Versete călăuzitoare: Plângerile 3

Am văzut ieri seara, dragi prieteni, că în această carte avem a face cu plângeri rostite cu ocazia distrugerii cetăţii Ierusalim – în timpul lui Nebucadneţar, în timpul babilonienilor. Poetul – probabil Ieremia (dar nu este sigur), probabil sunt chiar diferiţi poeţi, dar aceasta nu este important, Scriptura nu spune nimic în privinţa aceasta -, poetul exprimă plângerea lui despre această distrugere. Dar noi am văzut cum această plângere este rostită nu numai înaintea oamenilor, ci, şi aceasta este foarte important, şi înaintea lui Dumnezeu. Şi ceea ce este rostit înaintea lui Dumnezeu, poate fi rostit numai într-o atitudine cuvenită. Şi astfel această plângere conduce la smerire, la pocăinţă, la mărturisirea păcatelor. Şi la acestea se leagă apoi rugăciunea ca Domnul să dea eliberare poporului Său. Şi că El va aduce aceeaşi judecată, pe care El prin vrăjmaşii săi – vrăjmaşii poporului Israel – a adus-o asupra poporului, aceeaşi judecată o va aduce şi asupra acestor vrăjmaşi.

Cartea constă din cinci poezii. Am văzut aceasta. Şi în fiecare din primele trei capitole, şi mai târziu, dar eu vorbesc acum despre capitolul al treilea – capitolele 1 şi 2 le-am studiat deja -, în fiecare din aceste trei capitole auzim de fiecare dată de un al „eu”. Şi la fel începe şi acest al 3-lea capitol cu acest „eu”.

Înainte de a mă ocupa cu aceasta este bine să îndreptăm atenţia încă o dată asupra formei ciudate a acestor cântări. Adnotarea spune aici, la începutul capitolului 3, că a treia cântare este alcătuită la fel ca primele două, numai cu diferenţa, că pentru fiecare grup de trei versete litera ebraică iniţială a fiecărui verset rămâne aceeaşi. Aceasta înseamnă următoarele: Capitolul are 66 de versete. Aceasta este de 3 ori 22 de versete. Alfabetul ebraic are 22 de litere. Şi acum găsim de 3 ori 22 de versete, fiecare verset de 3 rânduri, litera ebraică iniţială a fiecărui verset rămâne aceeaşi. Deci: versetele 1, 2 şi 3 cu Aleph, versetele 4, 5 şi 6 cu Beth, versetele 7, 8 şi 9 cu Gimmel, şi aşa mai departe. Întreg alfabetul, până la ultima literă la sfârşitul capitolului. Şi noi am văzut ieri, că Duhul Sfânt a ales intenţionat această formă, ca să arate clar, că este nevoie de tot limbajul omenesc şi de fapt nici nu ajunge, ca să exprime aceste suferinţe ale poporului.

Şi aceasta ne conduce la tema acestei cărţi, a acestor cântări. Tema este pieirea poporului, şi nu numai aceasta: cartea are şi un înţeles profetic important, căci ceea ce s-a petrecut aici arată profetic spre ceea ce se va petrece în curând cu Ierusalimul, când Dumnezeu va aduce potrivit făgăduinţei Sale judecata asupra cetăţii şi asupra poporului şi asupra statului, un necaz mare, timpul „necazului lui Iacov”, cum spune Ieremia 30.7. Şi Daniel 12 ne vorbeşte despre acest timp de necaz, aşa cum găsim expresia şi în Matei 24, în Apocalipsa 7: un necaz mare. În mijlocul acestui necaz cei nevinovaţi vor trebui să sufere împreună cu cei vinovaţi, şi aceasta mă conduce la acest capitol 3.

Am spus deja ieri seara: aici ne lovim de un cu totul alt „eu”. În capitolul 1 acest „eu” era „eu”-l acestei cetăţi. Ea vorbeşte despre sine însuşi, despre suferinţele ei în a doua jumătate a capitolului 1. Şi ea vorbeşte altora şi lui Dumnezeu despre suferinţele ei îngrozitoare, pe care trebuie să le îndure după distrugerea Ierusalimului. În capitolul 2 poetul vorbeşte cetăţii, în a doua jumătate a capitolului, în forma „eu”. Şi prin el vorbeşte Dumnezeu, Duhul Sfânt, cetăţii, aşa cum am văzut, ca să cheme cetatea la rugăciune, pentru ca ea să-şi verse plângerea înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel capitolul al 2-lea se încheie cu o rugăciune a cetăţii Ierusalim.

Acum venim la acest al treilea eu. Şi diferenţa se remarcă imediat. Căci atunci când cetatea a vorbit, era la forma feminin, cetatea este comparată cu o femeie, chiar cu o văduvă. Şi când ea vorbeşte despre sine însuşi, este sub această formă de feminin. Plângerile 1.2b,12: „… peste mine, cu care m-a întristat Domnul în ziua mâniei Sale aprinse”. Aici vorbeşte o femeie. Dar în Plângerile 3.1 este altfel, aici vorbeşte un bărbat. Desigur este poetul, dar cu totul altfel decât în Plângerile 2, acolo vorbeşte Duhul Sfânt cetăţii, atenţionând-o şi implorând-o. Dar aici vorbeşte un om din popor. Unul care a avut parte personal, pe propria piele, de suferinţele cetăţii, care a fost în mijlocul lor şi a îndurat aceste suferinţe, le-a trăit, ca şi cum ar fi fost suferinţele lui personale.

Al doilea lucru, care se observă, este, că acest bărbat este nevinovat. Aceasta rezultă foarte clar din capitol. Dacă el vorbeşte la forma generală, în versetul 42, atunci se spune: [noi] Am păcătuit şi [noi] ne-am răzvrătit; Tu n-ai iertat! Vom vedea că aici el se face una cu poporul întreg, aşa cum Daniel nevinovat se face una în capitolul 9 cu poporul vinovat şi aşa putea spune: noi am păcătuit. Dar personal, poetul poate spune, în versetul 52: M-au urmărit aprig ca pe o pasăre, cei care fără temei îmi sunt vrăjmaşi. – Aceasta este ceva cu totul nou. Cetatea nu putea spune aşa ceva în capitolul 1 şi mai târziu în capitolele 4 şi 5. Dimpotrivă, ei trebuiau să mărturisească clar, că ei erau duşmăniţi dintr-un motiv bine întemeiat şi au fost judecaţi de Dumnezeu prin aceste instrumente omeneşti ale lui Dumnezeu, şi anume din cauza păcatelor lor. Însă aici vorbeşte unul foarte personal, un bărbat, unul din popor, din acest popor vinovat, un bărbat care era nevinovat. El se face una cu poporul şi apoi poate spune: noi am păcătuit. Însă personal el poate spune: sunt nevinovat. Aceasta este foarte ciudat. Până acum n-am auzit aşa ceva în această carte. Este glasul rămăşiţei credincioase din timpul acela.

Am văzut deja ieri: cei nevinovaţi, care au rămas credincioşi lui Dumnezeu, care au respectat Legea Sa, au trebuit cu toate acestea să aibă parte de judecata şi de pieirea cetăţii. La fel va fi şi în viitor, în necazul cel mare, care va veni peste Ierusalim. Atunci şi rămăşiţa credincioasă va trebui să aibă parte de aceste lucruri îngrozitoare. Da, aşa cum vom vedea şi aici, ei vor trebui să sufere şi mai mult, căci ei vor suferi ca cei vinovaţi prin mâna vrăjmaşilor, a asupritorilor. Dar în afară de aceasta ei vor trebui să sufere şi din partea poporului vinovat, rău, răzvrătit. Vom vedea aici şi aceasta. Şi dacă în acest bărbat auzim rămăşiţa credincioasă – sau un glas care reprezintă această rămăşiţă credincioasă -, atunci gândurile noastre se îndreaptă în mod deosebit spre El, pe care L-am privit deja ieri, care în Duhul, aşa cum este prezentat în unii Psalmi, Se face una cu această rămăşiţă credincioasă. Glasul Lui devine glasul lor, glasul lor devine glasul Lui. Aşa cum în mulţi Psalmi uneori nu se poate diferenţia glasul Domnului, al lui Mesia, de glasul rămăşiţei credincioase – aşa de împletite sunt ele unul cu altul -, aşa este aceasta şi aici. Nu este mai întâi glasul lui Mesia, mai întâi este glasul rămăşiţei credincioase, dar glasul Lui se face una cu glasul lor. Dacă ţinem seama de detalii, aceasta va deveni mai clar. Auzim pe cei nevinovaţi din popor, auzim pe Cel nevinovat dintre ei: pe Domnul lor, pe Domnul nostru. De aceea acest capitol în mijlocul acestei cărţi este aşa de impresionant pentru noi.

Vers. 1-3

Plângerile 3.1-3: Eu sunt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua mâniei Lui. El m-a condus şi m-a făcut să umblu în întuneric, şi nu în lumină; cu adevărat, împotriva mea Şi-a tot întors mâna toată ziua.

Versetul 52, cum am spus, este o cheie, El suferă nevinovat şi cu toate acestea nuiaua mâniei lui Dumnezeu loveşte spatele Lui. Nevinovat. El m-a condus şi m-a făcut să umblu în întuneric, şi nu în lumină. Ne gândim la cele trei ore de întuneric de la cruce. Numai – sau aşa cum spune adnotarea -: cu adevărat, împotriva mea Şi-a tot întors mâna toată ziua.

Vers. 4-6

Plângerile 3.4-6: El a făcut să-mi îmbătrânească şi carnea şi pielea; mi-a zdrobit oasele. El m-a luat cu asalt şi m-a înconjurat cu amărăciune şi chin. M-a pus să locuiesc în întuneric, ca pe cei morţi de demult.

Auzim foarte clar vorbirea din Psalmul 22 şi 69. El m-a luat cu asalt şi m-a înconjurat cu amărăciune şi chin. M-a pus să locuiesc în întuneric, ca pe cei morţi de demult, care au murit cu secole în urmă şi ale căror nume au fost demult uitate. Aşa sunt eu aici uitat şi în întuneric.

Vers. 7-9:

Plângerile 3.7-9: M-a îngrădit şi nu pot ieşi, mi-a îngreunat lanţurile. Chiar şi când chem şi strig după ajutor, El îmi împiedică rugăciunea. Mi-a îngrădit căile cu pietre cioplite, mi-a strâmbat cărările.

M-a îngrădit şi nu pot ieşi, mi-a îngreunat lanţurile. Aici auzim nu numai vorbirea din Psalmul 22 şi 69. Auzim şi vorbirea unuia ca Iov, pe care desigur nu-l putem compara cu toată cartea, pentru că acolo nu găsim tema că cel nevinovat suferă împreună cu cei vinovaţi. Însă desigur, că un nevinovat trebuie să suferă sub mânia lui Dumnezeu, fără să fie vinovat, ca aici omul acesta. De aceea auzim aici aproape aceleaşi expresii ca în Iov 19 şi Iov 30, ca să amintim unele exemple foarte clare. Chiar şi când chem şi strig după ajutor, El îmi împiedică rugăciunea {compară cu versetul 44}. Ea nu poate pătrunde la El, vom reveni la aceasta în versetul 44. Mi-a îngrădit căile cu pietre cioplite, mi-a strâmbat cărările {aceasta înseamnă, distrus din temelii}. Drumul lui este blocat, el nu mai poate înainta.

Vers. 10-13

Plângerile 3.10-13: El este pentru mine ca un urs la pândă, ca un leu în locuri ascunse. Mi-a abătut căile şi m-a sfâşiat; m-a pustiit. Şi-a încordat arcul şi m-a pus ca ţintă săgeţii. A înfipt săgeţile tolbei Lui în rărunchii mei.

El este pentru mine ca un urs la pândă, ca un leu în locuri ascunse. Când El vorbeşte în Psalmul 22 despre gura leului, atunci este vrăjmaşul, satan. Aici este Dumnezeu Însuşi, care a devenit faţă de el un leu, un animal de pradă şi l-a atacat. Mi-a abătut căile – aceasta înseamnă, i-a tăiat calea -, mi-a sfâşiat carnea, m-a pustiit. Şi-a încordat arcul şi m-a pus ca ţintă săgeţii. A înfipt săgeţile tolbei Lui în rărunchii mei (în ebraică este folosit un idiom, fiii).

Vers. 14

Plângerile 3.14: Am ajuns o bătaie de joc pentru tot poporul meu, şi cântecul lor toată ziua.

Şi acesta este un verset important pentru înţelegerea capitolului. Aici nu este ca în capitolul 1 şi 2, unde poporul se plânge de vrăjmaşi. Aceştia sunt acolo naţiunile, care au asediat cetatea şi apoi au distrus-o. Dar aici vorbeşte un nevinovat, care trebuie să sufere din pricina propriului popor. Am ajuns o bătaie de joc pentru tot poporul meu. Domnul Isus a suferit nu numai din partea lui Pilat şi a lui Irod. El a suferit din partea poporului Său, din partea lui Caiafa şi mai ales din partea poporului iudeu, care a strigat: Răstigneşte-L! – propriul Meu popor, întreg poporul Meu.

Vers. 15-18

Plângerile 3.15-18: M-a săturat de amărăciuni, m-a adăpat cu pelin, şi mi-a zdrobit dinţii cu pietre din prund; m-a acoperit cu cenuşă. Şi mi-ai alungat sufletul departe de pace; am uitat fericirea. Şi am zis: «S-a dus încrederea mea şi speranţa mea în Domnul!»

Punctul acesta îl avem de două ori în capitolul acesta. Prima parte şi ultima parte se aseamănă. Plângerea sfârşeşte cu deznădejde, apoi urmează o rugăciune şi rugăciunea aceasta aduce speranţă nouă. Dragi prieteni, aceasta este o învăţătură foarte importantă, foarte serioasă, dar şi foarte preţioasă pentru noi. Sub altă formă putem acum pune aceeaşi întrebare ca şi ieri seară: Ce facem noi cu plângerile noastre? Tocmai atunci când plângerile noastre ne duc aşa de departe – la acest punct al deznădejdii, când se ajunge aşa de departe, că se spune: speranţa mea în Domnul s-a pierdut. Atunci ai de făcut alegerea între două posibilităţi: Ori se spune: speranţa mea în Domnul a pierit, nu trebuie să mă mai rog. Şi aşa se ajunge la pieire. Şi aşa cu regret mulţi au uitat pe Dumnezeu prin suferinţele lor şi au decăzut de la El, au pierdut credinţa. Dar tocmai în punctul deznădejdii, poetul începe să se roage. Avem aceasta, aşa cum am spus, de două ori în acest capitol. Aici, versetul 18, el ajunge acest punct al deznădejdii şi apoi, versetele 19 şi 20, se roagă şi găseşte o nouă speranţă.

Vers. 19-20

Plângerile 3.19-20: Adu-ţi aminte de necazul meu şi de rătăcirea mea, de pelin şi amărăciune! Sufletul meu îşi aminteşte mereu de ele şi este abătut înăuntrul meu.

Dacă noi toţi putem lua cu noi acasă o învăţătură, atunci aceasta este valoarea rugăciunii. Tocmai în deznădejde. Dacă apoi se poate striga către Domnul: Adu-ţi aminte de necazul meu şi de rătăcirea mea, de pelin şi amărăciune! Şi el se gândeşte la aceasta. Aici nu este chiar aşa de clar, dar este acelaşi verb ca în versetul 20: Domnul ar trebui să-Şi amintească, dar el spune despre sine însuşi: Sufletul meu îşi aminteşte mereu de ele. El nu se poate gândi la altceva şi el spune Domnului, ca şi gândurile Lui să se umple cu suferinţa poetului. Sufletul meu îşi aminteşte mereu de ele şi este abătut înăuntrul meu.

Vers. 21-24

Plângerile 3.21-24: De aceasta îmi amintesc în inima mea, de aceea am speranţă: este bunătatea Domnului că nu suntem nimiciţi de tot, pentru că îndurările Lui nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Ta! „Domnul este partea mea“, zice sufletul meu; de aceea Îl voi aştepta.

Aceasta vreau să-mi pun la inimă, vreau să sper aceasta, punct. Vedem noi diferenţa? Versetul 18: speranţa mea s-a dus, versetul 21: o rugăciune scurtă, numai o rugăciune scurtă are succesul acesta. De aceea vreau să sper. Şi după aceea urmează, apoi îşi aminteşte cu ce Dumnezeu are a face. Cât de mult ne putem ruşina uneori, când ajungem la un astfel de punct de deznădejde şi apoi prin rugăciune îţi aminteşti cine este de fapt Dumnezeu. Atunci te ruşinezi, că ai putut avea gânduri josnice despre Dumnezeu. Şi aşa spune profetul: este bunătatea Domnului că nu suntem nimiciţi de tot, pentru că îndurările Lui nu se sfârşesc. De ce nu a văzut el aceasta? Erau dispărute îndurările pentru un timp? Nu, speranţa lui dispăruse, şi de aceea ochii lui erau închişi. Şi un om poate ajunge aşa de departe, că el nu mai vede aceste bunătăţi, aceste îndurări. El vede numai suferinţele, el vede numai pieirea, aşa ca cetatea aici. El vede toate nevoile şi uită că îndurările şi bunătăţile Domnului sunt întotdeauna mai mari decât nevoile.

Îndurările Lui sunt în fiecare dimineaţă noi. Credincioşia Ta este mare! Dacă un om spune: mi-a pierit speranţa, prin aceasta el spune: Dumnezeu nu mai este credincios. Acum el este din nou treaz şi spune: Credincioşia Ta este mare! Dar ea trebuie văzută, trebuie să ai ochi deschişi, luminaţi, şi de aceea rugăciunea este aşa de importantă. Aceasta nu se învaţă într-o predică, aceasta se învaţă în linişte în trăirea cu Dumnezeu. Credincioşia Ta este mare. Domnul este partea mea, zice sufletul meu. Aşa cum s-a spus despre preoţi: Domnul este partea lor. Ei nu aveau nici o moştenire în ţară. Aici moştenirea dispăruse, a fost luată de vrăjmaşi.

Poetul se simte asemenea levitului şi preotului, care avea o singură moştenire, pe Domnul Însuşi. Domnul este partea mea, zice sufletul meu: de aceea voi spera în El. Pare să fie o repetare din versetul 21: De aceea am speranţă. Dar vedem noi diferenţa? Mică, dar foarte importantă: De aceea am speranţă, şi apoi în versetul 24: De aceea vreau să sper în El. Nu este vorba numai de faptul că noi primim din nou speranţă. Speranţa poate fi numai o emoţie, o stare sufletească. Speranţa: eşti iarăşi optimist. Nu, aici este vorba de un obiect, de un lucru pentru această speranţă. De aceea vreau să sper în El. Acum el a ajuns un pas mai departe.

Vers. 25-26

Plângerile 3.25-26: Domnul este bun pentru cei care Îl aşteaptă, pentru sufletul care-L caută. Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului.

Domnul, acum el ştie din nou, este bun pentru cei care Îl aşteaptă, pentru sufletul care-L caută. Este bine să se aştepte în linişte. Chiar dacă nu ai nici o perspectivă, aşteaptă liniştit salvarea Domnului! Aceasta este greu: să aştepţi, să ai răbdare, să-L aştepţi, să speri în El.

Versetul 27

Plângerile 3.27: Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.

Acum vine un cuvânt pentru tinerii noştri, căci aici se spune: Este bine pentru om – şi desigur şi pentru femeie – ca el, ca ea să poarte un jug în tinereţea lui, în tinereţea ei. De ce spune poetul aceasta? Este el însuşi tânăr? Probabil. Dar nu acesta este sensul. Sensul este, că unii la vârstă înaintată au greutăţi cu jugul, deoarece ei nu l-au cunoscut în tinereţe. Despre ce este vorba aici este, că cel mai bine este să luăm cât mai devreme acest jug al aşteptării după Domnul, al nădăjduirii în El, jugul ascultării, al dăruirii. Dacă te-ai exersat în privinţa aceasta ca tânăr, ca tânără, mai târziu va fi mai uşor. Dacă noi răsfăţăm pe copiii noştri, ne uşurăm nouă şi lor situaţia. Nu, le-o facem nespus de grea. Să-ţi răsfeţi copiii este aproape o fărădelege. Înseamnă că pentru problemele din viaţa de mai târziu sunt crescuţi rău. Este bine dacă un om poartă jugul în tinereţea sa. Jugul aşteptării, nu simplu al ascultării de părinţi, ci ca ei să înveţe să asculte de Domnul. Aceasta trebuie învăţat devreme în viaţă.

Aici nu este jugul din primul capitol. Şi acesta este un jug. Aici este un jug dublu. Primul jug, este jugul fărădelegilor noastre. Şi cât de multe urmări avem parte uneori – capitolul 1 ne-a spus aceasta – prin aceea că toate fărădelegile noastre s-au împletit ca un jug, care apasă pe grumazul nostru. Apoi purtăm în viaţă jugul păcatelor noastre. Aici este un alt jug. Jugul pe care Domnul l-a pus asupra noastră. Jugul ascultării, al dăruirii, aşa că poţi aştepta până la sfârşit în suferinţe, în osteneli, în situaţii de necaz.

Ieremia era un tânăr, spune capitolul 1, atunci când el a fost chemat. Foarte tânăr. Era aşa de tânăr, că a zis: Doamne, cum pot eu să fiu folositor, eu sunt mult prea tânăr, ca să fac o lucrare. Dar Domnul l-a chemat tânăr. Şi în general este aşa: dacă un frate sau o soră este chemată de Domnul pentru o lucrare, o astfel de persoană a practicat-o în tinereţe, nu întotdeauna, dar în general. Sunt excepţii, când unii au venit mai târziu la credinţă. Însă deseori vedem că Domnul începe devreme, unele exemple le avem în Scriptură. Niciunul din tinerii de aici nu poate şti, dacă Domnul are pentru el o anumită lucrare. Dar dacă Domnul îţi pune pe inimă o povară deosebită, ca să-I slujeşti, atunci slujeşte-I cu credincioşie şi ascultare, aşa că probabil mai târziu Domnul îţi va pune un jug mai mare. Este bine dacă un om începe devreme să se obişnuiască cu jugul. Textul continuă.

Vers. 28-33

Plângerile 3.28-33: să stea singur şi să tacă, pentru că El l-a pus asupra lui. Să-şi pună gura în ţărână; poate este vreo speranţă. Să-şi dea obrazul celui care îl loveşte, să se sature de batjocură. Pentru că Domnul nu va respinge pentru totdeauna; iar dacă întristează, El va avea milă, după mulţimea îndurărilor Sale. Pentru că El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor.

El nu trebuie să protesteze. Vine de la El. El nu ar trebui să se plângă. Să-şi pună gura în ţărână. Aşa de smerit să fie înaintea Lui. Probabil este speranţă. Să-şi dea obrazul celui care îl loveşte, să fie săturat cu ocară. Este jugul suferinţei, al necazului, al încercării. Eşti pus la probă devreme, pentru ca mai târziu să fi folositor pentru El. Însă Domnul face aceasta nu pentru a chinui. Domnul nu respinge pentru totdeauna; ci El Se îndură după mulţimea îndurărilor Sale de acela pe acela pe care l-a întristat.

Vers. 34-36

Plângerile 3.34-36: Să zdrobească omul sub picioarele lui pe toţi cei încătuşaţi ai pământului, să abată dreptul unui om înaintea feţei Celui Preaînalt, să nedreptăţească pe un om în cauza lui – nu vede Domnul?

Că sunt călcaţi sub picioarele lui toţi captivii pământului, că dreptul unui om este îndepărtat dinaintea feţei Celui Preaînalt, că omul este nedreptăţit în cauza lui, liniuţă – Nu vede Domnul? Aceasta ar trebui citit mai întâi. Să nu vadă Domnul că toţi captivii pământului sunt călcaţi sub picioarele lui? Că pretutindeni pe pământul acesta, nu numai în Ierusalim, nu numai în timpul acela, ci şi în timpurile noastre se face aşa multă nedreptate: să nu vadă Domnul aceasta? Şi în cele din urmă să salveze pe ai Săi din acest necaz? El este Cel care știe aceasta.

Vers. 37-38

Plângerile 3.37-38: Cine este acela care zice ceva şi se împlineşte fără ca să fi poruncit Domnul? Nu ies din gura Celui Preaînalt nenorocirea şi binele?

Acesta este un cuvânt pe care noi îl citim în Psalmul 33 cu referire la creație. Dumnezeu a făcut toate numai prin cuvântul Său. Aici este altceva. Nu creaţia, ci întreţinerea, guvernul lumii acesteia. Isaia 45 şi Amos 3 ne spun acelaşi lucru, pe care îl găsim aici. Şi aceasta ne spune, că noi trebuie să luăm toate lucrurile din mâna lui Dumnezeu. Ambele pasaje spun că nu este nici o nenorocire, pe care noi nu ar trebui s-o primim din mâna Domnului, aşa cum şi Iov a făcut aceasta. Să luăm noi binele din mâna lui Dumnezeu, şi răul nu? El are mâna Lui în acesta. Aici vorbeşte un om credincios, care într-adevăr se plânge de toată nenorocirea lui, dar care ştie: mâna lui Dumnezeu este în ele. Şi aceasta mângâie. Nu am avut parte de ea de la un străin; este Dumnezeu Cel care a rânduit-o pentru noi.

Versetul 39

Plângerile 3.39: De ce să se plângă un om care trăieşte, un om, pentru pedeapsa păcatelor lui?

De ce să se plângă un om care trăieşte? Aceasta înseamnă omul în viaţa lui pe pământul acesta. Să se plângă el? Dacă se plânge de soarta lui, de viaţa lui, atunci înseamnă – acesta este sensul acestui verset – că Îl acuză pe Dumnezeu. Atunci se spune prin aceasta: Dumnezeule, Tu nu ai făcut bine în viaţa mea! Plângere înseamnă că Dumnezeu a greşit. Dacă trebuie să te plângi, atunci este numai un subiect pentru plângere şi acesta este: fiecare, traduc eu, să se plângă de păcatele lui. Atunci poţi să te plângi. Plânge-te de tine însuţi, dar nu de împrejurările tale, căci în cele din urmă aceasta înseamnă că te plângi de Dumnezeu. De aceasta trebuie să-ţi aminteşti corect. Şi în momentul în care el spune: fiecare dintre noi, este şi el inclus, însă acum el vorbeşte poporului. Acesta ar trebui să se plângă de păcatele lui. Apoi el include şi pe alţii.

Vers. 40-42

Plângerile 3.40-42: Să ne cercetăm căile noastre şi să le încercăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să ne înălţăm inima cu mâinile spre Dumnezeu în ceruri: Am păcătuit şi ne-am răzvrătit; Tu n-ai iertat!

Şi astfel găsim aici, în versetele de la 40 la 47, un apel adresat poporului întreg, ca să se plângă: mai întâi înaintea lui Dumnezeu, aceasta este foarte important; cine se plânge, să se plângă înaintea lui Dumnezeu. Şi, în al doilea rând, cu privire la ce să se plângă. Plânge-te pe tine însuţi, plânge-te de păcatele tale. Să ne verificăm şi să ne cercetăm – acum nu mai este „eu” – căile noastre, şi să ne întoarcem la Domnul! Să ne înălţăm inimile împreună cu mâinile spre Dumnezeu în cer! Noi, noi am decăzut şi am fost răzvrătiţi. Şi după apelul scurt el se adresează în plural – ca şi cum el ar vorbi în numele întregului popor -, lui Dumnezeu şi spune: Tu n-ai iertat. Aceasta înseamnă: după ce noi am fost aşa de răzvrătiţi, Tu ai trimis pedeapsa Ta.

Versetul 43

Plângerile 3.43: Te-ai învelit cu mânia şi ne-ai urmărit; ai omorât, n-ai cruţat.

În cetate au fost mulţi omorâţi.

Versetul 44

Plângerile 3.44: Te-ai învelit cu un nor, ca rugăciunea să nu străbată până la Tine.

Am văzut mai înainte, în capitolul 2, că El a învăluit Sionul într-un nor. Acum este aşa, că El Însuşi S-a învăluit într-un nor, aşa de nepătruns, că nici o rugăciune nu pătrunde. Am văzut aceasta deja în versetul 8; aşa îmi împiedică El rugăciunea.

Vers. 45-47

Plângerile 3.45-47: Ne-ai făcut gunoi şi lepădătură în mijlocul popoarelor. Toţi vrăjmaşii noştri şi-au deschis larg gura împotriva noastră. Frica şi groapa au venit peste noi, pustiirea şi ruina.

Acum plângerea nu mai are caracter de rugăciune, dar este totuşi o plângere comună. Toţi vrăjmaşii noştri şi-au deschis gura împotriva noastră. Frica şi groapa au venit peste noi, pustiirea şi ruina. Apoi, după acest scurt pasaj, în care se vorbeşte la plural – în general, şi apoi în mod deosebit lui Dumnezeu -, profetul sau poetul vorbeşte din nou în forma eu.

Avem de fapt o repetare scurtă. Plângere până la deznădejde, în momentul deznădejdii – rugăciunea, prin rugăciune – speranţă nouă, certitudine nouă cu privire la Dumnezeu. Plângerea arată în felul următor:

Versetul 48

Plângerile 3.48: Ochiul meu face să curgă râuri de apă din cauza ruinei fiicei poporului meu.

Vedem aici că aceasta nu este o simplă repetare a plângerii. În prima parte s-a plâns cu privire la sine însuşi. Aici se plânge cu privire la starea poporului întreg.

Vers. 49-50

Plângerile 3.49-50: Ochiul meu varsă lacrimi şi nu încetează, n-are odihnă, până când Domnul Se va uita şi va vedea din ceruri.

S-ar putea crede că mai este încă speranţă; dar nu este sigur dacă Domnul va face aceasta. Vom vedea imediat că este mult mai mult decât deznădejde.

Versetul 51

Plângerile 3.51: Ochiul meu îmi mâhneşte sufletul din cauza tuturor fiicelor cetăţii mele.

De fapt aceasta este singura afirmaţie aici cu privire la cetate, prin care ştim că realmente este vorba de pieirea cetăţii, a Ierusalimului. Dacă nu am avea aceste două cuvinte, atunci această poezie ar fi putut sta în altă parte în Biblie. Numai prin aceste două cuvinte ştim că este încă vorba de distrugerea Ierusalimului, „cetăţii mele”. Apoi el spune despre sine însuşi

Versetul 52

Plângerile 3.52: Cei care sunt vrăjmaşii mei fără temei m-au urmărit aprig ca pe o pasăre.

Am văzut cât de important este versetul acesta ca şi cheie pentru acest capitol. Ne arată că poetul însuşi este nevinovat. Este iarăşi aceeaşi vorbire ca în Psalmul 69, unde noi avem aceleaşi două cuvinte: fără temei. Domnul Isus le citează El Însuşi în Ioan 15 şi le aplică la Sine Însuşi. El putea spune cu adevărat: M-au batjocorit pe nedrept. Profetul spune: mi-au nimicit viaţa în groapă şi au aruncat cu pietre în mine. De fapt Ieremia a avut efectiv parte de aşa ceva, cum rezultă din capitolul 38 al cărţii sale. Aruncat într-o groapă, unde el realmente trebuia să se teamă că nu va mai trăi şi în care era cufundat în noroi. Apoi el a fost salvat de Ebed-Melec, sclavul etiopian.

Versetul 54

Plângerile 3.54: S-au vărsat ape peste capul meu. Am zis: „Sunt nimicit!“

Iarăşi momentul deznădejdii. Şi iarăşi este o chestiune, pe care o cunoaştem bine din Psalmi – de exemplu Psalmul 42 -, unde talazuri de ape au trecut şi peste capul lui Mesia, al Domnului Isus. Şi pentru a doua oară, dragi prieteni, avem această învăţătură. Dacă spui: Sunt pierdut!, nu spune prea repede. Adresează-te lui Dumnezeu.

Versetul 55

Plângerile 3.55: Eu am chemat Numele Tău, Doamne, din groapa cea adâncă.

Aici ne gândim nu numai la Psalmi, ne gândim aici în mod deosebit şi la Iona 2, unde Iona stă în pântecele peştelui şi de fapt rosteşte numai citate din Psalmi; dar face aceasta prin simţăminte proprii, cumpăniri proprii. Este o vorbire asemănătoare. Duhul rămăşiţei vorbeşte aici din groapă, din peşte, aşa cum Iona este o imagine a rămăşiţei, dar totodată şi o imagine a Domnului Isus, care strigă din groapă la Dumnezeu.

Vers. 56-57

Plângerile 3.56-57: Tu ai auzit glasul meu; nu-Ţi ascunde urechea la suspinul meu, la strigătul meu! Te-ai apropiat în ziua când Te-am chemat. Ai zis: „Nu te teme!“

El nu este pierdut. Ce răspunsuri minunate poate da o rugăciune scurtă! Aici el aude glasul lui Dumnezeu în timp ce se roagă: Nu te teme! După aceea el are îndrăzneala să se roage mai departe:

Vers. 58-60

Plângerile 3.58-60: Doamne, Tu ai apărat cauza sufletului meu; mi-ai răscumpărat viaţa. Doamne, Tu ai văzut nedreptatea care mi se face; judecă-mi cauza! Tu ai văzut toată răzbunarea lor, toate uneltirile lor împotriva mea,

Aceştia sunt vrăjmaşii lui, din afara poporului său sau chiar din poporul său, aşa cum am spus. Tu ai văzut toate atacurile lor îndreptate asupra mea. Doamne, Tu ai auzit batjocurile lor, toate atacurile lor împotriva mea,

Versetul 62

Plângerile 3.62: buzele celor care se ridică împotriva mea şi murmurul lor împotriva mea, toată ziua.

În versetul 50 el a vorbit pe jumătate lipsit de speranţă şi pe jumătate plin de speranţă: până când Domnul a privit din cer în jos. Acum este o rugăciune adresată direct Lui, ca în versetul 14:

Versetul 63

Plângerile 3.63: Priveşte când se aşează şi când se ridică ei; eu sunt cântecul lor!

Şi apoi, cum am spus – aici nu aşa de frumos ca la mijlocul capitolului -, dar totuşi capitolul sfârşeşte cu această rugăciune, cu o nouă certitudine.

Vers. 64-66

Plângerile 3.64-66: Dă-le o răsplată, Doamne, după fapta mâinilor lor. Dă-le o inimă îndărătnică, blestemul Tău să fie asupra lor! Urmăreşte-i cu mânie şi nimiceşte-i de sub cerurile Domnului.

În traducerea Elberfelder cu regret aici nu este foarte clar: eu aş traduce astfel: Doamne, Tu le vei răsplăti după fapta mâinilor lor. Tu le vei da orbirea inimii. Blestemul Tău va veni peste ei, Tu îi vei urmări în mânia Ta şi îi vei nimici de sub cer. – Timpul verbelor arată că este foarte probabil că aşa vrea să se spună. Şi apoi este la fel ca în capitolul anterior: nu numai rugăciune, este şi exprimarea certitudinii, aşa cum mai înainte el a exprimat certitudinea că îndurările lui Dumnezeu sunt mereu noi. Că nu trebuie să ne îndoim, el are aici o certitudine cu privire la vrăjmaşii lui. Dumnezeu nu va permite niciodată şi veşnic, ca aceşti vrăjmaşi să continue cu batjocurile lor. El va aduce şi judecata asupra lor.

Vorheriger Teil Nächster Teil

---

Tradus de la: Die Klagelieder Jeremias (3)

După o prelegere din anul 1991

Traducere: Ion Simionescu