Versete călăuzitoare: Capitolul 1
Capitolul 1 se împarte exact în două părţi: versetele 1 până la 11 şi apoi versetele 12 până la 22. Aceasta nu este întotdeauna aşa, dar aşa este aici în primul capitol. În versetele 1-11 avem o descriere generală a distrugerii sau mai bine spus – şi aceasta este valabil pentru întreg capitolul – este o descriere a stării nenorocite după distrugere. Se descrie viaţa din ţară, după ce a avut loc distrugerea. O oarecare perioadă mai lungă de timp după această distrugere. De aceea unii s-au îndoit că Ieremia ar putea fi scriitorul – Ieremia s-a mutat în Egipt relativ curând după distrugere împreună cu o mare mulţime de popor. Ei bine, aceasta nu exclude complet posibilitatea. Este starea acelor puţini din popor, care au rămas. Marea mulţime a fost dusă în Babilon, o altă mulţime dintre cei rămaşi s-au dus apoi în Egipt. Foarte puţini au rămas în ţară. Şi aceşti puţini sunt descrişi în acest capitol.
Vers. 1-2
Plângerile 1.1,2: Cum stă singuratică cetatea cea plină de popor! A ajuns ca o văduvă, ea, care era măreaţă printre naţiuni! Cea care era prinţesă printre provincii a ajuns să plătească tribut! Plânge amarnic noaptea şi lacrimile ei sunt pe obrajii ei; din toţi iubiţii ei nu este nici unul care s-o mângâie. Toţi prietenii ei s-au purtat cu necredincioşie faţă de ea; i-au devenit vrăjmaşi.
Mai întâi în versetul 1 este descrisă această cetate cu mult popor ca o văduvă. Din punct de vedere profetic are cea mai mare însemnătate: o văduvă şi-a pierdut soţul, şi de aceea Dumnezeu foloseşte această imagine ca să spună mai târziu Ierusalimului: Tu nu vei mai fi o văduvă. Isaia 54 este un exemplu frumos, când Dumnezeu Se îngrijeşte iarăşi de această cetate, şi legătura veche, pe care El o avea cu ea, este refăcută, aşa că ea nu mai este o văduvă. Aici ea stă singură, fără soţul ei, fără Dumnezeul ei. Cea mare între naţiuni, prinţesa printre provincii a ajuns să plătească tribut! Ea este înrobită, aceasta înseamnă că a ajuns supusă altor puteri. Ea plânge cu amar noaptea, şi lacrimile sunt pe obrajii ei; ea nu mai are nici un mângâietor printre cei care au iubit-o.
De patru ori avem gândul acesta în acest capitol, că ea nu are mângâietori. Cel mai greu pentru omul care se plânge, este să găsească cuvinte de mângâiere. Şi ea nu le găseşte, în mod deosebit nu le găseşte la aceia care odinioară erau prietenii ei. Aceştia erau popoarele păgâne cu idolii lor. Ezechiel 23 este capitolul cel mai impresionant din cărţile profetice, unde noi găsim această stare, că poporul sufere, nu, unde poporul prin păcatele lui, prin legăturile lui păcătoase, legături cu taurii lor, trebuie să sufere, în cele din urmă sub judecata lui Dumnezeu. Ea se comportă ca o curvă. Aceştia sunt concubinii ei, aceste popoare păgâne cu idolii lor. Toţi prietenii ei s-au comportat cu necredincioşie faţă de ea, ei au devenit vrăjmaşii ei.
Versetul 3
Plângerile 1.3: Iuda s-a dus în captivitate sub suferinţă şi muncă grea. El locuieşte printre naţiuni, nu găseşte odihnă. Toţi urmăritorii lui l-au ajuns în mijlocul strâmtorărilor.
Iuda a emigrat din cauza sărăciei. Aceasta a avut deci loc după ce mulţimea mare a plecat în Babilon. Şi din cauza obligaţiilor de a servi, căci locuia între naţiuni, nu a găsit odihnă; urmăritorii lui l-au ajuns în strâmtorările lui.
Versetul 4
Plângerile 1.4: Drumurile Sionului sunt pline de jale, pentru că nu este nimeni care să vină la adunarea de sărbătoare. Toate porţile lui sunt pustiite; preoţii lui suspină, fecioarele lui sunt întristate şi el însuşi este în amărăciune.
Noi aproape că nu ne putem imagina aceasta. Întreaga ţară era aproape goală; numai ici şi colo era cineva. Drumurile sunt prezentate aici ca oameni care jelesc. Aceste drumuri au cunoscut mulţimea mare de popor, care de trei ori pe an se suia la Ierusalim la timpurile de sărbătoare ale Domnului. Şi acum aceste drumuri jelesc, deoarece nimeni nu vine la sărbătoare. Nu mai este nimic de sărbătorit – Templul este distrus. Şi este cu atât mai frumos, că Ţefania 3 ne face cunoscut, că ei, care jelesc din cauza adunării de sărbătoare, şi anume, pentru că aceste sărbători nu mai au loc, vor avea parte cândva din nou de timpurile de sărbătoare în Ierusalimul reconstruit din viitor. Toate porţile lui sunt pustiite, preoţii lor suspină; fecioarele lor sunt întristate, şi ei înşişi sunt în amărăciune.
Versetul 5
Plângerile 1.5: Potrivnicii lui i-au devenit cap, vrăjmaşii lui prosperă, pentru că Domnul l-a întristat, din cauza mulţimii fărădelegilor lui. Pruncii lui s-au dus în captivitate înaintea potrivnicului.
Aici avem prima afirmaţie credincioasă din gura poetului, nu încă din gura cetăţii însăşi, ci din gura poetului: că judecata lui Dumnezeu a venit asupra Ierusalimului din cauza fărădelegilor lor. Pruncii lui s-au dus în captivitate înaintea potrivnicului. În această carte se vorbeşte foarte mult despre copii, despre sugari, despre tineri. Şi în situaţii grele, inimile noastre se îndreaptă în primul rând spre copiii noştri, spre tinerii noştri, care în mod deosebit cad pradă în astfel de împrejurări. Vom avea ocazia să revenim la aceasta.
Versetul 6
Plângerile 1.6: Şi toată splendoarea ei s-a dus de la fiica Sionului. Căpeteniile ei au ajuns ca cerbii care nu găsesc păşune şi au fugit fără putere înaintea urmăritorului.
Şi de la fiica Sionului s-a dus toată splendoarea; căpeteniile ei – să ne gândim la Zedechia, ca aseară – au devenit ca cerbii, care nu găsesc păşune şi fug fără putere înaintea urmăritorilor. Am văzut cum a fugit Zedechia cu căpeteniile lui şi care apoi au fost totuşi prins, luat captiv şi orbit.
Vers. 7-8
Plângerile 1.7-8: Ierusalimul, în zilele suferinţelor lui şi rătăcirilor lui îşi aminteşte de toate lucrurile lui plăcute care erau în zilele de demult. Când a căzut poporul lui în mâna vrăjmaşului şi nu era cine să-l ajute, l-au văzut vrăjmaşii, au râs de pieirea lui. Ierusalimul a păcătuit greu. De aceea a ajuns ca un lucru necurat. Toţi câţi l-au onorat îl dispreţuiesc, pentru că i-au văzut goliciunea, şi el însuşi suspină şi se întoarce cu spatele.
Ierusalimul a păcătuit greu, de aceea el a devenit ca o necurată {de fapt, o necurăţie; la fel şi în Plângerile 1.17); toţi cei care îl onorau, îl dispreţuiesc, deoarece ei au văzut goliciunea lui. Acesta este aproape tabloul cel mai îngrozitor, care se poate imagina. Cetatea este văzută aici încă ca o femeie. Ea este o văduvă (Plân. 1.1). Aici ea este văzută ca o femeie în necurăţia ei morală. Şi nu numai aceasta. Aceasta este deja necurat, dar ea este văzută aici ca fiind goală, ca o femeie dezbrăcată în necurăţia ei morală, aşa că toţi care o văd se întorc cu dispreţ. Şi:
Versetul 9
Plângerile 1.9: Necurăţia lui era în poalele lui. Nu şi-a adus aminte de sfârşitul lui; şi s-a înjosit în chip uimitor; nu este cine să-l mângâie: „Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat!“
El nu s-a gândit care îi va fi sfârşitul. Şi prin lucrările de putere ale lui Dumnezeu, aceasta este nu numai favorabil, aceasta poate fi şi foarte nefavorabil. În sensul nefavorabil al cuvântului, el a ajuns prin lucrările de putere ale lui Dumnezeu în starea în care se află acum. Nu este nimeni, citim pentru a doua oară, care să-l mângâie. Şi apoi pentru prima dată auzim cuvântul scurt „ei” sau în acest caz „mea”. Aici vorbeşte poetul. Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat! Însă poetul se face aici în acest caz una cu cetatea.
Trebuie întotdeauna să diferenţiem foarte exact în această carte ce vrea să se spună prin cuvântul scurt „eu” sau „mea”: aici este cetatea, cea care vorbeşte. Poetul pune cuvintele acestea în gura cetăţii. Şi ea spune: Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat! De trei ori citim aceste cuvinte în capitolul acesta: Vezi, Doamne! Şi este o oarecare intensificare în ele, căci aici este încă de fapt pe o treaptă foarte de jos: vezi, Doamne, ce fac vrăjmaşii! Vezi cum se dau mari, cât de mândri şi aroganţi sunt, pentru că le-a reuşit să distrugă Ierusalimul.
Versetul 10
Plângerile 1.10: Vrăjmaşul şi-a întins mâna peste toate lucrurile lui plăcute; pentru că el a văzut intrând în locaşul său cel sfânt naţiunile despre care Tu poruncisei să nu intre în adunarea Ta!
Aici se vorbeşte iarăşi despre cetate. Căci ea a văzut că naţiunile au intrat Sfânta Sfintelor a ei. De nesuportat pentru un iudeu, un iudeu credincios, pentru care Sfânta Sfintelor era aşa de curată şi de sfântă ca Dumnezeu Însuşi! În Ezechiel El face încă reproşuri poporului Său, că ei au permis străinilor să intre în Locul Preasfânt. Însă aici ei nu vin cu permisiunea iudeilor, ci străinii vin aici ca vrăjmaşi şi intră în cetate, în Templu, pătrund în Locul Preasfânt, îl profanează. Aici este plângerea din Psalmul 79: Ah, Dumnezeule, naţiunile au pătruns în partea Ta de moştenire, ei au profanat Locul Tău Preasfânt, l-au distrus! Despre acest Loc Preasfânt vorbeşte el, despre care Tu ai dat porunci. El spune Domnului: ei nu trebuie să vină în adunarea Ta.
Versetul 11
Plângerile 1.11: Tot poporul lui suspină, caută pâine; şi-au dat lucrurile lor plăcute pentru hrană, ca să-şi învioreze sufletul. Vezi, Doamne şi ia aminte, pentru că am ajuns de dispreţuit.
Deci aceasta nu are loc în timpul asedierii. Aceasta o vom găsi mai târziu. Aici este starea nenorocită după distrugere. Ieri am vorbit despre Ghedalia, care a fost pus de Nebucadneţar ca administrator peste popor, ca să domnească peste aceia care rămăseseră în ţară. Ghedalia era un om raţional, un om credincios. Şi în primul rând el s-a preocupat ca poporul să aibă hrană. A ordonat imediat să se culeagă tot ce mai rămăsese ca roade. Şi noi am văzut cum Ismael l-a ucis în mod barbar şi prin aceasta derutarea a devenit şi mai mare. Mulţi s-au dus în Egipt; au mai rămas numai foarte puţini, şi foametea a devenit şi mai mare. Vedem cum aceşti oameni nenorociţi, cum caută încoace şi încolo prin ţară, ca să găsească hrană. Ei dau lucrurile lor de preţ, tot ce posedă, ca să poată procura hrană, ca să se învioreze. Şi apoi auzim pentru a doua oară: Vezi, Doamne şi ia aminte, pentru că am ajuns dispreţuit! Deci de două ori – în versetul 9 şi în versetul 11 din capitolul 1 – auzim la sfârşit despre acest „eu”. Aici vorbeşte cetatea.
Şi la fel în versetele 12-22 din capitolul 1. Cetatea vorbeşte aici despre nenorocirea ei. Ea este aici personificată. Deci, o persoană este prezentată ca o femeie, care vorbeşte. Spun aceasta, căci aşa se spune: „… mine, cu care m-a întristat Domnul”, versetul 12 tradus corect, căci aceste versete se citesc deseori în ora de adorare şi se aplică la Domnul Isus. Aceasta este absolut îndreptăţit. El S-a făcut una în Duh cu poporul Său, şi astfel auzim aici plângerea Sa, El putea spune:
Versetul 12
Plângerile 1.12: Nu este nimic aceasta pentru voi toţi care treceţi pe cale? Priviţi şi vedeţi dacă este durere ca durerea mea care a venit peste mine, cu care m-a întristat Domnul în ziua mâniei Sale aprinse!
Asupra Lui a venit mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatelor Lui, ci din cauza păcatelor noastre. Şi aşa răsună aici glasul Lui. Dar este o femeie, care vorbeşte: „… mine, cu care m-a întristat Domnul”. Este cetatea, cetatea strigă aceasta: O durere ca durerea mea.
Vers. 13-14
Plângerile 1.13,14: El a trimis din înălţime foc în oasele mele şi le-a cuprins; a întins o cursă picioarelor mele, m-a întors înapoi; mi-a dat pustiire şi boală toată ziua. Jugul nelegiuirilor mele este legat de mâna Sa; s-au împletit împreună, s-au suit pe grumazul meu; a făcut să se piardă puterea mea. Domnul m-a dat în mâinile lor, din care nu mă pot ridica.
Şi apoi acest cuvânt ciudat: Jugul nelegiuirilor mele este legat de mâna Sa; s-au împletit împreună. Toate aceste nelegiuiri s-au împletit împreună alcătuind un singur jug. Pe de o parte cetatea şi-a pus singură acest jug pe gâtul ei. Însă totodată el este împletit prin mâna Sa. Dumnezeu a permis toate şi a pus asupra cetăţii urmările fărădelegilor ei. Aceste fărădelegi au venit pe grumazul meu. El mi-a frânt puterea. Domnul m-a dat în mâinile lor, din care nu mă pot ridica. Sau aşa cum spune adnotarea: în mâini în care nu pot continua să exist. Acestea sunt mâinile asupritorilor.
Versetul 15
Plângerile 1.15: Domnul a doborât pe toţi puternicii mei în mijlocul meu; a chemat asupra mea o adunare, ca să zdrobească pe tinerii mei. Domnul a călcat în teasc pe fecioara, fiica lui Iuda.
Sărbătorile au dispărut, după ce Templul a fost distrus. Aici este vorba despre o altă sărbătoare: o adunare de sărbătoare a tuturor acestor vrăjmaşi, care au venit din toate părţile şi au asediat cetatea şi au distrus-o. O adunare de sărbătoare îngrozitoare, şi anume a vrăjmaşilor, aşa cum spune adnotarea. O sărbătoare, ca să zdrobească pe tinerii mei. Domnul a călcat în teasc pe fecioara, fiica lui Iuda.
Versetul 16
Plângerile 1.16: Pentru aceste lucruri plâng; ochiul meu, ochiul meu face să curgă apă; pentru că mângâietorul care să-mi învioreze sufletul este departe de mine. Fiii mei sunt nemângâiaţi, pentru că vrăjmaşul a învins.
Pentru a treia oară auzim de lipsa unui mângâietor. Şi apoi iarăşi în mod deosebit despre copii. Copiii mei, spune cetatea, au fost nimiciţi {de fapt: pustiiţi}, căci vrăjmaşul a biruit. Aici glasul cetăţii este întrerupt; într-un verset – versetul 17 – auzim acum glasul poetului:
Versetul 17
Plângerile 1.17: Sionul îşi întinde mâinile; şi nu este cine să-l mângâie. Domnul a poruncit despre Iacov ca vrăjmaşii lui să fie cei din jurul lui; Ierusalimul este printre ei ca un lucru necurat.
El este un spectator, el vede totodată cum cetatea fuge şi se roagă lui Dumnezeu. Sionul îşi întinde mâinile, este comentariul poetului, când îi vede cum fac. Ea îşi întinde mâinile, ea strigă către Dumnezeu. Dar din cer nu vine nici un răspuns. Este foarte ciudat în această carte, că Dumnezeu niciodată nu vine la cuvânt, nu se aude nici un cuvânt de mângâiere din partea Lui. Aceasta este plângerea cea mai adâncă. La sfârşitul cărţi Iov, Dumnezeu ia cuvântul şi mângâie. Aici cerul tace. Domnul a trimis pe asupritorii Săi din jur împotriva lui Iacov. Asupritorii Săi, deci asupritorii trimişi şi folosiţi de El, El i-a trimis împotriva lui Iacov ca o necurată; am avut deja gândul acesta în versetul 8 al capitolului 1. Ierusalim a devenit între ei, între aceşti asupritori, ca o femeie necurată
Versetul 18
Plângerile 1.18: Domnul este drept, pentru că m-am răzvrătit împotriva poruncii Lui. Ascultaţi, vă rog, toate popoarele şi vedeţi durerea mea! Fecioarele mele şi tinerii mei s-au dus în captivitate.
Şi după aceea vorbeşte iarăşi cetatea. Am spus: trebuie să fim foarte atenţi cine ia cuvântul. Desigur este poetul cel care pune aceste cuvinte în gura cetăţii. Domnul este drept, spune ea. Şi dacă spun „cetatea” – trebuie să mai spun încă o dată, repet aceasta -, este întotdeauna rămăşiţa credincioasă; nu avem voie să uităm niciodată aceasta. Nu este poporul păcătos, cel care vorbeşte aşa. Sunt întotdeauna aceia care sunt credincioşi şi de aceea de fapt sunt nevinovaţi şi nu au meritat judecata, dar cu credinţă suferă împreună cu tot poporul şi se smeresc sub judecată. Aceasta este, ceea ce noi avem aici.
Şi astăzi este la fel. În curând va veni judecata peste creştinătate. Dar cine se smereşte din cauza aceasta? Cine este întristat de aceasta, cine plânge din cauza aceasta? Sunt numai cei credincioşi, care văd că în curând trebuie să vină această judecată; care se smeresc sub această judecată şi nu spun: Judecata trebuie să vină în curând, deoarece ceilalţi au păcătuit. Ci ei se fac una cu întregul şi spun lui Dumnezeu: Noi am păcătuit. O realitate foarte ciudată. Aceia, care au făcut-o cu adevărat, nu zic nimic. Aceia, care de fapt sunt nevinovaţi, deoarece s-au căit şi s-au smerit înaintea lui Dumnezeu, tocmai ei sunt aceia – ca în Daniel 9 -, care spun înaintea lui Dumnezeu: Noi am păcătuit. Aceasta avem aici. Foarte important. Aşa cum în cele din urmă a făcut Domnul Isus în chip desăvârşit la cruce şi a spus: păcatele Mele, fărădelegile Mele, aşa cum spune în Psalmul 40 şi în alte locuri, unde El a făcut păcatele noastre ale Lui, unde El S-a făcut deplin una cu noi.
Dar la fel face rămăşiţa cu privire la întreg poporul. Domnul este drept, spune cetatea, căci eu m-am răzvrătit împotriva gurii Lui. Ascultaţi, voi toate popoarele, şi vedeţi durerea mea! Fecioarele mele şi tinerii mei s-au dus în captivitate. Cei care vorbesc aici sunt aceia care au rămas în ţară, dar ei văd cum mulţimea mare a poporului lor s-a dus în captivitate în Babilon.
Versetul 19
Plângerile 1.19: Am chemat pe iubiţii mei, ei m-au amăgit. Preoţii mei şi bătrânii mei şi-au dat duhul în cetate pe când căutau hrană pentru ei ca să-şi învioreze sufletul.
Am chemat pe iubiţii mei – noi i-am cunoscut deja, sunt acei închinători la idoli între naţiuni -, dar ei m-au înşelat; preoţii mei şi bătrânii mei au murit în cetate, pe când căutau hrană pentru ei, ca să-şi învioreze sufletele. Ei au căutat hrană şi n-au găsit-o şi au murit din cauza foametei.
Versetul 20
Plângerile 1.20: Vezi, Doamne, că sunt în strâmtorare; îmi ard măruntaiele. Mi se întoarce inima în mine, pentru că am fost foarte răzvrătit: afară sabia mă lipseşte de copii; în casă este numai moarte.
Din nou auzim acest cuvânt: Vezi, Doamne, cum îmi este frică! L-am găsit de trei ori, în versetul 9 la sfârşit: Vezi, Doamne, mâhnirea mea, pentru că vrăjmaşul s-a înălţat! Acolo cetatea vorbeşte despre mândria vrăjmaşului. Şi apoi în versetul 11 la sfârşit: Vezi, Doamne şi ia aminte, pentru că am ajuns de dispreţuit! Acolo poporul se referă la sine însuşi, în ce stare nenorocită, de dispreţuit este. Însă aici în versetul 20 ajungem la punctul culminant: Vezi, Doamne, că sunt în strâmtorare; îmi ard măruntaiele (ca în capitolul 2.11). Mi se întoarce inima în mine, pentru că – şi acum nu mai este vrăjmaşul mândru – [eu] am fost foarte răzvrătit. Acesta este adevăratul motiv al nenorocirii. Afară sabia mi-a răpit copiii, înăuntru este ca moartea.
Versetul 21
Plângerile 1.21: M-au auzit suspinând; nu este cine să mă mângâie. Toţi vrăjmaşii mei au auzit de nenorocirea mea; se bucură că Tu ai făcut-o. Tu vei face să vină ziua pe care ai anunţat-o şi ei vor ajunge ca mine.
Nu am pe nimeni, care să mă mângâie! Pentru a patra oară întâlnim gândul acesta. Toţi vrăjmaşii mei au auzit de nenorocirea mea, s-au bucurat, că Tu ai făcut să fie aşa. Gânduri ciudate. Vrăjmaşii au vorbit realmente aşa. Câteva pagini mai înainte, în Ieremia 50.7, se spune foarte clar, acolo se spune: Toţi cei care i-au găsit, i-au mâncat; şi vrăjmaşii lor au zis: „Nu noi suntem vinovaţi, pentru că ele – acestea sunt cetatea Ierusalim sau locuitorii Ierusalimului sau Iudeii – au păcătuit împotriva Domnului, locuinţa dreptăţii, şi împotriva Domnului, speranţa părinţilor lor”. Deci, vrăjmaşii au spus: Noi nu am făcut nimic; ei sunt vinovaţi. Dacă noi distrugem cetatea aceasta, atunci noi nu ne facem vinovaţi, căci atunci suntem numai unelte în mâna lui Dumnezeu. Deci nu numai Dumnezeu mărturiseşte aceasta, ci şi aceşti vrăjmaşi, care spun: noi stăm de partea lui Dumnezeu.
Am văzut aceasta deja la faraonul Neco, care a schimbat numele lui Eliachim în Ioiachim şi prin aceasta a spus: Domnul stă de partea mea. Într-un anumit sens aceasta era aşa. Poporul recunoaşte aici: Tu ai făcut-o. Şi în acelaşi timp vrăjmaşii şi-au făcut lucrarea aşa de rea, că şi ei înşişi trebuie să vină sub judecată. Este ca la Iehu, care era o unealtă în mâna lui Dumnezeu, dar care a depăşit cu mult aceasta, aşa că Osea 1 vorbeşte despre vărsările de sânge ale Izreelului. Aceasta era vina lui Iehu.
Poţi fi unealtă în mâna lui Dumnezeu, dar să depăşeşti cu mult misiunea încredinţată, că te faci la fel de vinovat ca aceia asupra cărora unealta trebuie să aducă judecata. Şi aşa este la aceşti vrăjmaşi. Rămâne însă adevărat: Tu ai făcut-o. Dar dacă – urmează imediat după aceasta – vei aduce ziua, pe care ai vestit-o, atunci ei vor fi ca mine. Aşa va veni judecata în ziua aceea şi peste vrăjmaşii mei. Aceşti vrăjmaşi au dreptate; repet aceasta, deoarece este foarte important. Aceşti vrăjmaşi au dreptate: Tu ai făcut-o. Noi trebuie să luăm din mâna Ta judecata venită asupra noastră. Însă aceasta nu schimbă cu nimic faptul că şi ei sunt la fel de vinovaţi. Noi nu suntem vinovaţi cu nimic, aşa i-a citat Ieremia în capitolul 50, dar ei s-au făcut vinovaţi. Nu-i adevărat. Ei erau într-adevăr unelte, dar cu toate acestea s-au făcut vinovaţi şi de aceea trebuie să cadă aici sub judecată. Şi de aceea el vorbeşte despre această zi, atunci ei vor fi ca mine.
Versetul 22
Plângerile 1.22: Să vină înaintea Ta toată răutatea lor şi fă-le cum mi-ai făcut mie pentru toate fărădelegile mele. Pentru că suspinele mele sunt multe şi inima îmi este descurajată.
El recunoaşte aceasta, el nu spune: eu am fost acuzat pe nedrept de ei, de aceea pedepseşte-i. Nu, el spune: ce au făcut ei, eu am meritat, dar pedepseşte-i, cu nimic mai puţin din cauza felului în care ei au făcut-o. Şi aceasta este cu adevărat foarte important.
Să fi o unealtă în mâna lui Dumnezeu pentru alţii sau chiar împotriva altora poate fi bine şi necesar, dar felul în care noi o facem, pentru aceasta rămânem răspunzători. Şi pentru aceasta Dumnezeu poate să ne tragă la răspundere. Vedem aceasta foarte clar aici.
Tradus de la: Die Klagelieder Jeremias (1)
După o prelegere din anul 1991.
Traducere: Ion Simionescu