Destinarea propriu-zisă

Starea sufletului după moarte este cel mai mare interes pentru fiecare dintre noi. Creştinătatea de nume a respins marele adevăr referitor la revenirea lui Hristos ca să-i răpească pe sfinţi şi ca să judece pământul înainte de sfârşitul acestei lumi. Ea a pierdut din vedere importanţa învierii, atribuită ei de Noul Testament, şi prin urmare a acordat închipuirii confuze, că după moarte se merge în cer, un caracter absolut, care exclude orice altă noţiune de fericire şi glorie – o închipuire care domină chiar şi în partea evanghelică sănătoasă a creştinismului. Scriptura vorbeşte însă prea accentuat despre revenirea Domnului, pentru ca gândul că prin moarte se merge în cer să domine duhul credinciosului. Gândul acesta se găseşte în Scriptură numai la tâlharul de pe cruce, căruia i s-a promis că va fi cu Hristos în Paradis. Nu se contestă faptul că şi noi vom merge acolo; dar gândul conform Scripturii este întotdeauna acela, că noi vom merge la Hristos. Din momentul în care El este în cer, fără îndoială şi noi ajungem acolo; însă Scriptura niciodată nu inversează realitatea, spunând că noi vom fi în cer, ci că noi vom fi la Hristos, şi aceasta este deosebit de important pentru înclinaţiile noastre spirituale. Scriptura Îl pune pe Hristos înaintea sufletelor noastre, şi nu cerul, cu toate că noi vom merge desigur acolo şi vom fi fericiţi.

Amintesc aceasta numai pentru a caracteriza obiceiurile gândurilor noastre. Sărmana noastră natură umană reuşeşte uşor să ajungă pe colţuri de stâncă, pentru a evita abisul. Ea urmează cu plăcere propriile gânduri, în loc să primească simplu Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea redescoperirea adevărul despre revenirea Domnului şi al primei învieri a înviorat pe mulţi credincioşi şi a înlăturat închipuirea că prin moarte se ajunge în cer – o închipuire mult prea vagă şi mult prea puţin în concordanţă cu Scriptura, ca să-i poată satisface pe cei care cercetează Scriptura. Unii creştini, de altfel sănătoşi în credinţă, au afirmat că sufletul ar dormi şi că până la înviere ar fi într-o stare de inconștienţă, în timp ce alţii, duşi în rătăcire prin această falsă noţiune, pun la îndoială nu numai fericirea imediată a celor adormiţi, care sunt la Hristos, ci şi speranţa credinciosului însuşi. Cât de repede se măreşte numărul celor duşi în rătăcire, care tăgăduiesc învăţătura fundamentală a Evangheliei!

Nu este intenţia mea să înfrunt aici pe aceia care neagă nemurirea sufletului; căci aceasta au făcut-o alţii în mod convingător. Intenţionez numai să dovedesc simplu și pe baza Scripturii că cel credincios după moartea lui va avea parte la Hristos de o fericire directă într-o stare intermediară, în care Se află şi Hristos în poziţia Lui de Om, cu toate că El este în glorie. De asemenea, creştinul, care a murit, aşteaptă învierea trupului; deoarece numai atunci ea îl va introduce în starea sa finală, în glorie. Oamenii vorbesc despre duhuri glorificate; Scriptura nu spune aşa ceva. Planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta EI, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ - „După cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (Romani 8.29; 1 Ioan 3.2 „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat încă; ştim că, dacă Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea cum este.“; 1 Corinteni 15.49 „şi, după cum am purtat chipul celui din ţărână, vom purta şi chipul Celui ceresc.“).

Aceasta s-a revelat la transfigurare, când Moise şi Ilie au apărut în glorie (Luca 9.28-36). Starea noastră veşnică de bucurie şi glorie constă în faptul că noi vom fi totdeauna la Domnul şi că El Însuşi ne va lua în casa Tatălui. Această ultimă parte se regăseşte în istorisirea momentului transfigurării, când Moise şi Ilie au intrat în norul de unde a venit glasul Tatălui (compară cu 1 Tesaloniceni 4.17 „apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul.“). Hristos va veni şi ne va primi la Sine, după ce noi vom fi înviaţi sau schimbaţi după chipul Său; atunci trupul nostru pământesc sărman va fi făcut asemeni trupului gloriei Sale (Filipeni 3.21 „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile.“). Aceasta este starea noastră veşnică. Dumnezeu ne-a pregătit deja pentru aceasta şi ne-a dat arvuna Duhului (2 Corinteni 5.5 „Şi Cel care ne-a făcut chiar pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a şi dat arvuna Duhului.“). La Domnul şi să fim la fel ca El pentru totdeauna, aceasta este bucuria noastră veşnică şi rodul dragostei lui Dumnezeu, care ne-a făcut copii ai Săi şi ne va duce în locuinţele pregătite în Casa Tatălui pentru noi.

Partea noastră este dublă: vom fi ca Hristos şi împreună cu El, şi vom fi binecuvântaţi în El cu orice fel de binecuvântări spirituale în locurile cereşti. Aceste privilegii le-am dobândit prin răscumpărare; însă noi nu le posedăm încă. Cu toate că ele sunt pregătite de Dumnezeu, acum posedăm numai arvuna Duhului. Punctul de vedere referitor la asemănarea noastră cu Hristos l-am prezentat deja. Pasajul citat: „noi vom fi totdeauna cu Domnul“ ne conduce cu autoritatea Scripturii la cel de-al doilea punct al studiului nostru, şi anume la partea noastră cu Hristos în locurile cereşti. În privinţa aceasta ne vom referi la unele locuri din Scriptură care dau informaţii despre ceea ce caracterizează pe creştinii care au crezut şi au suferit împreună cu Hristos. S-a spus că Dumnezeu va reuni în Hristos toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1.10 „pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ;“), că toate lucrurile au fost create prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1.16-20 „(16) pentru că toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El şi pentru El. (17) Şi El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El. (18) Şi El este Capul trupului, al Adunării; El este Începutul, Cel Întâi-născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietate în toate; (19) pentru că întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El (20) şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui – prin El.“) şi că toate lucrurile vor fi puse sub picioarele Sale (Evrei 2; 1 Corinteni 15.27-28 „(27) Pentru că El „a supus toate sub picioarele Lui“. Dar, când spune că toate au fost supuse, se înţelege că în afară de Cel care I-a supus toate. (28) Dar, când Îi va supune toate, atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.“; Efeseni 1.22 „şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării,“). Dar se remarcă de asemenea, că nu toate lucrurile Îi sunt încă supuse (Evrei 2). El şede acum pe tronul Tatălui şi nu pe tronul Său propriu (Apocalipsa 3.21 „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său».“). Dumnezeu a zis: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale“. El aşteaptă deci până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut al picioarelor Sale (Evrei 10). Va veni timpul când nu numai toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi împăcate (Coloseni 1.20 „şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui – prin El.“), ci chiar şi lucrurile de sub pământ - lucrurile demonice - vor trebui să recunoască prezenţa şi autoritatea Sa. Orice genunchi va trebui să se plece înaintea Lui şi orice limbă va trebui să mărturisească, că Isus Hristos Cel dispreţuit şi respins de oameni este Domnul, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2.10-11 „(10) ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, (11) şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.“). Toate acestea le aşteptăm noi încă.

În această unire a tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ sub Hristos ca şi Cap avem partea noastră în locurile cereşti - acum în duh şi mai târziu în glorie; ambele fapte nu pot fi despărţite în realitate unele de altele. Fără îndoială, acum nu suntem în glorie; însă ea este chemarea noastră actuală – ceea ce noi aşteptăm şi pentru care am fost răscumpăraţi şi formați. Acum purtăm această comoară în nişte vase de lut şi gemem apăsaţi. Când nu vom mai fi în trupul acesta vor înceta aceste suspine şi vom fi în bucurie la Hristos. La revenirea Lui vom primi un trup potrivit pentru această poziţie cerească şi astfel vom fi în glorie. „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Hristos“ (Efeseni 1.3). „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă“ (2 Corinteni 5.1). „Pentru că umblarea noastră [cetăţenia noastră sau relaţiile noastre în viaţa creştină] este în ceruri” (Filipeni 3.20). În acelaşi capitol este vorba şi de „chemarea în sus a lui Dumnezeu” (Filipeni 3:14); pentru că adevărata putere a expresiei „chemarea cerească“ este „chemarea spre în sus”. Acelaşi lucru este mărturisit și în epistola către Evrei, şi anume că Hristos ca înainte-mergător al nostru a intrat dincolo de perdea, adică în cerul însuşi, şi că noi suntem părtaşi ai chemării cereşti (Evrei 6.18-20; 9.24; 3.1 „(6:18) ca, prin două lucruri de nestrămutat, în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem mângâiere puternică, noi, care am alergat la adăpost, ca să apucăm speranţa pusă înaintea noastră, (6:19) pe care o avem ca o ancoră a sufletului, sigură şi tare, şi care intră în cele de dincolo de perdea, (6:20) unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergător, fiind făcut pentru eternitate mare preot după rânduiala lui Melhisedec.“ „(9:24) Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu;“ „(3:1) De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus,“). Ca aceia care prin Duhul Sfânt sunt uniţi cu Hristos, şedem în Hristos în locurile cereşti – nu cu El, ci în El. Acesta este locul nostru. Când va veni Domnul, El, ca Fiu al Omului, va înlătura toate prilejurile de poticnire şi pe toţi cei păcătoşi şi atunci cei drepţi vor străluci în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13.41,43 „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire şi pe cei care practică nelegiuirea“ „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi să audă.“). Din acest motiv Moise şi Ilie, revelaţi în glorie pe pământ, au arătat nu numai starea sfinţilor în Împărăţia cerurilor, ci ei au intrat şi în norul în care locuieşte Dumnezeu şi de unde s-a auzit vocea Tatălui.

Partea noastră constă deci evident în aceea că atunci când Dumnezeu va aduce toate lucrurile în cer şi pe pământ sub un singur Cap, noi vom fi ca Hristos în glorie şi vom fi pentru totdeauna la El, şi anume în cerul însuşi, binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cereşti, în contrast cu binecuvântările temporare ale lui Israel pe pământ. Dacă suntem comoştenitorii Lui, trebuie să locuim, ceea ce este mult mai bine, în Casa Tatălui, unde S-a dus El. De aceea ni se spune clar şi precis că speranţa noastră este păstrată în ceruri (Coloseni 1.5 „datorită speranţei care vă este păstrată în ceruri; despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei“), şi anume „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veșteji“ (1 Petru 1.4). Toate acestea ne dovedesc că binecuvântările noastre sunt în acel domeniu în care pătrunde speranţa noastră şi unde a intrat deja Înainte-mergătorul nostru. Noi vom purta chipul Celui ceresc şi vom fi totdeauna la Domnul. El a intrat ca să ne pregătească un loc în Casa Tatălui şi va veni să ne ia la El. El a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Ar mai fii unele de adăugat cu privire la această binecuvântare şi poziţie, care ne-a fost dată, „pentru ca să se arate în vremurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus“. Scopul amintit ar trebui să fie atins după această expunere de dovezi şi prezentarea binecuvântărilor noastre. Expunerile arată clar, că începând de la întoarcerea noastră la Dumnezeu şi până în glorie, chemarea noastră este aceeaşi în toate timpurile şi că este numai o singură speranţă a chemării noastre. Dumnezeu ne-a chemat la Împărăţia Sa proprie şi la propria Sa glorie şi noi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu. Casa Tatălui este locuința copiilor Săi.

Starea intermediară a sufletului

Mai trebuie detaliată întrebarea referitoare la starea intermediară. S-a clarificat unde se găsesc toate binecuvântările noastre şi ce a dobândit răscumpărarea pentru noi. Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la gloria Sa eternă prin Isus Hristos, pentru ca prin aceasta să constituim o parte completă a propriei glorii a lui Hristos; căci ce ar fi un Răscumpărător fără aceia pe care i-a răscumpărat? Din moment ce eu cred că Fiul preaiubit al lui Dumnezeu a murit ca Om pentru mine, învăţ să înţeleg valoarea nepreţuit de mare a tot ce eu am primit ca urmare morţii acesteia. Epistola către Evrei dă dovada – şi acesta este singurul scop al acestei epistole -, că noi avem o parte cerească, în contrast cu iudaismul, a cărui parte era pământească şi se întemeiază pe restaurarea lui Israelul. Ei aveau un mare preot pe pământ, deoarece Dumnezeu Îşi avea tronul Său aici pe pământ între heruvimi; dar pentru noi se cuvenea un Altul - un Mare Preot „sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi, ridicat mai sus de ceruri”, deoarece locul nostru şi partea noastră sunt la Dumnezeu. Locul nostru şi chemarea noastră sunt în locurile cereşti. Totul trebuie să fie în armonie, caracterul ales al jertfei și al serviciului preoţesc. Dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre starea noastră intermediară începând din momentul în care noi părăsim acest cort, în care gemem, şi până în momentul când trupul neputinţei noastre va fi făcut la revenirea Domnului Isus asemenea trupului gloriei Sale?

Dacă am înțeles această asemănare viitoare a noastră cu El (Filipeni 3.21 „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile.“) precum şi adevărul că partea noastră şi chemarea noastră sunt cerești, şi dacă ne gândim că totul este dreptul nostru de cetăţeni acum şi pentru totdeauna în cer, întrebarea se limitează numai la: În ce măsură savurăm aceasta când murim? Va fi atunci savurarea mai mare sau mai mică decât acum? „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii” (Luca 20.38 ). Prin moartea lor credincioşii sunt desigur deplin morţi pentru această lume, însă pentru El ei trăiesc ca prin credinţă. Se afirmă că ei dorm; însă această idee este neîntemeiată. Că Ştefan a adormit, înseamnă numai că el a murit, că sufletul lui a adormit după moarte. Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus (1 Tesaloniceni 4.14 „Pentru că, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.“); numai ei sigurii sunt „morţii în Hristos” (1 Tesaloniceni 4.16). Aceasta rezultă şi din epistola către Corinteni. „Unii au adormit“ (1 Corinteni 15.6) înseamnă, au murit; aici stă acelaşi cuvânt ca şi în 1 Tesaloniceni 4.14 „Pentru că, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.“, şi anume în contrast cu expresia din acelaşi capitol „noi, cei vii” şi cu cuvântul din 2 Corinteni 5: „a fi în trup“. „A adormi“ înseamnă deci, „a muri”, şi aceasta este o denumire potrivită pentru faptul că cei care au murit nu sunt ca şi cum au încetat să existe, ci că ei la înviere vor fi treziţi din nou, aşa cum un om se trezeşte din somn. Cazul morţii lui Lazăr ne dă o dovadă clară pentru aceasta (Ioan 11). Domnul spune: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc Să-l trezesc din somn“. Ucenicii credeau că El le vorbea despre odihna primită prin somn. Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit“. – „Somnul” înseamnă aici moartea şi „trezirea” înseamnă aducerea înapoi din starea de moarte prin înviere; prin urmare nu este vorba de trezirea sufletului, ca şi cum acesta ar dormi, pentru ca apoi să fie lăsat acolo unde se află. Adormirea şi murirea înseamnă acelaşi lucru pentru creştinul credincios; somnul sufletului nu este altceva decât o invenţie.

Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu l-a pregătit pentru glorie, și vorbea despre aceasta ca despre un bun de credinţă aparţinând tuturor credincioşilor. El nu dorea, ca şi cum ar fi obosit de luptă, să fie dezbrăcat, adică să moară; dorinţa lui era, ca ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă. Cei credincioşi Îl au pe Hristos atât ca viaţă a lor, cât şi ca îndreptăţire a lor. De aceea chiar şi cu privire la moarte ei au o încredere permanentă, prin aceea că ei ştiu, că „fiind acasă în acest trup, suntem departe de Domnul“ (2 Corinteni 5.6). Ei au viaţa – o viaţă eternă în Hristos; dar ei o poartă aici în vase pământeşti, departe de Domnul. De îndată ce vor părăsi aceste sărmane vase, în care suspină şi sunt împovăraţi, vor fi împreună cu Domnul. Este aceasta mai bine sau mai rău? Şi unde este Domnul? Vrea aceasta să spună, că Duhul Sfânt, Duhul de viaţă în Hristos Isus, pe care cei care cred Îl posedă deja ca putere a vieţii, Se va afla atunci dormind într-o stare de inconştienţă? Era aceasta speranţa apostolului, care în viaţa aceasta privea în Hristos o aşa putere, că el nu se aştepta la moarte ci mai degrabă la momentul când ce este muritor va fi înghiţit de viaţă? Să ne aducem aminte că Hristos este viaţa noastră; fiindcă El trăieşte, şi noi trăim. Sau pierdem legătura cu El, dacă vom muri?

Pavel era constrâns şi nu ştia ce să aleagă (Filipeni 1); avea dorinţa să se mute, ca să fie cu Hristos, pentru că era mult mai bine. Cu toate că viaţa pentru el era Hristos, totuşi moartea era un câştig. Dar era bucuria şi fericirea lui să trăiască cu totul pentru Hristos, aşa că rămânerea în cort se merita pentru el. Ar fi preferat el moartea şi ar fi putut el s-o privească ca un câştig, dacă ea l-ar fi aşezat într-o stare de inconştienţă şi l-ar fi lipsit de gândul la Hristos şi la lucrarea Lui? Era dorinţa lui şi bucuria lui deosebită să se culce şi să nu mai audă nimic despre Hristos? Nu, el considera că este mai bine să fie la Hristos, decât – cu toate că aceasta era de valoare pentru el – să slujească aici pe pământ. Ar fi totuşi comparabil absurd să presupun că descrierea foloaselor şi savurării, pe care eu sper să le găsesc la un prieten, exprimă dorinţa ca la intervenţia mea verbală să cad curând într-un somn adânc, pentru ca să nu mai simt nimic din ceea ce se petrece în jur. Să ne amintim că Domnul l-a mângâiat pe tâlharul de pe cruce, singurul om care L-a mărturisit în acea oră memorabilă, cu cuvintele: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis“. Nu era acest „cu Mine” şi „în Paradis” o fericire, pe care El i-a făgăduit-o pentru atunci? Consta această fericire într-un somn adânc şi într-o stare de inconştienţă? O astfel de afirmaţie ar fi foarte nebunească şi ar fi totodată în contradicţie evidentă cu sensul cuvintelor lui Hristos. Aceste cuvinte le scrie Luca, care prin toată evanghelia sa mărturiseşte harul divin în Fiul Omului şi prezintă clar starea actuală de lucruri.

Primele două capitole ale acestei evanghelii sunt consacrate total rămăşitei sărmane, temătoare de Dumnezeu, care-L aşteaptă pe Hristos; ele oferă un tablou preţios despre acei săraci în duh, care aparţin lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel rebel şi necredincios. După aceea Luca prezintă genealogia lui Hristos, ajungând până la Adam şi până la sfârşitul evangheliei sale prezintă harul care s-a arătat în Fiul Omului, ca să-l binecuvânteze pe om, care îl binecuvântează începând de atunci, și anume într-un fel ceresc. Această Evanghelie nu se ocupă de dispensaţii, ca Evanghelia după Matei, ci prezintă harul, şi anume harul actual, harul ceresc prin Evanghelie, în starea actuală a lucrurilor. Ea corespunde în măsura ei mărturiei apostolului Pavel şi a celei din Faptele apostolilor. Cu toate că sărmanul tâlhar a demonstrat în chip strălucitor puterea harului şi a credinţei şi L-a mărturisit pe Hristos ca Domn tocmai atunci când totul în jur contrazicea această demnitate, cunoaşterea lui nu depăşea pe aceea pe care o aveau credincioşii din poporul său. El nu ştia nimic despre o Împărăţie cerească, dar se aştepta desigur ca Acela, care atârna pe cruce, să vină în Împărăţia Sa pământească şi, plin de o fericită încredere în Hristos, Îl roagă să-Şi amintească de el. Răspunsul Domnului este în armonie cu principiile Evangheliei şi spune: „Nu trebuie să aştepţi până atunci; Eu îţi aduc mântuirea prin har; astăzi, chiar în această zi, vei fi cu Mine în Paradis şi însoţitorul Meu potrivit în binecuvântare.”

Aceasta este partea sfinţilor care au adormit; ei sunt la Hristos în posesia binecuvântărilor, fără trup, dar acasă la Domnul. Cunosc jalnicul subterfugiu la care se recurge la citirea acestui pasaj: „Adevărat, îţi spun astăzi, că tu vei fi cu Mine în Paradis“. Prin felul acesta de citire nu numai că se distruge armonia cu conţinutul evangheliei după Luca, ci şi întreaga ordine a versetului este răsturnată, şi locul acesta este jefuit de sensul lui. Cuvântul „astăzi“ este aşezat la începutul frazei, ca să accentueze categoric replica la cuvântul tâlharului „când vei veni“. Este copilăresc să vrei să legi acel cuvânt cu asigurarea solemnă „Adevărat îţi spun“, şi distruge aluzia la rugăciunea tâlharului, care spera ca Hristos, când va veni în Împărăţia Sa, să-Şi aducă aminte de el. „Nu“, spune Domnul cu solemnul cuvânt „adevărat”, de care El Se foloseşte, „tu nu trebuie să aştepţi până atunci, ci chiar astăzi vei fi cu Mine în Paradis“, depăşind cu mult speranţa tâlharului şi descoperindu-ne alte bucurii decât cele pământeşti, care ne aşteaptă atunci când ne vom despărţi de lumea aceasta, ca să fim la Domnul.

Prin răutatea iudeilor s-a împlinit făgăduinţa dată tâlharului, prin aceea că ei i-au zdrobit picioarele; răutatea lor a fost şi mijlocul prin care s-a împlinit lucrarea de mântuire, care a dat tâlharului dreptul să fie cu Hristos în Paradis. Aceasta era şi așteptarea lui Ştefan, atunci când moartea a oprit alergarea lui pe pământ. El L-a văzut pe Hristos şi L-a rugat să primească duhul său. L-a primit Hristos? Sau El a pus numai capăt slujbei şi bucuriei lui Ştefan şi l-a pus să doarmă?

Deci starea intermediară nu este gloria; căci acesteia îi aparţine „învierea trupului de glorie”. „El va schimba trupul stării noastre smerite în acelaşi fel cu trupul gloriei Sale“. Dar starea intermediară este binecuvântarea de a fi acolo unde nu este nici necurăţie, nici păcat. Eşti la Hristos Însuşi, Izvorul bucuriei de nespus. Pavel şi Ştefan nu au fost dezamăgiţi în speranţa lor şi în încrederea lor de nezguduit, iar promisiunea dată tâlharului de Domnul nu a rămas neîmplinită. Eu întreb pe orice suflet fără prejudecăţi, dacă speranţa prezentată în 2 Corinteni 5, în Filipeni 1 şi Faptele apostolilor 7, precum şi cuvintele Domnului adresate tâlharului înseamnă numai un somn profund, o stare de inconştienţă? Descrierea stării bogatului și a săracului Lazăr, făcută de Domnul, ne face să înţelegem că cel păcătos şi cel drept se află în somn şi în stare de inconştienţă? Se reproşează, că aceasta ar fi numai o prezentare simbolică. Sunt de acord; dar nu poate să fie o prezentare falsă, care ne înfăţişează oameni care dorm şi sunt inconştienţi.

În afară de aceasta, 2 Corinteni 5.6-8 „(6) Suntem încrezători deci întotdeauna şi ştim că, fiind acasă în acest trup, suntem departe de Domnul (7) (pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere). (8) Suntem încrezători, spun, şi ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul.“ pune înaintea ochilor noştri o stare fericită la Hristos, care are loc de îndată ce am murit: pasajul acesta se referă evident la moarte; căci apostolul pierduse speranţa de viaţă (2 Corinteni 1). A fi „afară din trup şi împreună cu Domnul“ nu înseamnă învierea; aici este vorba mai degrabă de părăsirea trupului; devii dezbrăcat. Şi în pasajul în care apostolul vorbeşte despre plecare, pentru a fi la Hristos, nu este vorba de înviere sau de transformare, ci de moarte; căci el spune: „a muri este câştig“ (Filipeni 1.21 ).

Noi nu putem spune în ce fel un duh se bucură de Hristos; dar acest lucru nu constituie o dificultate. Duhul meu se bucură de Hristos, cu toate obstacolele pe care i le pune în cale sărmanul vas de lut, în care se găseşte: noi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, chiar dacă nu-L vedem. Sufletul meu, nu trupul meu, Îl savurează acum pe Hristos în sens spiritual în mijlocul obstacolelor vasului pământesc şi departe de Domnul; atunci însă se va bucura de El fără a mai fi împiedicat de acest vas pământesc şi va fi împreună cu El. Credinciosul poate să fie absolut sigur că, părăsind trupul, el va fi la Domnul și, că atunci bucuria prezenţei Domnului va fi partea lui. Nimeni nu poate mai mult decât mine să insiste asupra revenirii şi aşteptării Domnului, precum şi asupra importanţei învierii, şi eu revin mereu la aceasta, ori de câte ori mi se oferă o astfel de ocazie la cei credincioşi. Însă prin aceasta cu nici un preţ nu trebuie prejudiciat adevărul, că toţi trăiesc pentru Dumnezeu – chiar şi duhurile din închisoare -, şi nici nu trebuie minimalizată bucuria minunată, binecuvântarea şi „câştigul” de a fi la Domnul, când murim. Căci gândul acesta a fost permanent bucuria sfinţilor şi a răspândit o lumină cerească asupra multor paturi de moarte şi o va mai face încă, dacă Domnul va mai zăbovi.

Scriptura vorbeşte clar şi categoric despre fericirea credinciosului la moartea sa, despre privilegiul lui de a fi la Hristos; ea vede în aceasta o bucurie mai mare decât bucuria pe care o oferă cea mai fericită slujbă pe pământ. Ea vorbeşte la fel de categoric despre această fericire şi despre acest privilegiu, şi atunci când este vorba de venirea lui Hristos spre a-i lua pe sfinţii Săi cu scopul ca ei să fie ca El şi pentru totdeauna la El în gloria Sa. Aceasta va fi starea desăvârşită şi definitivă a binecuvântării veşnice, după ce va fi avut loc nunta Mielului şi noi vom fi pentru totdeauna la Domnul.

Tradus de la: Was passiert mit der Seele nach dem Tod?

Titlul original: „Der Zustand der Seele nach dem Tode“, Botschafter des Heils in Christus, 24. Anul 1876, pag. 91–107.
Originalul în engleză: „The State of the Soul after Death“, The Collected Writings of J.N. Darby, vol. 31, pag. 178–186.

Traducere: Ion Simionescu