Versete călăuzitoare: Ioan 14
Prefaţa autorului
Această predică a fost scrisă pe scurt de un ascultător. La dorinţa acestuia, vorbitorul a prelucrat-o, în măsura în care i-a fost posibil. El a considerat că este bine să nu schimbe nici stilul şi nici felul de exprimare al acestei predici puţin structurate, care în mod cunoscut este diferit de un text redactat. Fără îndoială mulţi cititori se vor întreba, dacă predica va apare vreodată în formă tipărită. Autorul poate spune conform cu adevărul, că nimeni nu poate şti aşa de bine ca el cât de lipsite de putere sunt cuvintele mesajului său. Dar adevărurile, pe care el a încercat să le prezinte şi să le explice, acoperă, aşa speră el, instrumentul modest, care a ţinut prelegerea. Dacă Îi va plăcea Domnului să ajute alor Săi prin autor şi să-i încurajeze şi să ne facă din nou clar, ce poate El face cu cei nechibzuiţi, slabi, nenorociţi şi cei vrednic de dispreţ, atunci a Lui să fie toată lauda şi onoarea.
W. T. T., Malvern 1875
Capitolul 14 din evanghelia după Ioan ne este bine cunoscut. Noi toţi l-am citit de mai multe ori. Însă conţinutul lui este mereu nou şi preţios pentru noi, căci Cuvântul lui Dumnezeu are totdeauna aceeaşi prospeţime. Nu voi trata întreg capitolul, ci doresc să scot în evidenţă numai trei puncte – bogate în binecuvântare –, pe care Domnul le pune înaintea ochilor ucenicilor Săi spre mângâierea lor.
1. Locul cel mai bun
Primul punct, care se găseşte deja la începutul capitolului, este acela, că pământul nu mai oferă nici un loc de odihnă ucenicului lui Isus – nouă, celor care suntem ai Săi. Acest adevăr nu ne este aşa de familiar cum ar trebui să fie, cel puţin acelora dintre noi care prin harul lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt înţeleg ceva din ceea ce Dumnezeu a adus la lumină în ultimul timp.
Cred că îndreptăţit pot spune, că noi în general înţelegem mult mai uşor cealaltă latură a adevărului, şi anume aceea că omul carnal nu are nici un loc înaintea lui Dumnezeu; că istoria primului om s-a încheiat cu crucea lui Hristos. Voi explica aceasta, căci probabil nu este bine să se folosească expresii, pe care nu le înţelege fiecare. Probabil sunt unii cărora adevărul de mai sus li se pare nou şi străin. Vreau să spun următoarele: omul, privit în starea lui naturală înaintea lui Dumnezeu, a fost pus la încercare de Dumnezeu sub diverse forme. Rezultatul acestor probe era, că el – în ceea ce priveşte poziţia lui ca urmaş al lui Adam – a fost total dat la o parte. Şi ca urmare el, ca urmaş al lui Adam, nu mai are nici un loc înaintea lui Dumnezeu. Începând din momentul în care un om crede în Domnul Isus Hristos, Dumnezeu nu-l mai priveşte ca pe un om care stă în legătură cu primul om, ci ca pe o creatură care ocupă o poziţie cu totul nouă în Hristos înviat din morţi.
Prin harul lui Dumnezeu acest adevăr este acum cunoscut în general, oricât de slab şi de puţin vizibil în noi toţi ar fi lucrarea lui. Este o realitate minunată, că omul carnal nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, ci că noi avem înaintea Lui o poziţie desăvârşit de nouă! „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). Da, facă Domnul ca noi să fim tot mai mult cuceriţi de acest adevăr! Dacă el a fost cu adevărat luat în posesiune de suflet, atunci nu te mai poţi întoarce înapoi la ceea ce este carne, fără să lezezi conştiinţa şi fără să falsifici adevărul. În măsura în care cu o conştiinţă bună se trăieşte înaintea lui Dumnezeu, ea rămâne la lucru şi la momentul oportun ne face atenţi unde şi cum ne-am abătut de pe drum.
În privinţa aceasta se face deseori o mare greşeală. Se fac eforturi mari pentru înţelegerea unui adevăr sau altul, dar nu se odihneşte în prezenţa lui Dumnezeu în aşa fel încât adevărul să poată pune stăpânire pe noi. Adevărul trebuie să lucreze, nu noi trebuie să lucrăm. Desigur aceasta nu este plăcut pentru carne; este umilitor pentru ea, deoarece noi am dori mai degrabă să facem ceva. Vrem să facem din adevărul respectiv un subiect de care să ne ocupăm intens. Dar Dumnezeu ne ia şi ne aşează în odihna prezenţei Sale, pentru ca aici adevărul să exercite prin Duhul toată activitatea Sa asupra conştiinţei noastre. Vreau să explic mai îndeaproape aceasta printr-un exemplu. Când Moise s-a suit pe munte, pentru ca acolo să primească pentru a doua oară tablele Legii, s-a ostenit el să aducă pe faţa lui strălucirea gloriei? Nu, el a stat liniştit înaintea Domnului şi gloria lui Dumnezeu l-a iluminat şi ea şi-a lăsat amprenta reflecţiei ei pe faţa lui Moise. Când apoi el a coborât de pe munte, el era singurul care nu a sesizat cum strălucea faţa lui. Toţi ceilalţi au văzut – toţi au văzut că Moise a fost în prezenţa lui Dumnezeu, căci ei vedeau efectul acesteia. Eu cred că tocmai în timpul de astăzi odihnirea înaintea lui Dumnezeu este deosebit de necesară, pentru ca adevărul să ne poată forma şi alcătui după chipul Său. Începând din momentul în care duhul nostru se preocupă cu adevărul ca subiect pe care noi să-l obţinem prin propria osteneală şi lucrare, punem în calea obţinerii acestui ţel unul din cele mai mari obstacole. În loc să permitem Duhului Sfânt să aplice adevărul respectiv la conştiinţa noastră, noi suntem preocupaţi să ni-l însuşim cu mintea. În acest timp vrăjmaşul are ocazia să ne înşele în mod neaşteptat.
Dacă eu recunosc locul meu adevărat – şi anume, că eu nu mai am nimic a face cu poziţia primului om, Adam, şi că locul meu este în Hristos înviat dintre morţi – şi dacă gândul acesta este ancorat în conştiinţa mea, atunci tot ce fac, ce gândesc şi ce simt trebuie să fie în concordanţă cu această poziţie. Este altceva să adaptezi adevărul la situaţiile noastre, decât să fi transformat de Dumnezeu prin adevăr şi să fii potrivit pentru El. Este bucuria lui Dumnezeu să ne facă potriviţi pentru locul unde El ne duce. Aceasta nu este sarcina noastră; El ne duce în această poziţie minunată în prezenţa Sa, o poziţie pe care inima omenească nu şi-o poate imagina! Dumnezeu spune: Eu te voi pregăti pentru aceasta şi de aceea Eu trebuie să îndepărtez tot [ce nu este potrivit acestei poziţii]. Cu cât inima mea savurează mai mult sentimentele lui Dumnezeu, cu atât mai mult voi fi gata să renunţ la toate celelalte.
2. Societatea cea mai bună
Punctul al doilea nu este aşa bine cunoscut şi de asemenea nici iubit, nici de conştiinţă şi nici de suflet. Este realitatea că cel credincios nu numai că nu mai are nici o legătură cu primul om, ci şi că el nu mai aparţine pământului. Ştiu că sunt mulţi care nu aud cu plăcere aceasta. Fiecare spune: mulţumesc lui Dumnezeu că nu aparţin primului om; eu am acum un loc nou în Domnul înviat; eu aparţin gloriei, aparţin lui Hristos; eu sunt în Cel înviat – însă marea întrebare este: eşti tu gata să spui: eu nu mai aparţin acestui pământ? Eu nu spun că pământul nu-ţi aparţine, nu gândesc aşa. Dumnezeu ţi l-a dat; însă aici se cuprinde un adevăr mai profund – credinciosul nu este din lumea aceasta. Găsim aceste două adevăruri, că un credincios nu este nici în Adam şi nici de pe pământul acesta, în epistola către Efeseni capitolele 1 şi 2; le poţi citi în linişte. Desigur noi suntem încă în trup, nu tăgăduiesc aceasta, dar este ceva măreţ să şti că noi nu avem nici un domiciliu pe pământ. Pământul este încuiat pentru noi. Dacă Hristos n-a avut nici un domiciliu aici pe pământ, atunci nici noi nu avem. Ce realitate preţioasă şi totodată serioasă! Ea exercită o influenţă mare asupra unei inimi, care suspinând întreabă: Unde aparţin eu de fapt? Unde este locul meu, patria mea? Unde pot eu intra şi ieşi în voie?
Începutul capitolului nostru 14 dă răspunsul preţios la această întrebare. Isus spune aici celor ce sunt ai Săi: Eu am un loc pentru voi în afara acestei scene de păcat şi de suferinţă. „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc; și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, vin din nou și vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” (Ioan 14.2,3). În cuvintele „la Mine” este inclus ceva foarte precis. Tot aşa este în capitolul al treilea al epistolei către Coloseni, unde citim: „Deci, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3.1). Dumnezeu precizează credinciosului un domiciliu foarte precis, pentru ca el să ştie că îl găseşte acolo la El – în afara lumii stricate din jurul nostru. Acesta este primul adevăr, despre care este vorba în Ioan 14: un domiciliu precis, o locuinţă.
Observţi cum se aseamănă cele două adevăruri din Coloseni 3 şi Ioan 14. Dacă apostolul spune: „căutaţi cele de sus, unde Hristos este”, ultimele trei cuvinte corespund în putere şi însemnătate exact acelor preţioase cuvinte „unde sunt Eu” din Ioan 14. Ele oferă totul unei inimi care se preocupă numai cu Isus. Nu doresc să mă alătur descrieri poetice a cerului, pe care am auzit-o. Eu nu cred în ea; dimpotrivă, mă mir că Scriptura vorbeşte aşa de puţin despre această temă, ea aminteşte foarte puţin despre ea – în timp ce fantezia omenească se preocupă mult cu cerul. Însă Cuvântul ne asigură, că noi vom fi acolo unde este Isus. Locul îşi primeşte importanţa prin Persoană. Realitatea preţioasă este aceea, că Domnul vrea să ne aibă la Sine, acolo unde este El. Este suficient pentru inima care are ca subiect de preocupare pe Hristos, să ştie că El este acolo. Prezenţa Lui oferă locului tot ce îl face important şi atrăgător pentru noi. Prezenţa Lui satisface orice dorinţă şi orice nevoie. Cu El, căci El este acolo! Pretutindeni cu El!
Acum vreau să îndrept atenţia spre o altă realitate importantă. Acolo unde este Hristos, acolo este şi locul nostru. Poziţia lui Hristos determină deci şi poziţia noastră. El vrea ca noi să fim totdeauna acolo unde este El. Ah, cât de minunat este aceasta! Noi nu putem înţelege dragostea inimii lui Hristos, El, Cel care Se bucură să aibă pe ai Săi veşnic la Sine. De aceea se poate spune cu deplină încredere: inima Lui nu s-ar bucura, dacă ar fi altfel. De aceea, dacă am găsit locul unde este Hristos, atunci am găsit şi pe al nostru. „… ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”
În epistola către Evrei 13 găsim un alt aspect al aceluiaşi adevăr. El clarifică principiul. „De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui” (Evrei 13.12,13). Aşa cum tocmai am văzut, Domnul a pregătit pentru noi un domiciliu, o locuinţă, acolo sus în cer, locul cel mai bun care se poate imagina sau dori. Prezenţa Lui oferă acestui loc caracter şi distincţie. El vrea să ne aibă acolo. Cât de mult ne bucură această perspectivă! Dar ce gândiţi voi despre reversul din Evrei 13? „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui.” Vedeţi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu! Dacă rămânem în tabără, nu vom avea parte de ocară, dar dacă ieşim afară la Isus, atunci cu siguranţă vom avea parte de ea. Ce ne poate deci determina să ieşim afară? Răspunsul este: numai starea, că noi ieşim afară la El! Nu este vorba de faptul că eu părăsesc tabăra şi astfel protestez contra tot ce este în tabără. Ci eu ies afară – şi aceasta este deosebit de important – din dragoste pentru Hristos. Desigur eu ies din tabără şi din cauză că conştiinţa mea încercată înaintea lui Dumnezeu nu-mi permite să rămân în tabără. Dar eu părăsesc tabăra înainte de toate, deoarece sunt atras de o Persoană vie, care Se află în afara taberei! Privesc în sus spre cer şi întreb: Unde este Domnul Isus? Răspunsul este: El este acolo sus! – Acolo am şi eu acces. – Şi unde pe pământ? – Aici pe pământ El este în afara taberei! – Domnul Isus a suferit în afara porţii, şi tot aşa şi eu nu am altă alegere, decât să ies afară şi anume la El.
Aceasta este istoria credinciosului: El intră, ca să savureze bucuria casei Tatălui; el iese „purtând ocara Lui”, ca să fie împreună cu Acela care i-a pregătit o locuinţă acolo sus în cer. Preaiubiţilor, vorbeşte adevărul acesta conştiinţei voastre? Este el plăcut? Ah, prieteni dragi, el este un cuţit ascuţit, care taie adânc în carne şi ne loveşte în locul cel mai sensibil al nostru. Sunt convins de aceasta. Unii dintre noi ar putea povesti cum, când şi unde a simţit tăietura tăioasă. Dar unde rămâne toată durerea, când Duhul Sfânt ne arată pe Isus în locuinţele unde locul nostru este deja pregătit – dacă inima noastră o ia în serios. Dacă Duhul Sfânt ne arată pe Isus în locuinţele aflate în afara pământului stricat, atunci inima noastră duce dorul după ele, căci ele stau acolo pregătite pentru noi. Atunci noi suntem capabili să renunţăm la bunurile pământeşti. Chiar dacă vântul dogoritor al suferinţelor bate asupra noastră, chiar dacă valurile de nestăvilit al încercărilor lovesc în noi, nimic nu va fi în stare să zguduie pacea noastră, nici măcar înaintea morţii, care nu cruţă pe nimeni. Nu este nici un loc pe pământ, pe care să nu-l ajungă săgeţile morţii. Arcaşul nesătul aruncă săgeţile lui pretutindeni în lumea aceasta sărmană. Nimic nu ne poate proteja de el. Chiar şi ţinutul cel mai însorit este pustiit prin săgeţile morţii. Dar Isus S-a suit în cer cu cuvintele: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou” (Ioan 14.2,3). El nu numai păstrează locul pentru noi, nu, prezenţa Lui Însuşi îl pregăteşte pentru noi (în aceasta constă puterea locului acesta); şi mai mult chiar: El va reveni, ca să ne ducă acolo şi să ne primească.
Nu cred că Isus este la lucru acolo sus, ca să pregătească locul pentru noi; prezenţa Lui acolo sus le pregăteşte pentru noi, cei care acum ne aflăm încă aici pe pământ. Nu este vorba în primul rând de loc, ci de oameni, de ai Săi din lume. El vrea să ne păstreze potriviţi pentru prezenţa Sa, după ce noi am fost pregătiţi pentru aceasta prin sângele Său. Pe baza sângelui Său stăm înaintea Lui, şi harul Său este mijlocul care ne menţine potriviţi pentru aceasta. Este prezenţa Sa, cea care pregăteşte locul pentru noi. Acum mai rămâne un singur lucru. Cine ne va introduce în locurile deja pregătite? Acelaşi Domn, care S-a dus acolo să ne pregătească un loc, care în timpul absenţei Lui [în trup] ne menţine şi păzeşte, va reveni. Şi El va fi primul care ne va saluta acolo. „Şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi.” „La Mine Însumi”, aceasta nu este cerul, şi nici gloria, este Persoana Sa. „… ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ce bucurie!
Înainte să continui, prieteni preaiubiţi, doresc să vă întreb cu dragoste: Ce influenţă au toate acestea asupra inimii voastre? Eu cred că noi toţi ne lăsăm prea mult influenţaţi de duhul timpului. Prin aceasta vreau să spun că noi scoatem cât de mult posibil foloase de la Hristos şi apoi Îl uităm! Nu se comportă mulţi ca acel bărbat egiptean, care era în temniţă împreună cu Iosif? El era bucuros să-l aibă pe Iosif, deoarece prin Iosif el a primit perspectiva unei fericiri şi bunăstări viitoare. Însă el l-a uitat pe Iosif, de îndată ce a primit eliberarea mult dorită. Da, tot aşa procedăm şi noi. Vă voi arăta aceasta. Fiecare îşi doreşte mult uşurarea – odihna conştiinţei, a inimii, căci noi suntem creaturi complicate. Avem o conştiinţă, care trebuie curăţită, şi o inimă, care caută satisfacere. Sângele lui Hristos ne eliberează conştiinţa, Persoana Lui ne satisface inima. Aceasta vreau să spun, când zic că noi ne adresăm lui Hristos numai când avem nevoie de El şi după aceea Îl uităm. Cât de des, de exemplu, abuzăm de faptul preţios, că Hristos pregăteşte un loc pentru noi în afara pământului, unde ne putem refugia, când suflul morţii vine peste lucrurile de aici de pe pământ! Abuzare? Cum este aceasta posibil? Ce facem noi după ce furtuna s-a liniştit? Vai! Foarte des acest loc nu a fost altceva pentru noi decât un loc de refugiu pentru scurt timp, cât a durat furtuna. După aceea îl părăsim din nou, când a trecut vijelia.
Hristos vorbeşte despre o locuinţă, despre un cămin. Fără îndoială locul acesta este un loc de refugiu, un adăpost, singura umbră împotriva jăraticului pârjolitor al arşiţei pustiei din jurul nostru. Însă dacă nu am găsit pe Domnul nostru în ea, aceasta înseamnă bucuria, binecuvântările casei Tatălui în părtăşie cu Acela care poate da inimilor îndestulare deplină, atunci noi vom părăsi din nou acest loc, de îndată ce a trecut furtuna. Lumea din jurul nostru nicidecum nu gândeşte la o locuire împreună cu Hristos în afara acestei scene pământeşti; pământul îi pare să fie un loc de şedere deosebit de plăcut. În cel mai bun caz Îl lasă pe Hristos să coboare pe pământ, ca astfel să poată savura fără griji harul Său şi dragostea Sa, ajutorul Său şi mântuirea Sa. Prieteni dragi, acesta este duhul predominant al timpului. Dumnezeu aşteaptă cu totul altceva. Voia Lui este ca mântuirea prin Hristos, prin sângele şi harul Său, care am primit-o de la El, să lucreze desprinderea de pământul acesta, pentru ca noi să ne instalăm stabil şi sigur acolo sus. Dacă facem locul acela, în care a intrat Hristos, ca locuinţă a noastră, atunci nu ne vom mai gândi la nici un loc de odihnă pe pământ.
Voi încerca să explic aceasta printr-un exemplu pentru aceia, pentru care aceste lucruri sunt noi. Să ne imaginăm că un om ar fi mutat deodată într-un ţinut foarte depărtat. Are el nevoie să se facă aici străin, să primească gândirea şi simţămintele că este străin? Nu, el este străin. Faptul că el a părăsit căminul lui, îl face un străin. Acasă la el nu este un străin, căci inima lui a rămas acolo, interesele lui şi toată averea lui sunt acolo. Dacă el vine deodată într-un alt loc, atunci desigur el este un străin acolo. Dacă aplicăm aceasta la noi, atunci putem spune: caracteristica cea mai sigură că cineva nu este un străin, este străduinţa de a deveni străin. Mereu sunt oameni care se străduiesc să fie ce nu sunt. Dar dacă cineva este cu adevărat un străin, acela nu are nevoie de astfel de străduinţă. El se recunoaşte că este străin prin comportarea lui naturală. O plantă nu are nevoie să facă eforturi să arate că este plantă. Tot ce ea are nevoie, este căldura şi lumina, lumina şi căldura soarelui; dacă primeşte acestea, ea creşte şi se dezvoltă conform specificului ei. Tot aşa şi noi nu vom putea niciodată dobândi particularitatea caracteristică de a fi străini pe pământul acesta.
Prieteni preaiubiţi, sunt două lucruri care ne sunt imposibile. Niciodată noi nu putem dobândi caracterul de străin, tot aşa cum noi, care suntem păcătoşi, nu ne putem face potriviţi pentru prezenţa lui Dumnezeu. Atât una cât şi cealaltă sunt total imposibile. Dar începând din momentul în care am ajuns să ne odihnim la Hristos, acolo unde este El, noi stăm în afara veacului pământesc. Lucrurile pământului acesta ne devin străine şi ele încetează să mai fie subiectul intereselor şi năzuinţelor noastre.
Însă nu este nici unul între noi, care nu ar trebui să mărturisească lui Dumnezeu – dacă El ne-ar întreba -, că el se simte incomod în această lume! Noi nu simţim viaţa ca fiind incomodă aici jos, ca să zicem aşa – noi nu ne simţim că nu suntem la locul nostru. Cât de puţin ne întristează starea lucrurilor din jurul nostru! Dacă am trăi acolo sus, am simţi asemenea unei plante care a fost adusă într-un mediu climatic străin, am simţi că atmosfera pământească nu corespunde naturii noastre. Dar noi ne-am aclimatizat într-o oarecare măsură. Am trăit aşa de mult timp în duhul lucrurilor care ne înconjoară, că ne-am obişnuit cu clima pământească. Nu este aceasta realitatea? Noi putem supravieţui în lume, deoarece noi ne-am acomodat treptat la răceala şi întunericul ei şi ne simţim bine în ele. Vrem mai bine să fim stabiliţi aici jos, decât să ne simţim străini. Ah, Domnul să ne facă vizitatori pe pământ, prin aceea că ne face locuitori ai cerului. Dacă ne-am stabilit în cer, atunci suntem numai vizitatori pe pământ, dar dacă avem locuinţa pe pământ, atunci în cel mai bun caz suntem vizitatori acolo sus. Mă tem că aşa este la cei mai mulţi dintre noi.
Dar, prieteni preaiubiţi, nu este intenţia lui Dumnezeu, ca noi să fim înrădăcinaţi acolo sus, că noi găsim acest cămin aşa de atrăgător pentru inimile noastre sărmane în părtăşia cu Persoana preaiubită? Dacă ar fi aşa, atunci ne-am simţi numai ca vizitatori pe pământ şi am aduce cu noi în ţara pribegiei harul, desăvârşirea, blândeţea şi puterea Domnului Isus.
Se regăseşte acelaşi duh în care lucrurile de aici de pe pământ sunt căutate. Se vede mai dinainte greutatea, este verificată, evaluată şi după posibilităţi se caută să se facă pregătiri pentru întâmpinarea ei. După aceea vine momentul de care s-a avut teamă, se are parte de o dezamăgire amară. De ce? Deoarece Dumnezeu dă putere nouă – potrivit bogăţiei şi gloriei Sale - abia atunci când se simte nevoia de ea. Noi nu primim această putere ca provizie. Noi nu o putem înmagazina. El ne dă tot ce ne trebuie. El ştie foarte bine că noi am folosi proviziile date numai pentru a deveni independenţi. Prin harul Său El păstrează hăţurile în mâna Sa. Noi trebuie să venim zilnic la El pentru toate nevoile noastre. Cu cât suntem mai aproape de Hristos în locul unde se află El, cu atât mai mult vom savura bucuria casei Tatălui şi cu atât mai uşor vom învinge greutăţile zilnice, fără să ne întărim mai dinainte. Fie ca noi să mergem aşa pe drumul nostru, cu răbdare, linişte şi bucurie de la Hristos! Când vor veni strâmtorările, noi le vom învinge prin harul Său şi puterea Sa. În măsura în care savurăm locul unde se află El, noi vom deveni capabili să suportăm necazurile şi să le învingem. Noi ne vom putea împotrivi greutăţilor numai atunci când suntem acasă în locul acela şi aici jos suntem numai vizitatori. Fie ca noi să ne aflăm mai mult în patria noastră de sus, ca să fim în stare prin harul lui Hristos să învingem greutăţile care se năpustesc asupra noastră şi în felul acesta să-L glorificăm!
Doresc acum să îndrept atenţia asupra unui alt punct din Ioan 14. Domnul spune în versetul 23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Pun întrebarea fiecăruia dintre noi: Suntem noi gata să dovedim dragostea noastră pentru Hristos în felul acesta? Domnul nu vorbeşte despre fapte, pe care noi trebuie să le facem. El nu spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va face fapte.” În zilele noastre de activitate intensă, în care chiar şi lucrarea de evanghelizare poartă deseori acest caracter, fără îndoială ar fi mai bine văzut dacă Isus S-ar fi exprimat aşa. Departe de mine să vorbesc rău de uneltele pe care Dumnezeu în suveranitatea şi îndurarea Sa nesfârşită le foloseşte pentru împlinirea planurilor Sale. Dar să depui mărturie nu este totul: noi trebuie să împlinim cuvântul lui Isus. Facem noi aceasta? „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Domnul să graveze aceste cuvinte pe inima noastră!
Este un gând serios, că râvna şi activitatea neîntreruptă, lucrul şi osteneala până la jertfire de sine pot fi prezente fără ca în toate acestea să se găsească vreo urmă despre dragostea pentru Hristos. Unii vor gândi că eu exagerez. Dar voi dovedi că aşa este. Să nu mă credeţi, dacă nu vă pot dovedi. Să citim încă o dată versetele de la începutul capitolului al doilea din cartea Apocalipsa. Acolo vedem pe Isus mergând în mijlocul celor şapte sfeşnice, având ochii ca o flacără de foc. El aude totul, vede totul, cercetează totul şi evaluează totul. Îl auzim spunând: „Îngerului adunării din Efes scrie-i: … Ştiu lucrările tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suporta pe cei răi; şi i-ai pus la încercare pe cei care îşi zic ei înşişi apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi; şi ai răbdare şi ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit” [Apocalipsa 2.2,3). Unde s-ar putea găsi astăzi sub ochii pătrunzători ai Domnului o stare mai bună? Căutaţi în creştinătate, dacă găsiţi aşa ceva! Nu, prieteni dragi, niciunde nu se găseşte aşa ceva.
Domnul aminteşte toată această lucrare şi o recunoaşte, aşa cum obişnuieşte El să facă. Dar apoi – şi acum vine marele „dar” – El adaugă: „dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Nu ştiu dacă noi putem lua suficient în consideraţie posibilitatea nespus de serioasă de a face fapte, chiar dacă dragostea pentru Hristos lipseşte. V-aţi gândit vreodată la aceasta? Se recunoaşte clar că Domnul recunoaşte mult mai mult dragostea decât faptele. Este însă posibil să se facă o lucrare, da, chiar o lucrare recunoscută de Domnul, fără ca inima să fie în adevăr şi sinceritate în această lucrare. Să ne ferim să facem lucrări, dacă lipseşte forţa motrice a dragostei!
Etalonul pentru toate care se petrec în jurul nostru este cuvântul simplu al Domnului: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” [Ioan 14.23]. Iubeşti tu pe Hristos? Te întreb în Numele Domnului; este inima ta cu El? Ai dovedit dragostea ta pentru El? Poţi tu spune: da, Îl iubesc? Trăim într-un timp în care fiecare arată sentimentele sale liber şi deschis. Deci, „dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Dacă nu împlineşti cuvântul Său, dacă nu urmezi sfatul Său, voia Sa revelată, nu este atunci fals să spui că Îl iubeşti? Să ne gândim la Dalila. Cu toată josnicia ei şi starea ei stricată, această femeie ştia totuşi ce este dragostea sinceră. Ea a zis lui Samson: „Cum poţi să spui: »Te iubesc!«” [Judecători 16.15]. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. …”
Să studiem pe scurt cuvintele Domnului adresate adunării din Filadelfia, din Apocalipsa 3. El spune mai întâi, că El cunoaşte lucrările ei, însă nu spune nici un cuvânt despre aceste lucrări. Motivul pentru aceasta este fără îndoială acela, că nimeni altcineva nu le va lua în considerare. Lucrările adunării din Filadelfia erau de aşa natură, că era nevoie de ochii lui Isus, ca ele să fie descoperite sau cel puţin să fie onorate. „Ştiu lucrările tale.” Ele erau prea neînsemnate, prea ascunse pentru ochii lumii; ele erau prea particulare în ceea ce priveşte executarea lor, felul şi motivele lor, ca ele să poată fi preţuite de altcineva, decât numai de Isus. „Ştiu lucrările tale.” Ce mai spune El în afară de aceasta? „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu.” Aceasta este acelaşi lucru cu „sfatul Meu”, este identic cu Ioan 14. „Ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu.” Diferenţa între adunarea din Filadelfia şi adunarea următoare (de care nu mă voi ocupa acum) este următoarea: în una este puterea divină care însufleţeşte slăbiciunea omenească, în timp ce în cealaltă era satan, care a impulsionat pe oameni. Ce gând ciudat: puterea divină însufleţeşte slăbiciunea omenească – dar cât de grav este să gândeşti că satan este la lucru în om! Însă este liniştitor să constaţi că ambele adunări primesc o răsplată.
Doresc să vorbesc pe scurt despre răsplata din Ioan 14.23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi noi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el.” Fiul lui Dumnezeu are acolo sus o locuinţă pentru Mine; aceasta este cu adevărat nespus de minunat. Însă mult mai minunat este gândul, că El – până când El mă va introduce acolo sus în glorie – vrea să coboare şi împreună cu Tatăl vrea să facă locuinţă în inima mea! În harul Său nesfârşit El vrea să Se coboare atât de mult şi să locuiască în inima noastră. Cât de puţin ne gândim la aceasta! Unde sunt inimile care doresc prezenţa Sa, a căror cea mai profundă bucurie este să fie locuinţa lui Isus? Tatăl şi Fiul vin pe pământ, ca să locuiască în ele! Cine ar crede o astfel de realitate minunată, dacă Hristos nu ar fi spus – inima noastră sărmană şi nestatornică trebuie să fie locuinţa Tatălui şi a Fiului!
Dragi prieteni, ce atitudine aveţi voi faţă de acest fapt? După ce noi am găsit locurile cele mai bune, aici ne este arătată – spun aceasta cu toată reverenţa – cea mai bună societate! Tatăl şi Fiul! Ne putem gândi, că ne-am putea simţi singuri, dacă suntem conştienţi de o astfel de legătură? Tatăl şi Fiul coboară, nu numai ca să ne viziteze în trecere, ci ca să locuiască în inimi, în care odinioară a domnit lumea, carnea şi diavolul! Facă Domnul, dragi prieteni, să ne verificăm prin Duhul Său, dacă avem cu adevărat dorinţa ca Ei să-Şi facă locuinţă în inimile noastre.
Ne-am gândit noi cu seriozitate, poate într-o noapte fără somn, că pretutindeni Cuvântul lui Isus este dat la o parte? Vorbim mult despre dragostea noastră pentru Hristos şi Cuvântul Său, dar am stat noi măcar o singură dată cu faţa la pământ având simţământul că sunt aşa de mulţi care conştienţi şi intenţionat caută propriile interese şi nu interesele lui Hristos?
Noi vorbim, aşa cum am spus, cu plăcere despre dragoste, despre sentimente, dar cât de sărăcăcioasă, jalnică şi egoistă este aceasta! Dacă inimile noastre ar fi mai mult ocupate cu sentimentele pentru Hristos, atunci probabil nu ne vom afla aşa de uşor în rândurile acelora care arată indiferenţă totală faţă de dorinţele Sale. Nu ne-ar umili profund, să vedem cât de puţin este preţuită dorinţa inimii lui Isus, pentru care El Şi-a dat viaţa? El a rugat odinioară pe Tatăl, să adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi [Ioan 11.52], şi El doreşte ca ei „toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi” [Ioan 17.21]. Se preocupă biserica mărturisitoare în vreun fel de această intenţie, de această rugăminte a lui Isus? „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu.”
3. Cele mai bune împrejurări
Al treilea punct, asupra căruia doresc să mă refer, îl găsim în versetele 26-28 ale capitolului nostru: cele mai bune împrejurări. Am vorbit despre locul cel mai bun şi apoi despre societatea cea mai bună. Să vorbim acum pe scurt despre cele mai bune împrejurări. Locul cel mai bun este în cer, la Hristos; societatea cea mai bună este „în afara taberei”, prin aceea că Hristos şi Tatăl sunt cunoscuţi ca Aceia care fac locuinţă la noi. Dar care sunt cele mai bune împrejurări? În primul rând este o pace dublă. Prima pace este aceea, pe care Hristos a făcut-o prin sângele crucii Sale, şi apoi pacea de care El S-a bucurat ca Om ascultător şi dependent, ca Fiu al Tatălui Său. Nu mă refer la Isus ca Fiu din veşnicie. Vorbesc despre Fiul Omului, care a venit în lumea aceasta.
Prima pace, pe care El ne-o lasă, aşa cum am spus, este pacea, pe care El a făcut-o prin sângele crucii Sale. Pacea a doua, El ne-o dă. Aceasta este pacea, pe care El Însuşi o avea, pacea care provine din dependenţă, din subordonare şi ascultare. Posedăm noi această pace dublă? Nu este o realitate apăsătoare, că între aceia care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu, se găsesc din aceia care nu posedă nici măcar prima pace? Ei nu ştiu că pentru credincios nu mai este nici un vrăjmaş. Numai cine a înţeles cu adevărat că toţi vrăjmaşii au fost biruiţi, că niciunul nu mai poate să-şi ridice capul, posedă pacea, pe care Isus a făcut-o prin sângele crucii Lui. Căci, mai există vreun vrăjmaş, pe care Isus să nu-l fi biruit? Unde este păcatul? „… dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” [Evrei 9.26]. Unde este satan? „… ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul” [Evrei 2.14]. Unde este moartea? „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este victoria, moarte?” [1 Corinteni 15.55]. Nu mai este nici un vrăjmaş! Deci dacă inimile noastre se supun Aceluia care la cruce a întreprins totul, dacă ne punem încrederea în El, atunci posedăm această pace. Nici un vrăjmaş nu ne mai poate face ceva!
Pacea a doua este consecinţa subordonării noastre lui Hristos. Ea rezultă din dependenţă şi ascultare. Eu am parte de această pace atunci când iau jugul Lui asupra mea şi învăţ de la El. În general despre jug se vorbeşte în legătură cu lucrul; jugul lui Isus dimpotrivă se ia pentru a găsi odihnă. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, … şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” [Matei 11.29]. Pacea a doua înseamnă: să ocup în toată simplitatea locul meu înaintea lui Dumnezeu, să cunosc că eu nu mai trăiesc în carne înaintea lui Dumnezeu, ci că eu am murit şi nu mai am voinţă proprie şi prin puterea vieţii în Hristos mă ţin mort. Ceea ce deseori nelinişteşte inimile este situaţia că nu s-au încheiat propriile socoteli cu Dumnezeu. Nu s-a realizat prin credinţă ceea ce Dumnezeu ne-a dat în Hristos. Dacă nu ne menţinem morţi, atunci vom fi dominaţi de voinţa proprie. Atâta timp cât această voinţă nu vine sub domnia lui Dumnezeu, nu vom putea poseda acea a doua pace. Dar dacă ne-am supus lui Dumnezeu, voinţa proprie este răstignită. Atunci savurăm pacea a doua, pacea unui om dependent de Dumnezeu şi dedicat Lui. Voinţa noastră este obstacolul care ne împiedică să fim dependenţi şi supuşi. Această voinţă – accentuez aceasta în mod deosebit – nu o putem frânge prin propria putere de voinţă. Poţi tu să frângi voinţa ta prin propriile eforturi? Uneori căpeteniile demisionează de bună voie; voinţa nu a demisionat niciodată şi nici nu va demisiona. Niciodată şi nicidecum! Numai crucea poate da la o parte voinţa noastră! Eu trebuie să aduc în ordine cu Dumnezeu socotelile mele; Dumnezeu a răstignit omul meu vechi împreună cu Hristos. Dumnezeu a pus capăt în moarte a tot ce eram eu. Eu am numai un lucru de făcut, şi acesta este: „să mă ţin mort faţă de păcat”.
Încă ceva, ceva foarte preţios, mai este în acest capitol al evangheliei după Ioan în legătură cu împrejurările cele mai bune, pe care le-am amintit deja. „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl” [Ioan 14.28]. Eu cred că noi în general nu am înţeles corect acest adevăr. Este ca şi cum Domnul ar spune: Eu v-am unit aşa de strâns cu mine, v-am aşezat în Mine Însumi într-o poziţie deosebit de binecuvântată, aşa că Eu am încredere că voi vă veţi bucura împreună cu Mine. Voi veţi avea parte cu Mine de această bucurie. Ce înseamnă aceasta? Să uitaţi întristarea proprie din pricina bucuriei Mele. „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl”. Vai, cât de puţin sunt capabile inimile noastre sărmane, egoiste, să intre în bucuria Lui, aceste inimi care totdeauna se mişcă în cercul strâmt al eului propriu! Cât de puţin trăim noi această bucurie! Cât de puţin suntem noi preocupaţi exclusiv cu Hristos, cât de puţin ne bucurăm de bucuria Lui! „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl; pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.”
Acestea sunt adevăruri de bază importante, prieteni dragi, pe care eu le-am explicat numai în slăbiciune. Dumnezeu le pune înaintea ochilor noştri pentru timpul pribegiei noastre. Ştiu bine, că între copiii lui Dumnezeu este suficientă energie pentru slujire, dar – se găseşte la ei destulă odihnă, ca să aibă părtăşie? Sunt convins, că nimeni nu poate ocupa locul în mărturia, pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru aceste ultime zile, dacă el nu cunoaşte odihna inimii, ca să practice părtăşia cu Domnul. Dacă eu n-am odihnă, nici a inimii, nici a conştiinţei, atunci eu nu sunt eliberat. Eu cred de asemenea că starea de astăzi a multor copii ai lui Dumnezeu îi determină să se preocupe cu mii de lucruri de tot felul, care îi înconjoară. În felul acesta vor, dacă ar fi posibil, să umple golul care rezultă din lipsa de odihnă înaintea lui Dumnezeu.
Facă Domnul ca în timpul de slăbiciune lăuntrică şi stricăciune în afară să cunoaştem tot mai mult locul minunat, în care El a intrat pentru noi, ca sufletele noastre să locuiască deja acum acolo! Fie ca noi să savurăm pe pământul acesta prezenţa Sa şi legătura cu El în împrejurările prin care avem de trecut, potrivit voii Sale, pacea şi bucuria, pe care El le dă până în clipa când vom auzi glasul Lui şi vom merge în întâmpinarea Lui, ca să fim pentru totdeauna la El!
Tradus de la: Pilgerschaft und Ruhe (2)
Din Botschafter des Heils in Christo.
Din prelegerea „A Threefold Cord“; prelegerea a treia din seria Our Pilgrimage and His Rest din anul 1875
Traducere: Ion Simionescu