Plângerile lui Ieremia (2)
Capitolul 2

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 08.05.2019, Actualizat: 08.05.2019

Versete călăuzitoare: Plângerile 2

Mergem la a doua cântare. Şi aici vedem acelaşi lucru. Se începe iarăşi cu acest cuvânt scurt „cum” sau „vai, cum” şi este valabil şi aici – în ceea ce priveşte forma – exact ce am găsit în capitolul 1: 22 de versete, fiecare verset din aproximativ trei rânduri, fiecare verset începe cu o literă din alfabetul ebraic, în ordinea corectă. Aici nu avem starea de după distrugere. Cronologic capitolul acesta este de fapt înaintea capitolului întâi, căci aici avem în primele zece versete o descriere a distrugerii Ierusalimului. Este deci o cântare de sine stătătoare, în care avem mai întâi această descriere în primele zece versete.

Versetul 1

Plângerile 2.1: Cum a acoperit Domnul cu un nor în mânia Sa pe fiica Sionului! A aruncat din ceruri pe pământ frumuseţea lui Israel şi nu Şi-a amintit în ziua mâniei Sale de aşternutul picioarelor Sale!

Cum a acoperit Domnul cu un nor în mânia Sa pe fiica Sionului! Mai târziu vedem cum şi Domnul Însuşi S-a acoperit cu un nor. Acest nor constituie o despărţire între El şi poporul Său, aşa că, cum vom vedea, nici o rugăciune nu poate pătrunde la El. El tace la plângerile poporului Său. El îi lasă să se descurce singuri; El a aruncat gloria lui Israel din cer pe pământ. Aşa de sus era gloria lor. Ea a fost înălţată la cer de către Dumnezeu – mai presus de toate cetăţile pământului acesta. Dar dacă te urci aşa de sus, poţi şi cădea în adânc! Această glorie a lui Israel sau frumuseţea lui a fost aruncată din cer pe pământ. Şi Dumnezeu, care nu Şi-a amintit în ziua mâniei Sale de aşternutul picioarelor Sale, Dumnezeu Însuşi era inclus, căci acolo în cetatea stătea aşternutul picioarelor Sale. Acesta este în primul rând de fapt chivotul legământului, dar la modul mai general întreg Templul. Dumnezeu locuia acolo. Dumnezeu a dat propriul Său loc de locuit – nu numai locuinţa lui Iuda, ci propria Lui locuinţă – vrăjmaşilor Lui. El nu Şi-a amintit de aşternut [textual: scăunel, taburet].

Versetul 2

Plângerile 2.2: Domnul a înghiţit toate locuinţele lui Iacov şi n-a cruţat. A dărâmat în furia Sa întăriturile fiicei lui Iuda; le-a aruncat la pământ, a profanat împărăţia şi pe căpeteniile ei.

Descrierea în sine este aici clară, necesită puţină explicare. Aruncat la pământ, El a profanat împărăţia şi pe căpeteniile ei. Nici un împărat; împărăţia, care a continuat să existe începând de la David, s-a terminat.

Versetul 3

Plângerile 2.3: În aprinderea mâniei a tăiat orice tărie a lui Israel; Şi-a tras înapoi dreapta dinaintea vrăjmaşului şi a ars în Iacov ca para focului care mistuie de jur-împrejur.

În aprinderea mâniei a tăiat orice tărie [textual: corn] a lui Israel. Cornul vorbeşte despre putere. Casa împărătească a fost dărâmată şi împreună cu ea toate căpeteniile; nici o căpetenie, nici un conducător nu a mai rămas. El Şi-a retras dreapta Lui dinaintea vrăjmaşului şi a aprins pe Iacov ca para focului care mistuie de jur-împrejur.

Versetul 4

Plângerile 2.4: Şi-a întins arcul ca un vrăjmaş, a stat cu dreapta Sa ca un potrivnic şi a ucis tot ce era plăcut ochiului în cortul fiicei Sionului. Şi-a vărsat furia ca un foc.

Şi-a întins arcul ca un vrăjmaş, a stat cu dreapta Sa ca un potrivnic şi a ucis tot ce era plăcut ochiului, de fapt tot ce este preţios pentru ochi, cum spune adnotarea. Tot ce era frumos şi bun: cetatea măreaţă, Templul minunat, zidurile, porţile – toate au fost date pradă focului. În cortul fiicei Sionului, acesta este locuinţa ei, exprimat profetic, locuinţa Ierusalimului, El Şi-a vărsat mânia ca un foc.

Versetul 5

Plângerile 2.5: Domnul a ajuns ca un vrăjmaş, a înghiţit pe Israel; i-a înghiţit toate palatele, i-a dărâmat întăriturile şi a înmulţit suspinul şi plângerea fiicei lui Iuda.

Domnul a ajuns ca un vrăjmaş. Nu am văzut noi în capitolul 1 de două ori, că Israel a vorbit despre vrăjmaşii lui? Aceştia erau babilonieni cu toţi aliaţii lor, pe care i-au adus cu ei. Aceştia erau vrăjmaşii lor. Însă aici fiica lui Iuda ajunge la o înţelegere profundă. Vrăjmaşul adevărat stă înapoia acestor vrăjmaşi, vrăjmaşul propriu-zis este Domnul Însuşi, aşa cum se spune aici. Foarte des citim aici nu despre Iehova, ci despre Adonai, Domnul. Nu întotdeauna, deci nu putem neapărat spune că Dumnezeu ca Dumnezeul legământului, aşa cum se exprimă în Numele Său Iehova, se retrage aici; însă bătător la ochi auzim deseori acest Nume Adonai, Domnul. El a devenit ca un vrăjmaş, El a nimicit pe Israel. El a făcut-o, nu numai vrăjmaşii. Acesta este sensul întregului pasaj: Domnul a făcut-o. Ce instrumente a folosit El pentru aceasta nu joacă nici un rol aici. În altă parte, da. Judecata trebuie să vină şi peste aceşti vrăjmaşi, însă aici este vorba de faptul că este mâna Sa.

Cât de important este aceasta! Chiar dacă Domnul foloseşte unelte faţă de noi astăzi, dacă El foloseşte fraţi, surori ca să ne spună un cuvânt, s-ar putea ca ei să fie aşa de nespirituali ca babilonienii – atunci Domnul va avea a face cu ei -, dar aceasta nu este treaba noastră. Treaba noastră este să primim ca din mâna Sa, din mâna Sa. Şi aceasta face Israel aici. El se smereşte, se pleacă, spune: Domnul a făcut-o. El a nimicit pe Israel, a nimicit toate palatele ei {adică ale fiicei Sionului}, a distrus întăriturile ei; şi la fiica lui Iuda s-a înmulţit suspinul şi plângerea.

Versetul 6

Plângerile 2.6: Şi a răsturnat cortul Său ca pe o grădină, a distrus locul adunării Sale. Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătoarea rânduită şi sabatul şi, în furia mâniei Sale, a dispreţuit pe împărat şi pe preot.

Şi a răsturnat cortul Său ca pe o grădină, a distrus locul adunării Sale, acesta este Templul, văzut aici în mod deosebit ca locul unde poporul se aduna de trei ori pe an la adunările de sărbătoare. Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătoarea rânduită şi sabatul. Desigur nu în totalitate. Tocmai în Babilon, unde sărbătorile nu mai puteau fi serbate, a contat foarte mult că sabatul era încă sărbătorit. Avem aceasta de exemplu în Isaia 56 şi în Ezechiel. Şi aceasta este şi astăzi aşa în iudaism: ei pot cu greu serba sărbătorile, în orice caz nu mai aduc jertfe, dar sabatul îl pot încă respecta. Însă aici poporul simte aşa: totul a dispărut, cetatea este distrusă, Templul este dărâmat, chiar şi sabatul a fost uitat. Şi în furia mâniei Lui a dispreţuit pe împărat şi pe preot. Ceea ce face identitatea poporului, casa împărătească a lui David şi casa preoţească a lui Ţadoc: toate au fost date la o parte. Preoţii nu mai exercită funcţia lor de preoţi, deoarece Templul nu mai există. Împăratul a fost dus în captivitate, nimeni nu mai stă pe tronul lui David.

Versetul 7

Plângerile 2.7: Domnul a îndepărtat altarul Său, a părăsit locaşul Său cel sfânt; a dat în mâna vrăjmaşului zidurile palatelor lui; ei au scos un strigăt în casa Domnului, ca într-o zi de adunare de sărbătoare.

Dar este o sărbătoare îngrozitoare, aşa cum am văzut în capitolul 1. Aici este o adunare de sărbătoare nu a poporului credincios, ca să serbeze sărbători înaintea Domnului – aici este adunarea de sărbătoare a vrăjmaşilor, care serbează distrugerea cetăţii şi fac gălăgie în Casa Domnului.

Versetul 8

Plângerile 2.8: Domnul Şi-a pus în gând să dărâme zidul fiicei Sionului; a întins frânghia de măsurat, nu Şi-a tras mâna de la nimicire; şi a făcut să plângă întăritura şi zidul: ele lâncezesc împreună.

Deci toate părţile cetăţii: porţi, ziduri, Templu, cetate, case, sărbători, împărăţia, preoţia – nu a rămas nimic din acestea.

Versetul 9

Plângerile 2.9: Porţile ei s-au afundat în pământ; i-a distrus şi i-a rupt zăvoarele; împăratul ei şi căpeteniile ei sunt printre naţiuni, nu mai este lege; şi profeţii ei nu găsesc nici o viziune de la Domnul.

Împăratul lor, spune versetul 9, şi căpeteniile lor sunt printre naţiuni, aceasta înseamnă, duşi în captivitate. Legea nu mai este. Nu mai este nimeni acolo, care să păzească Legea, s-o vestească, s-o împlinească, să ia seama ca ea să fie respectată. De asemenea, profeţii lor nu mai primesc viziuni de la Domnul. Cu greu aceasta se poate aplica la Ezechiel şi Ieremia, care tocmai după acest timp, şi de asemenea şi Daniel, au primit vedenii. Dar aici este vorba de toţi acei profeţi falşi, care mereu au apărut în Ierusalim, care mereu au neliniştit poporul şi au zis: Nu se va întâmpla nimic. Nu ascultaţi de Ieremia! Aceştia sunt profeţii care aici au încetat acum să mai vorbească şi nu mai primesc viziuni.

Versetul 10

Plângerile 2.10: Bătrânii fiicei Sionului şed pe pământ, tac; şi-au presărat ţărână pe cap, sunt încinşi cu sac. Fecioarele Ierusalimului şi-au plecat capul la pământ.

Tânăr şi bătrân, întreaga cetate şede în ţărână din cauza durerilor provocate de judecată.

Versetul 11

Plângerile 2.11: Ochii mi se sting în lacrimi, măruntaiele îmi ard, ficatul mi se varsă pe pământ din cauza ruinei fiicei poporului meu, deoarece copilul şi sugarul au leşinat pe străzile cetăţii.

Dar apoi în versetul 11 – traducerea Elberfelder face aici corect o despărţire [în traducerea GBV 2001 versetul este marcat printr-un simbol de aliniat nou – n. tr.] – auzim un alt „eu”. Aici nu este un „eu” sau de fapt nu este nici un „eu” ca în prima parte. Acolo era o descriere a cetăţii, dar aici în versetul 11 vine un alt „eu”: Ochii mi se sting în lacrimi. De asemenea, aici auzim un cu totul alt glas. Este desigur mereu poetul, care vorbeşte, însă ori el face o descriere neutrală, ca unul care priveşte din afară, ori el pune cuvintele sale în gura cetăţii, aşa cum face în partea a doua a capitolului întâi. Însă aici se adresează personal ca poet, am putea spune ca profet, poporului, cetăţii. El este cel care plânge. „Mi” [„sau: „mei”], aceasta înseamnă aici: ochii profetului; ochii mei se sting în lacrimi, măruntaiele îmi ard, ficatul mi se varsă pe pământ din cauza ruinei fiicei poporului meu. Aici nu vorbeşte cetatea despre sine, aici vorbeşte profetul despre cetate şi curând va vorbi şi cetăţii.

Versetul 12

Plângerile 2.12: Ei zic către mamele lor: „Unde este grâul şi vinul?“, când leşină pe străzile cetăţii asemenea celor greu răniţi, când îşi dau sufletul la sânul mamelor lor.

Mai întâi el spune: Ei zic către mamele lor – aceştia sunt copiii şi sugari de la sfârşitul versetului 11, care leşină pe străzile cetăţii -, Ei zic către mamele lor: „Unde este grâul şi vinul?“, când leşină pe străzile cetăţii asemenea celor greu răniţi. Un tablou îngrozitor al felului cum au suferit copiii, neavând ce mânca, care nu ştiau nimic despre păcatele părinţilor, nu au înţeles nimic despre asediere. Şi apoi la sfârşitul versetului 12 acest cuvânt îngrozitor: „…îşi dau sufletul la sânul mamelor lor.” Ei şedeau la sânul mamelor lor şi sufletul lor – aceasta este viaţa lor – s-a stins. Ea s-a scurs, au murit la sânul mamelor lor.

Versetul 13

Plângerile 2.13: Ce mărturie să-ţi aduc? Cu ce să te asemăn, fiică a Ierusalimului? Cu ce să te compar, ca să te mângâi, fecioară, fiică a Sionului? Pentru că ruina ta este întinsă ca marea: cine te va vindeca?

Şi apoi în versetul 13 este un moment foarte solemn: profetul începe să vorbească cetăţii. Şi dacă spun: profetul, atunci este de fapt Dumnezeu Însuşi. Am spus: Dumnezeu nu ajunge să ia cuvântul aici, nu direct, Dumnezeu nu este citat, dar este profetul şi în el este Duhul Sfânt, care vorbeşte acum cetăţii: Ce mărturie să-ţi aduc? Cu ce să te asemăn, fiică a Ierusalimului? – Grea întrebare! Să ne imaginăm oameni într-o astfel de situaţie. Avem şi noi în noi înşine întrebarea: Ce să spunem noi acum acestora? Ce mesaj din partea Domnului le putem aduce? Cu ce să te compar, ca să te mângâi, tu, fecioară, fiică a Sionului? Ce greu este să găsim cuvinte potrivite de mângâiere! Pentru că ruina ta este întinsă ca marea: cine te va vindeca?

Versetul 14

Plângerile 2.14: Profeţii tăi au văzut pentru tine deşertăciune şi nebunie, şi nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea, ca să-ţi cruţe captivitatea; ci au văzut pentru tine profeţii deşerte şi amăgiri.

Aceştia sunt desigur foarte clar profeţii mincinoşi. Ieremia şi Ezechiel şi Daniel nu au compus sau profeţit deşertăciune şi nebunie. Toţi aceşti profeţi falşi, care în chip fals au liniştit poporul, aşa cum vedem acum în versetul acesta, ei „nu ţi-au dat pe faţă nelegiuirea”. Avem aici foarte clar însuşirea unui profet fals. Profeţii buni: nu vreau să spun că ei vorbesc numai despre păcat şi nelegiuire, dar un profet adevărat este unul care dă pe faţă poporului lui Dumnezeu nelegiuirea sa. Profeţii falşi sunt aceia care acoperă nelegiuirea şi spun: Totul este în ordine, nu vă îngrijoraţi! În creştinătate auzim mulţi, foarte mulţi astfel de profeţi falşi. Ei acopere nelegiuirea şi ceea ce odinioară era nelegiuire, rău înaintea lui Dumnezeu, îl numesc bun. Ceea ce vorbeşte direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dar profeţii adevăraţi dau pe faţă nelegiuirea. Atunci ar fi fost posibilă, aşa cum continuă versetul să spună, schimbarea captivităţii lui Israel. Dar aceasta nu a avut loc, căci ei nu s-au căit, profeţii lor nu i-au încurajat la aceasta, ci „au văzut pentru tine profeţii deşerte {sau: falsitate} şi amăgiri” {compară cu Ieremia 27.10,15}, adică minciună, prin care ei au fost alungaţi.

Vers. 15-16

Plângerile 2.15,16: Toţi trecătorii bat din palme la tine, fluieră şi clatină din cap la fiica Ierusalimului, zicând: „Aceasta-i cetatea pe care o numeau «Desăvârşirea frumuseţii, bucuria întregului pământ»?“ Toţi vrăjmaşii tăi îşi deschid gura larg împotriva ta, fluieră şi scrâşnesc din dinţi, zicând: „Am înghiţit-o! Da, aceasta-i ziua pe care am aşteptat-o! Am găsit-o, am văzut-o!“

Dar în chip ciudat acesta este iarăşi un verset în care din nou ne amintim direct de Domnul Isus. Dacă Îl vedem la cruce şi pe oamenii care au trecut pe lângă El şi Îl huleau, dând din cap – Matei 27 descrie aceasta aşa -, reacţia oamenilor, şi de asemenea şi în Luca 23, cum strigau cu strigăte puternice împotriva Lui, vrăjmaşi care fluieră şi scrâşnesc din dinţi şi ziceau: „Am înghiţit-o! Da, aceasta-i ziua pe care am aşteptat-o! Am găsit-o, am văzut-o!“ {pe Acela pe care-L voiam, L-am ajuns, L-am văzut!} Aşa vorbesc vrăjmaşii, aşa au zis despre Domnul Isus, care suferea nevinovat; aşa au spus despre Ierusalim, care rămâne vinovat. Însă profetul vorbeşte rămăşiţei credincioase, care trebuie să sufere nevinovată împreună cu restul, cu ceilalţi. Vrăjmaşii spun – aici ei nu mai vorbesc despre faptul că ei sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, aceasta este numai o vorbire evlavioasă de formă -, aici ei vorbesc foarte mândri despre ei înşişi. Vrăjmaşul s-a înălţat, am citit în capitolul 1. Aici vorbesc despre ei înşişi şi spun: noi, noi, noi; de trei ori la sfârşitul acestui verset: „Am înghiţit-o! Da, aceasta-i ziua pe care am aşteptat-o! Am găsit-o, am văzut-o!“

Versetul 17

Plângerile 2.17: Domnul a făcut ce Şi-a pus în gând; a împlinit cuvântul Său pe care l-a poruncit din zilele de demult. A doborât şi n-a cruţat, şi a făcut ca vrăjmaşul să se bucure de tine; a înălţat tăria potrivnicilor tăi.

Poporul nu putea spune: Am avut numai pe aceşti profeţi nedemni şi ei au vorbit rău, cum am fi putut noi să ştim? Moise a vorbit deja detaliat (cartea Leviticul, Deuteronomul) despre ceea ce se va întâmpla dacă poporul nu va asculta. Ei nu aveau nici o scuză. Totul a fost profeţit din timpuri străvechi. El a doborât fără cruţare şi a lăsat pe vrăjmaş să se bucure de tine, a înălţat cornul asupritorilor tăi. Dacă vrăjmaşii spun: noi, noi, noi, profetul spune: dar era Domnul. El a lăsat pe vrăjmaşii tăi să se bucure de tine. Şi apoi, care este sensul acestei vorbiri a profetului adresată cetăţii? El nu găseşte cuvinte de mângâiere. Ce poate el spune? Ce are el de spus? Aceasta am aşteptat curioşi. Ce are un profet să spună la un astfel de popor, făcând excepţie de faptul că el trebuie să spună că ei au meritat judecata venită peste ei? Însă acum vine mesajul lui, în versetul 18:

Vers. 18-19

Plângerile 2.18,19: Inima lor a strigat către Domnul. Zid al fiicei Sionului, fă să curgă lacrimi zi şi noapte ca un pârâu; nu-ţi da odihnă, să nu înceteze lumina ochiului tău! Trezeşte-te, strigă noaptea la începutul străjilor; varsă-ţi inima ca apa înaintea feţei Domnului! Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa pruncilor tăi care leşină de foame la capătul oricărei străzi.

Cu regret primele cuvinte au fost transmise incomplet. Nu ştim exact ce înseamnă, dacă aici deodată se spune: „Inima lor {se referă la locuitorii Ierusalimului} a strigat către Domnul.” Dar el se adresează poporului. Acest „Inima lor {se referă la locuitorii Ierusalimului}” nu se potriveşte în context. Au fost propuse multe rezolvări. Eu prezint această posibilitate de traducere: Strigă spre Domnul din pricina voastră, tu zid al fiicei Sionului, fă să fie asemenea unui pârâu, lacrimile să curgă ziua şi noaptea. Nu-ţi permite repaus, nu da odihnă ochilor tăi! Ridică-te, plânge noaptea la începutul străjilor de noapte. Deci ceea ce este – înainte să citesc versetul până la sfârşit – ce avem aici, este o încurajare la rugăciune. Este un om întristat? Adu-l să se roage. Se bucură el? Adu-l la adorare. A păcătuit el? Adu-l la rugăciune. Nu este aceasta o misiune minunată a oricărei slujiri? Să descoperi fărădelegea şi apoi să constrângi pe poporul lui Dumnezeu la rugăciune! Aceasta este misiunea aici. Profetul spune: Şi eu sunt numai un om; ce pot eu să vă spun: rugaţi-vă la Dumnezeu, rugaţi-vă la Dumnezeu, lăsaţi lacrimile voastre să curgă înaintea lui Dumnezeu, asemenea unui pârâu! Strigaţi din pricina voastră la Dumnezeu, spune el cetăţii. Ridică-te, plânge la începutul străjilor de noapte! Aceasta este la plural. Sunt trei, patru străji de noapte, depinde de felul cum se socotesc. Dar la început, întotdeauna noaptea, când nu poţi dormi, când te apasă suferinţele sau vina, păcatele, când te ţin treaz – strigă întotdeauna noaptea la Dumnezeu! Varsă-ţi inima ca apa înaintea feţei Domnului. Deci nu numai plânge la modul general. Ridică-te, plânge noaptea, dar plânge înaintea Domnului. Plânge înaintea feţei Domnului, ridică-ţi mâinile spre El.

Şi dacă nu este pentru voi înşivă, atunci cel puţin pentru sufletele copiilor voştri, care leşină de foame la toate colţurile străzilor. Dacă nu şti pentru ce să te rogi, atunci să ne rugăm pentru copiii noştri. Tinerii de astăzi – nu vorbesc direct de tinerii noştri, dar la modul general, dar desigur şi în creştinătatea care acum poartă numele poporului lui Dumnezeu -, o generaţie întreagă creşte, leşină de foame la toate colţurile străzilor. Prieteni dragi, ar trebui să învăţăm tot mai mult să ne ridicăm mâinile spre Dumnezeu pentru sufletele tinerilor noştri. Dacă nu o facem pentru noi, dacă este prea târziu pentru noi, dacă trebuie să suportăm aici judecata, dacă trebuie să spunem: am ratat, am pierdut totul, rugaţi-vă cel puţin pentru sufletele tinerilor voştri, ale tinerilor noştri. Pentru ca, dacă Domnul încă nu vine, ei să poată face un început nou, mereu un început nou cu Domnul şi pentru ca ei să nu leşine la toate colţurile străzilor din cauza foamei spirituale. Aceasta este slujba unui profet, care are succes. Căci în mod ciudat imediat după aceea are loc această rugăciune. Versetele 18 şi 19 sunt o chemare la rugăciune şi în versetele 20 până la 22 poporul se roagă.

Vers. 20-22

Plângerile 2.20-22: Vezi, Doamne, şi ia aminte cui i-ai făcut astfel! Să mănânce femeile rodul lor, pe pruncii pe care-i îngrijesc? Să fie ucişi preotul şi profetul în locaşul sfânt al Domnului? Tânărul şi bătrânul zac la pământ pe străzi, fecioarele mele şi tinerii mei au căzut prin sabie. I-ai ucis în ziua mâniei Tale, ai înjunghiat, n-ai cruţat. Ai chemat spaimele mele din toate părţile, ca într-o zi de adunare de sărbătoare; şi nimeni n-a scăpat, nici n-a rămas în ziua mâniei Domnului. Pe cei pe care i-am îngrijit şi i-am crescut i-a nimicit vrăjmaşul meu.

Probabil nu este încă o rugăciune pe culmile cele mai înalte, nu putem spune aceasta nici măcar la sfârşitul acestei cărţi, dar este totuşi o rugăciune importantă. Aşa cum în capitolul 1 am găsit de trei ori, la fel şi aici poporul spune iarăşi: Vezi, Doamne, şi ia aminte! Cetatea este încurajată. Ea şi-a exprimat plângerea. În capitolul 1 a spus detaliat în forma „eu”, ce are de deplâns. Acum profetul i-a spus: Plânge înaintea Domnului! Spune-I plângerea ta!

Doresc să spun: se plâng multe lucruri. Se plânge foarte mult despre adunările noastre, despre bisericile noastre; se plânge foarte mult despre tinerii noştri; se plânge foarte mult despre fraţii bătrâni şi despre surorile bătrâne; se fac plângeri despre tot felul de lucruri. Plângerea poate fi foarte nespirituală. Plângerea poate fi şi foarte spirituală, dacă se plânge înaintea Domnului noaptea. Dacă I se spune, dacă ai ceva de plâns, atunci trebuie să te gândeşti de trei ori, dacă aceasta ar trebui rostit cu glas tare. Şi dacă sunt plângeri, pe care nu le poţi spune Domnului în linişte, atunci este mai bine să nu rosteşti aceste plângeri. Ce nu poţi spune Domnului, să rămână mai bine ne spus. În toate, ce avem de plâns, să ne întrebăm mai întâi dacă am avea curajul spiritual să rostim aceasta înaintea Domnului. Aceasta este important.

Aici poporul nu vorbeşte despre starea lui nenorocită, numai la modul general către alţii: aici, nu ca în capitolul 1, invită pe alţii: luaţi seama, priviţi, cum suferim noi! Aşa au spus ei deja de trei ori acolo: Vezi, Doamne! Aici este conţinutul rugăciunii. El trebuie să ştie; El trebuie să ia seama; El trebuie să privească. Vezi, Doamne, şi ia aminte cui i-ai făcut astfel! Priveşte la noi. Vezi-ne cum suntem, ce suntem, şi ce eram. Soţia Ta, poate Ierusalimul spune, nevasta Ta, preaiubita Ta. Cui i-ai făcut astfel? Să mănânce femeile rodul pântecelui lor, copilaşii, pe care îi poartă pe braţe? Căci aşa era în timpul asedierii?! Nevoia era aşa de mare, că mamele şi-au tăiat copiii, i-au fiert şi i-au mâncat. Să fie omorâţi preoţii şi profeţii Domnului în Locul sfânt? Poate aceasta continua în felul acesta, aşa ca până acum? Poţi Tu permite aşa ceva, ca să fie ucişi conducătorii poporului Tău? Tinerii şi cei înaintaţi în vârstă zac la pământ pe străzi: fecioarele mele – spune cetatea – şi tinerii mei au căzut prin sabie. I-ai omorât în ziua mâniei Tale, i-ai sacrificat fără cruţare. Acestea nu sunt reproşuri, se constată faptele. Dar poporul trebuie să-şi verse inima înaintea Domnului. Şi profetul, Duhul Sfânt, i-a încurajat la aceasta.

Spaimele mele, aceasta înseamnă, ceea ce m-a făcut să mă îngrozesc, le-ai adus Tu din toate părţile aşa ca la o adunare la o zi de sărbătoare. Iarăşi acest gând îngrozitor. O adunare de sărbătoare a acestor toţi vrăjmaşi care se bucură, care acum au apucat şansa de a omorî poporul în cetate. Nici măcar unul nu a scăpat sau a rămas în ziua mâniei Domnului; vrăjmaşul meu a nimicit pe acela pe care l-am purtat pe braţele mele şi l-am crescut. Cetatea este aici ca o mamă. Ea vede pe copiii ei, uneori ai impresia, că „copiii” stau aici simbolic pentru întreaga populaţie. Cetatea este mama şi ea vede pe locuitorii ei, care au căzut pradă vrăjmaşului: aceia, pe care i-am purtat pe braţe şi i-am crescut, vrăjmaşul meu i-a nimicit. Aici rugăciunea se opreşte.

În Plângerile 3.1 auzim un cu totul al „eu”. Trebuie să aşteptăm până mâine seară, dacă Domnul va vrea. Un cu totul alt „eu”, un cântec cu totul nou, o poezie cu totul nouă. Deci această rugăciune încetează deodată. Probabil că ne dezamăgeşte. Nu se spune mai mult? Să aşteptăm; cartea încă nu s-a sfârşit; Dumnezeu continuă căile Sale cu sufletul. Uneori aceste drumuri nu merg aşa de repede, aşa cum noi dorim cu plăcere să vedem. Însă ce este important este faptul – şi la aceasta s-a ajuns aici, de câteva ori am auzit pe scurt deja în capitolul 1 -, dar ce este mai important este că ea îşi varsă aici detaliat plângerea înaintea Domnului. Aici nu auzim încă nimic despre speranţă, despre smerire, despre iertare, despre salvare, despre o nouă speranţă din partea Domnului. Vor veni. Dar cât de important este când un suflet, în orice împrejurare s-ar afla el, dacă un suflet poate fi adus la Dumnezeu, când genunchii se îndoaie şi rostesc plângerea lor înaintea lui Dumnezeu! Şi lacrimile curg ca un pârâu, aşa cum se spune aici. Şi când un om vine la Dumnezeu. Probabil nu în punctul cel mai adânc al smeririi sale, dar Domnul are timp şi Îşi ia timp. Aceasta a obţinut Duhul Sfânt. Şi dacă cineva dintre noi în seara aceasta are motive să se plângă – şi cine nu ar putea găsi plângeri de vreun fel în viaţa lui personală, în împrejurările lui, în familia lui, în părtăşia de credinţă, în care se află? – adu plângerile tale înaintea Lui! Fie ca studiul acestui capitol să ne facă să ne plecăm genunchii şi nu numai să ne spunem unii altora, ci să prindem curaj să-I spunem Lui; să-I facem cunoscut rugăciunile noastre, plângerile noastre şi să-I oferim ocazia să facă ce Îi este plăcut Lui, şi să lucreze în viaţa noastră ce este spre binecuvântarea noastră şi spre glorificarea Numelui Său.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Die Klagelieder Jeremias (2)

După o prelegere din anul 1991.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).