44). Acolo omul cumpără nu numai comoara din ţarină, ci toată ţarina, aceasta este lumea toată (Matei 13.38).[8] Şi Petru spune despre profeţii şi învăţătorii falşi, că „Stăpânul” (Domnul Isus) i-a cumpărat şi pe ei (2 Petru 2.1). Aşa cum omul a cumpărat toată ţarina (toată lumea) cu comoara (credincioşii), tot aşa Domnul Isus a cumpărat toată lumea: nu numai pe credincioşi, ci şi pe necredincioşi inclusiv pe prorocii şi învăţătorii falşi.

În cadrul acestor pilde este vorba de gândul cumpărării. Când dimpotrivă Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre faptul că Hristos Şi-a dat viaţa „ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20.28), gândul suplinirii stă pe prim plan. În acest context „preţ de răscumpărare pentru mulţi” nu înseamnă că Domnul S-a dat pe Sine Însuşi suplinitor pentru toţi ca preţ de răscumpărare, numai pentru mulţi, şi anume pentru toţi aceia care şi-au mărturisit păcatele.

Dar ce este atunci cu 1 Timotei 2.6, unde se spune că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi „ca preţ de răscumpărare pentru toţi”? Pentru a ţine seama cum se cuvine de diferenţa între Matei 20.28 („preţ de răscumpărare pentru mulţi”) şi 1 Timotei 2.6 („preţ de răscumpărare pentru toţi”), putem reţine următoarele: locuri din Scriptură ca cele din 1 Timotei 2.6 şi 2 Petru 3.9 exprimă voia doritoare a lui Dumnezeu: Dumnezeu doreşte să salveze pe toţi oamenii, şi El a purtat realmente grijă pentru toţi oamenii (Hristos este ispăşirea „pentru toată lumea”; 1 Ioan 2.2).

Cine vrea să justifice o împăcare a tuturor oamenilor cu locuri din Biblie ca cele din 1 Timotei 2.6 sau 2 Petru 3.9 ajunge necondiţionat în contradicţie cu alte locuri din Scriptură şi atunci trebuie să explice, de ce expresia „mulţi” înseamnă, după cum se pretinde, totdeauna şi „toţi”. Dacă dimpotrivă se ţine seama de diferenţa între suplinire şi răscumpărare, atunci se poate uşor renunţa la această „cârjă” a adepţilor împăcării tuturor oamenilor. De ce noi trebuie să ţinem seama de diferenţa între mulţi şi toţi ne arată şi punctul următor:

1 Timotei 2.6: „preţ de răscumpărare pentru toţi”

1 Timotei 2.6: … [Hristos Isus], care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; despre care ar fi trebuit să se dea mărturie la timpul ei.

În evanghelia după Matei 20.28 stă – aşa cum am amintit mai înainte – un verset asemănător: „… după cum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Diferenţa între cele două versete: o dată este preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2.6), altă dată este preţ de răscumpărare pentru mulţi (Matei 20.28). Această aparentă contradicţie – Scriptura nu se contrazice singură! – se rezolvă dacă ţinem seama că în textul original în limba greacă în locul acesta sunt două cuvinte diferite pentru prepoziţia „pentru”. În evanghelia după Matei 20.28 („pentru mulţi”) stă în limba greacă cuvântul anti. Înseamnă ca şi „în loc de” şi prin aceasta arată o suplinire: Hristos S-a dat pe Sine în locul altora ca preţ de răscumpărare. În 1 Timotei 2.6 stă în limba greacă dimpotrivă cuvântul hyper. Înseamnă ca şi „a se întinde spre” sau „cu privire la” şi arată spre eficacitatea sau raza de acţiune a acestui preţ de răscumpărare: Dumnezeu a purtat de grijă pentru toţi oamenii, şi lucrarea Domnului Isus se întinde spre toţi oamenii: fiecare poate veni. De aceea în locul acesta după „pentru (hyper)” urmează „toţi”.

Geneza 6.3: „nu se va lupta întotdeauna cu omul”

Geneza 6.3: Şi Domnul a zis: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna [sau: veşnic] cu omul”, pentru că, în adevăr, el este carne.

Sunt numeroase locuri în Biblie ca acesta (vezi de exemplu şi Psalmul 49.11[9]; Psalmul 103.8,9[10] şi Isaia 57.16[11]), în care se întâlneşte cuvântul „veşnic” sau „în veşnicie”. Pe baza acestor locuri din Biblie adepţii împăcării tuturor oamenilor vor să dovedească că cuvântul „veşnic” nu întotdeauna înseamnă „fără sfârşit” şi că de aceea şi „condamnarea veşnică” nu ar fi veşnică în sensul de „nelimitată sau fără sfârşit”.

Pentru înţelegerea corectă a Bibliei noi trebuie să studiem totdeauna versetele în contextul în care se află şi nu avem voie să le scoatem din context. Locurile din Biblie citate nu se referă la tema împăcării tuturor oamenilor. Afirmaţia din Geneza 6.3 se referă categoric la oamenii dinainte de potop. Dumnezeu spune, că El în îndelunga Lui răbdare va înceta cândva lupta[12] cu omul. Şi aşa a făcut, atunci când El i-a „şters de pe faţa pământului” (Geneza 6.5-7), însă nu înainte ca El în îndelunga Lui răbdare să le fi trimis un „propovăduitor al dreptăţii” (2 Petru 2.5), pe Noe. Ce s-a petrecut cu oamenii care au respins salvarea prin corabie şi de aceea au murit prin potop? Să citim ce spune Petru în privinţa aceasta: „… Hristos …, făcut viu în duh, în care S-a şi dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se pregătea corabia în care puţini, adică opt suflete, au fost scăpaţi prin apă” (1 Petru 3.18-20). Evident prin potop nu a încetat existenţa oamenilor care au trăit atunci (aşa cum afirmă unii adepţi ai nimicirii totale), căci oamenii (respectiv, duhurile lor) sunt păstraţi „în închisoare”.

1 Petru 3.18-21; 4.6: „în care … a predicat duhurilor”

1 Petru 3.18-21: Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, în care S-a şi dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se pregătea corabia în care puţini, adică opt suflete, au fost scăpaţi prin apă. Această imagine vă mântuieşte acum pe voi, adică botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe curate, prin învierea lui Isus Hristos, …

 1 Petru 4.6: Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi ca oameni în ce priveşte trupul, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu în ce priveşte duhul.

Acest pasaj este înţeles de mulţi adepţi ai împăcării tuturor oamenilor în felul următor: Hristos după moartea Sa a predicat Evanghelia şi oamenilor din Hades, „în închisoare”, de aceea ei ar putea să iese curăţiţi din Hades, respectiv din iad. În felul acesta toţi oamenii ar putea în final să fie mântuiţi.

Spune textul acesta cu adevărat aşa? Timpul dinainte de potop, despre care este vorba aici, este descris ca fiind un timp în care „îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare”. Era timpul în care Noe, „propovăduitorul dreptăţii”, atenţiona pe oameni cu privire la o catastrofă mare şi îi chema la întoarcere la Dumnezeu. Însă acest timp al îndelungii răbdări a lui Dumnezeu trebuia să aibă sfârşit, căci Dumnezeu a spus: „’Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna [sau: veşnic] cu omul’, pentru că, în adevăr, el este carne.” (Geneza 6.3). În timp ce Noe predica – şi ce predică puternică era construirea corăbiei! -, el condamna lumea (Evrei 11.7). Noe a fost călăuzit de Duhul[13], şi în timp ce el timp de o sută douăzeci de ani a predicat în timpul construirii corăbiei, era ca şi cum Hristos le-ar fi adus mesajul. Deci Domnul Isus nu a predicat personal, ci prin Duhul Sfânt.

Pavel a scris asemănător credincioşilor din Efes: „El [Hristos] a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape” (Efeseni 2.17). Domnul Isus nu a venit personal la Efeseni şi la ceilalţi păgâni („celor departe”), ca să le vestească pace, tot aşa cum El nu a venit la iudei („celor aproape”). Contextul arată că este vorba de pacea pe care Domnul Isus a realizat-o prin lucrarea Sa la cruce. Această propovăduire a păcii a avut loc după înălţarea la cer a Domnului. Ca să zicem aşa, Hristos a venit la ei prin propovăduirea apostolilor. Şi în felul acesta El vine şi astăzi la fiecare care aude Evanghelia. Că Hristos (nu în trup, ci în Duh) vine la oameni şi le predică un timp, când El nu este prezent pe pământ, aceasta nu era un gând nou în Scriptură!

Cui a adus Noe mesajul? Acelora care acum „sunt în închisoare [în Hades]” ca duhuri. Deci Hristos nu a coborât personal după moartea Sa în Hades, în închisoare, ca să predice acolo acestor oameni, ci El le-a predicat deja în timpul vieţii lor, şi anume prin Noe, „propovăduitorul dreptăţii”. Era Duhul lui Hristos, care a folosit pe Noe. Hristos a fost făcut viu „în duh” (1 Petru 3.18), aceasta înseamnă „prin Duhul”, şi prin acest Duh a predicat Hristos atunci oamenilor, care acum se află în închisoare. Ei au trebuit să sufere deja judecata temporară, pământească, a potopului, dar acum ei sunt păstraţi în închisoare pentru judecata finală. Noe era un trimis al lui Dumnezeu şi în locul lui Hristos îndemna pe oameni la pocăinţă, aşa cum astăzi şi noi suntem „trimişi pentru Hristos” şi trebuie să îndemnăm pe oameni: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Că Hristos a vizitat şi a predicat oamenilor (duhurilor), care au trăit înainte de potop, nu are nici un sens; este mai degrabă o interpretare samavolnică. Căci de ce ar fi trebuit El să predice numai oamenilor care au murit în timpul potopului, şi nu şi oamenilor care au trăit după potop şi erau la fel de păcătoşi ca şi aceia?

De ce apostolul Petru aminteşte în epistola sa tocmai exemplul despre Noe şi potop? Şi aici este important să se păstreze înaintea ochilor întreg contextul textului. Petru a scris credincioşilor deja în primul capitol despre Hristos: „… pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă” (1 Petru 1.8). Credincioşii iudei voiau cu plăcere să creadă într-un Mesia vizibil. Ei trebuiau să înveţe să cunoască pe Hristos nu numai „după carne” (2 Corinteni 5.16). Este posibil ca unii iudei, care au citit epistola lui Petru, să-L fi cunoscut pe Domnul Isus „după carne”, deci personal. Şi acum apostolul Petru a scris credincioşilor, că ei nu ar trebui să fie în nesiguranţă, dacă nu au cunoscut personal pe Hristos, căci a fost deja un timp în care de asemenea oamenii nu au cunoscut personal pe Hristos – şi anume în timpul lui Noe.

Probabil credincioşii iudei au gândit că ei nu ar putea propovădui pe Hristos, sau nu ar putea crede în El, deoarece ei nu puteau să-L vadă. Nici Noe nu a văzut pe Hristos şi pe Dumnezeu, şi cu toate acestea a depus mărturie şi a propovăduit şi astfel a devenit „propovăduitor al dreptăţii”. Dumnezeu era prezent prin Duhul Sfânt, da, prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Deci Petru spunea iudeilor, că situaţia lor era exact aşa ca şi a lui Noe, deci situaţia lor nu era nicidecum nouă.

Vedem deci: versetul acesta nu poate însemna că Hristos ar fi mers în Hades şi acolo ar fi vestit Evanghelia. Gândul acesta nu are suport în Sfânta Scriptură. Domnul a spus tâlharului de pe cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis” (Luca 23.43). Deci Hristos după moartea Sa nu a mers „în închisoare”, în Hades, ci în Paradis, unde se află sufletele oamenilor credincioşi morţi. Aşa cum am amintit mai înainte, ar fi foarte abuziv, dacă Hristos ar fi propovăduit Evanghelia în Hades numai sufletelor oamenilor care au trăit în timpul potopului; de ce nu şi tuturor oamenilor?[14]

Geneza 2.17: „tu trebuie să mori”

Geneza 2.17: dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.

Acest loc din Biblie este citat uneori ca argument de aceia care nu cred în nemurirea sufletului. Deoarece Biblia vorbeşte deja pe primele pagini că omul ar putea muri (Geneza 2.17), se trage concluzia că el niciodată nu a fost creat pentru nemurire. Însă această afirmaţie exprimă prea puţin. Dacă eu spun copilului meu, că el nu trebuie să facă una sau alta, căci altfel va fi pedepsit, este totuşi clar că el nu va fi pedepsit în orice situaţie, ci numai în caz de neascultare.

Ce spune cu adevărat locul acesta? Omul a fost creat ca să trăiască totdeauna în părtăşie cu Dumnezeu. El nu ar fi trebuit să moară, dacă ar fi respectat interdicţia dată lui de Dumnezeu; moartea a intrat abia după ce omul a fost neascultător. Prin păcatul lui a venit moartea în lume (compară cu Romani 5.12). Încetează existenţa omului odată cu moartea lui? Aceasta nu este posibil, căci atunci nu s-ar putea spune în Evrei 9.27: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, sau în Luca 12.5: „Am să vă arăt de cine să vă temeţi: temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi!” Evident în Geneza 2.17 „a muri” nu înseamnă sfârşitul existenţei umane sau moartea sufletului omului.

Unii adepţi ai nimicirii definitive învaţă că viaţa după moarte ar fi posibilă numai „prin Hristos”, respectiv „în Hristos”, căci cum ar putea fi posibil, ca un om să continue să trăiască după moarte, fără să aibă viaţa veşnică în Hristos? Aceasta ar fi o dovadă că pentru cei nepocăiţi după moarte nu ar mai fi nimic. Întrebăm: Dacă după moartea pământească ar fi exclusă continuarea existenţei (căci ea este posibilă numai „în Hristos”, aşa cum se spune), cum ar putea atunci un necredincios să primească judecata după moarte, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 9.27; 10.27)?

Şi aici este important ca o învăţătură să fie gândită până la sfârşit şi să se vadă unde conduce ea.

Romani 5.18,19: „către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii”

Romani 5.18,19: … Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

Toţi oamenii au fost traşi în suferinţă printr-o singură nedreptate a lui Adam. Tot aşa toţi oamenii pot fi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu prin dreptatea Domnului Isus. În textul în limba greacă lipseşte verbul în versetul 18[15]; în traducere a fost introdus „a venit”.  Este redată deci numai direcţia în care lucrează o faptă de neascultare şi o faptă de dreptate. Un drum se termină în condamnare, celălalt într-o poziţie de dreptate.

Drumul îndreptăţirii este liber pentru toţi oamenii. Dacă toţi oamenii se folosesc de aceasta, acesta este o altă chestiune. Şi astfel apostolul Pavel schimbă în versetul 19 (care este o explicaţie la versetul 18) folosirea cuvântului „toţi oamenii” în „cei mulţi”. „Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.” Expresia „cei mulţi” poate într-adevăr să cuprindă pe toţi, dar nu trebuie neapărat să fie aşa.

Această interpretare este un argument bun împotriva învăţăturii referitoare la împăcarea tuturor oamenilor şi pe lângă aceasta ţine seama de diferenţa în folosirea cuvintelor de către apostol. Adepţii împăcării tuturor oamenilor dimpotrivă interpretează ambele cuvinte („mulţi”, „toţi”) la fel şi nu ţin seama de diferenţa în alegerea cuvintelor de către apostol.

Faptele apostolilor 3.21: „restabilirea tuturor lucrurilor”

Faptele apostolilor 3.21: … pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.

Profeţii Vechiului Testament nu au vorbit despre faptul că odată toţi oamenii vor fi restabiliţi, ci ei au profeţit despre o Împărăţie a păcii, în care „toate lucrurile”, aceasta înseamnă toate sistemele morale, vor fi reaşezate din nou potrivit gândurilor divine. Această restabilire a fost legată special de pocăinţa poporului Israel. Chiar şi sub premisa că „toate lucrurile” ar fi realmente „toţi oamenii”, prin aceasta totdeauna este vorba de toţi oamenii care s-au pocăit. Căci profeţii au vorbit de asemenea foarte clar că înainte de restabilire va veni o judecată asupra celor răi (oamenii care nu s-au pocăit).

1 Timotei 6: „singurul care are nemurirea”

1 Timotei 6.13-16: Îţi poruncesc, înaintea lui Dumnezeu, care cheamă toate lucrurile la existenţă, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Ponţiu Pilat, să păzeşti porunca fără pată şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; a Lui să fie cinstea şi puterea veşnică! Amin.

Pentru adepţii nimicirii totale locul acesta (mai ales versetul 16) este un argument pentru părerea că sufletul omului nu ar fi nemuritor. Însă în context nici nu este vorba de suflet sau de duhul Omului, ci de diferenţa între Dumnezeu şi om ca persoană  completă: omul este muritor, Dumnezeu este nemuritor. Numai Dumnezeu are nemurirea în acest sens absolut.

De asemenea acest verset nu spune nimic despre faptul că toţi oamenii vor muri de moarte naturală. La răpire, credincioşii care vor fi atunci în viaţă vor fi îmbrăcaţi în nemurire în trupurile lor muritoare (compară cu 1 Corinteni 15.51-53)[16]. Domnul Isus niciodată nu ar fi trebuit să moară, deoarece El nu avea carnea păcătoasă. În privinţa aceasta Biblia este foarte concretă: omul a fost creat desăvârşit, şi dacă el şi-ar fi păstrat această desăvârşire, prin aceea că ar fi fost ascultător de Dumnezeu şi nu ar fi păcătuit, el ar fi putut trăi veşnic.

În 1 Timotei 6.16 nu este vorba de fiinţele create. Îngerii ca fiinţe create nu sunt muritori ca noi oamenii şi cu toate acestea ei nu există independent de Dumnezeu. Caracterul muritor şi nemurirea nu au nimic a face cu viaţa veşnică. Credinciosul are astăzi viaţa veşnică, dar nu este nemuritor. Distrugerea trupului lasă sufletul neatins.

Apel

Condamnare veşnică înseamnă să fi despărţit veşnic de Dumnezeu, într-un loc unde nu este Dumnezeu. Biblia relatează cu toată seriozitatea şi claritatea despre acest loc îngrozitor, aşa de exemplu în Apocalipsa 14.11: „Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă.” Noi nu ştim multe despre acest loc, dar trebuie să fie îngrozitor.[17] Cum reacţionăm noi la această vorbire clară a lui Dumnezeu?  Ne preocupă îndeaproape o temă ca aceea a împăcării tuturor oamenilor  sau nimicirii definitive sau ne preocupăm cu o astfel de temă numai din interese teologice?

Am iniţiat această serie de articole cu cuvintele cantatei lui Bach: „O, veşnicie, tu, cuvânt ce nu admiţi replică”, şi acum se pune întrebarea: Ce facem noi cu mesajul Bibliei, că există o pierzare veşnică – dacă ne gândim că pe mulţi oameni îi aşteaptă acest viitor în veşnicie? Vrem noi să ne ridicăm şi să spunem oamenilor Evanghelia; vrem să-i atenţionăm; vrem să-i oprim, ca să nu alerge în pierzarea veşnică? Vrem să ne facem una cu Pavel? El a scris Corintenilor: „Cunoscând deci frica de Domnul, înduplecăm pe oameni … Noi suntem deci trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.11,20).

Partea anterioară Partea următoare

 

Adnotare

[1] „Căci creaţia a fost supusă deşertăciunii, …, cu nădejdea însă că însăşi creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii, în libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii.”

[2] Traducerea Elberfelder (Ediţia CSV Hückeswagen) face în adnotare remarca unei posibile alternative de traducere: în loc de „pentru toţi” s-ar putea traduce şi „pentru fiecare”. Dar şi cu această traducere nu se poate justifica împăcarea tuturor oamenilor, căci şi în Evrei 2.9 se foloseşte prepoziţia hyper („cu privire la”). Prepoziţia hyper exprimă, că Domnul Isus a făcut lucrarea Sa cu privire la toţi oamenii (compară cu 1 Timotei 2.6: „S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi”).

[3] Ediţia Elberfelder revizuită traduce participiul care este în versetul 19 în limba greacă (şi care trebuie tradus corect cu „împăcând” şi „ne punând la socoteală”), ca fiind o acţiune încheiată („a împăcat”, „nu a pus la socoteală”). Oricum ea face în adnotare o referire la traducerea textuală corectă: „textual: că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi, nepunându-le la socoteală greşelile”. Prin aceasta ediţia Elberfelder revizuită traduce în adnotare la fel ca traducerea Elberfelder, ediţia CSV Hückeswagen (vezi adnotarea următoare).

[4] „[Domnul nostru Isus Hristos], care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.”

[5] „… ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine, după buna plăcere a voii Sale, … făcându-ne cunoscută [textual: ne-a făcut cunoscută] taina voii Sale, potrivit bunei Sale plăceri pe care şi-o pusese [textual: şi-a pus-o] în gând în Sine Însuşi …, În El am primit şi o moştenire, fiind rânduiţi mai dinainte după hotărârea Aceluia care lucrează toate după sfatul voii Sale.”

[6] „Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. … Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.”

[7] S-ar putea chiar vorbi despre voia care permite a lui Dumnezeu. Să ne gândim de exemplu la 1 Samuel 8, când Israel a cerut un împărat şi Dumnezeu a dat realmente un împărat lui Israel. Din Osea 13.11 vedem, că un împărat pentru Israel nu era dorinţa suverană sau doritoare a lui Dumnezeu: „Ţi-am dat un împărat în mânia Mea şi ţi l-am luat în furia Mea.”

[8] În pilda despre comoara din ţarină un om (simbolic, Domnul Isus) cumpără o ţarină, ca să dobândească comoara inclusă în ea. Deja câteva versete mai înainte se spune despre ţarină: „Ţarina este lumea” (Matei 13.38).

[9] „Gândul lor lăuntric este că veşnice le vor fi casele.”

[10] „Domnul este îndurător şi milostiv, încet la mânie şi plin de bunătate. El nu Se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie.”

[11] „Căci nu voi certa mereu, nici nu voi fi mereu mânios, când înaintea Mea cad în leşin duhurile şi sufletele pe care le-am făcut.”

[12] A lupta = a merge cu oamenii în judecată, aceasta înseamnă, să-i convingi de păcat. Deoarece oamenii au rămas cu încăpăţânare pe căile lor păcătoase, egoiste, Dumnezeu a trimis potopul.

[13] În 1 Petru 1.11 se spune asemănător despre profeţii Vechiului Testament, că Duhul lui Hristos era în ei: „… prorocii …, cercetau şi căutau cu stăruinţă, încercând să vadă ce timp şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze.”

[14] Vezi şi articolul „A predicat Hristos în împărăţia morţii?” http://www.mesagerul-crestin.net/intrebari/A_predicat_Hristos_in_imparatia_mortii.htm

[15] În unele traduceri aceasta s-a scos în evidenţă prin scriere cursivă.

[16] „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, … morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire.”

[17] Nici despre cer nu ştim prea multe, însă în orice caz ştim că el este un loc minunat.


Tradus de la: Bibelstellen die zur Rechtfertigung der Allversöhnungs und Allvernichtungslehre herangezogen werden (4)

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).