Roadele învierii
Ioan 12.20-24; Evrei 2.6-15

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, online seit: 24.09.2018, aktualisiert: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 12.20-24; Evrei 2.6-15

Ioan 12.20-24: Şi erau nişte greci dintre cei care se suiseră să se închine la sărbătoare; ei s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi i-au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus.” Filip s-a dus şi a spus lui Andrei; apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus. Dar Isus le-a răspuns: „A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă.

Evrei 2.6-15: Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: „Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste şi l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui.” Dar, dacă i-a supus toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuşi acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse. Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut „pentru puţin timp mai prejos decât îngerii”, încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor. Căci atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească „fraţi”, zicând: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării.” Şi iarăşi: „Îmi voi pune încrederea în El.” Şi în alt loc: „Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu!” Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a fost deopotrivă părtaş le ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să elibereze pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.

Scopul prelegerii

În această prelegere dorim să studiem unele rezultate ale învierii. Să vedem toate rezultatele într-o seară ar fi oricum imposibil. Ne vom ocupa în mod deosebit cu două aspecte ale acestor rezultate, şi anume, o dată cu privire la gloria lui Dumnezeu, şi apoi cu privire la binecuvântarea pentru toţi ai Săi.

Domnul Isus singur în viaţa Sa

În primul rând vrem să constatăm că până în momentul învierii Sale Domnul Isus a fost singur, atât în viaţa Sa minunată, trăită spre bucuria lui Dumnezeu, cât şi în moartea Sa fără asemănare pe cruce. El a fost singur chiar până în momentul când a ocupat public locul Său ca Omul înviat pe pământ şi Dumnezeu a îndreptat atenţia spre realitatea învierii Sale şi spre tot ce era legat de aceasta. El era un Om singuratic, viaţa Lui a fost o viaţă retrasă, frumoasă, unică în felul ei, dar nu era nimeni cu El. Da, este adevărat, că El a ales şi a chemat pe ucenicii Săi, pentru ca ei să fie cu El. Dar ca să-L însoţească cu adevărat de fapt ei nu au făcut-o niciodată. El era de neimaginat singuratic. El nu a adus pe nimeni la nivelul Lui. El a călătorit singur prin lume. Aceasta este ceea ce a caracterizat în mod deosebit cărarea acestui Om unic în felul Lui. El era inegalabil în mărturia acestei vieţi extrem de frumoase. Dar nici nu s-a găsit pe pământ un Om asemenea Lui. Însă aceasta nu înseamnă, că El nu a simţit nenorocirea şi lipsa şi a fost indiferent de ceea ce a întâmpinat pe drumul Său. El a făcut aceasta, cum nimeni altul nu putea s-o facă, dar cu toate acestea El era singur.

Domnul Isus singur în moartea Sa

Şi nu este nevoie să spun că în moartea Sa El a fost şi mai singur. Acolo El a intrat într-o singurătate, care a coborât mai adânc decât cineva dintre noi îşi poate imagina. Vorbesc acum în mod deosebit despre acel moment care le-a depăşit pe toate, când El pe cruce era părăsit de Dumnezeu. Niciodată nu a existat o singurătate ca aceasta. Din tot timpul vieţii Sale, în momentul acesta era despărţit de toţi, cu privire la oameni. Un singur lucru era, şi acesta era părtăşia cu Tatăl şi înviorarea dată de Tatăl. Vă amintiţi de acele cuvinte, acele cuvinte impresionante: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.” (Ioan 16.32) Dar la cruce, unde El a întâmpinat judecata unui Dumnezeu sfânt faţă de păcat, unde El S-a expus tuturor consecinţelor judecăţii divine asupra păcatului, unde El a băut paharul îngrozitor, luându-l din mâna Tatălui, unde El a întâmpinat toate cerinţele drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu şi unde El a permis, ca să zicem aşa, ca sabia dreptăţii divine să pătrundă în propria Lui inimă, acolo El a intrat într-o singurătate pe care buzele omeneşti nu o pot descrie. El era singur, aşa cum nimeni n-a fost singur, El a băut acel pahar îngrozitor, El a coborât singur în moarte, şi când acel Trup sfânt a fost pus în groapă, când El a fost pus în acel mormânt care niciodată nu a văzut putrezirea unui om (şi Dumnezeu a rezervat această onoare deosebită pentru trupul lui Isus), atunci El era singur acolo.

Domnul Isus mai întâi singur în învierea Sa

Şi chiar în cele mai dintâi clipe ale învierii Sale El Se află în împrejurări ca cele de exemplu prezentate simbolic în acel măreţ capitol 23 al cărţii Leviticul. Acest capitol vorbeşte despre snopul legănat, acel snop al primelor roade, care era legănat înaintea Domnului în desăvârşirea lui proprie măreaţă. Nu era însoţit de nici o jertfă pentru păcat, însă era însoţit de un număr complet de jertfe de un miros plăcut. Era acolo jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de mâncare – jertfa care vorbeşte despre desăvârşirea Lui în viaţa Sa şi jertfa care vorbeşte despre desăvârşirea misiunii vieţii Sale – dar nu era nici o jertfă pentru păcat. De ce? Deoarece Hristos putea fi arătat înaintea lui Dumnezeu în propria Sa persoană, în lipsa Sa totală de pete, în sfinţenia şi desăvârşirea Sa. Şi aceasta a fost arătat! Dar când vedem aceasta în cartea Leviticul 23 şi vedem darul celor dintâi roade ale recoltei din Canaan, ceea ce creştea în ţară şi ce aparţinea ţării – atunci când acestea au fost recoltate de Israel, ei trebuiau să le ia în dimineaţa de după sabat, în ziua a opta, în prima zi a săptămânii trebuiau să le legene în toată desăvârşirea frumuseţii lor proprii înaintea Domnului. Acolo, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, a fost de asemenea o singurătate.

În primele momente ale învierii Sale ca Întâiul rod El era acolo absolut singur în desăvârşirea unică în felul ei a ceea ce Îi era propriu Lui. Aceasta este ceea ce bucură inimile noastre aşa de mult, când citim Leviticul 23 ca model al învierii Domnului Isus. Acest eveniment aduce cu sine tot ce urmează după aceea. Era arvuna, siguranţa, măsura şi exemplul a ceea ce trebuia să urmeze. Dar mai era ceva unic la acest snop legănat. Aici, aşa cum am spus, nu era necesară nici o jertfă. Numai jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de mâncare erau acolo cu mirosul lor plăcut, viaţa şi misiunea vieţii în desăvârşirea lor dublă, totul era legănat înaintea Domnului.

Domnul Isus nu mai este singur

Însă acum sosise momentul când singurătatea lui Isus se sfârşise; de acum încolo El nu mai este singur. Şi de aceea m-am referit la acest frumos capitol 12 al evangheliei după Ioan, unde Domnul prin cuvinte impresionante face o afirmaţie în privinţa aceasta. Care era aici planul secund al situaţiei? Totul era pregătit pentru gloria Împărăţiei, aşa se părea. Pentru un moment Israel Îl primise, naţiunile veniseră şi voiau să-L vadă; aşa cum va fi odată în viitor. Duhul ne dă în toate acestea un tablou frumos al gloriei care va veni. Israel este acolo, naţiunile sunt acolo şi Hristos este acolo ca Centru. Chiar dacă numai pentru un moment scurt era o primire slabă de către poporul Său – şi desigur din punct de vedere istoric a fost aşa – sau era o simplă curiozitate a grecilor, care veniseră la sărbătoare să se închine, că voiau să vadă pe Acel minunat, era totuşi aşa, că Împărăţia în toată slava ei şi în tot ce este legat de ea a trecut pe dinaintea ochilor Domnului demn de slavă. Deci era o situaţie din viaţa Domnului, în care cel mai puţin s-ar fi putut gândi că Domnul era singur. Niciodată nu au fost mai mulţi oameni în jurul Lui cu atâta entuziasm şi interese. Şi acum ia seama la cuvintele: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” (Ioan 12.24). Aceasta este tocmai ceea ce am văzut, El era singur – singur în desăvârşirea Lui, singur în toate valorile mari în care era El în persoana Sa înaintea lui Dumnezeu tot timpul vieţii Sale. Însă acum, ia bine seama: „Dar, dacă moare, aduce multă roadă.”

Şi aici găsim primul lucru care are a face cu roada învierii Sale. Şi este un adevăr măreţ pentru inimile noastre. Cu el trebuie să ne ocupăm! Domnul se pronunţă în cuvintele acelea cu privire la ceea ce El în harul Său voia să facă din noi. Noi înşine suntem o parte a rezultatelor morţii Sale preţioase. Noi suntem roadele ei. Suntem o parte a acestui rod! În ceea ce priveşte istoria noastră actuală, ca să zicem aşa, noi am rezultat din Hristos Cel înviat. Noua noastră origine este în Hristos Cel înviat. Acest început nou, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în harul Său minunat, îşi are originea în învierea Domnului Isus. Aceasta este o chestiune complet nouă, care a început acum în acel Om înviat. Şi ca atare noi am luat naştere din moartea Lui.

Această moarte a închis uşa la tot ce a fost mai înainte. Această moarte a terminat întreaga istorie anterioară a omului. Fie că este vorba de timpul sub providenţă sau de timpul sub Lege – orice ar fi, moartea a încheiat aceste faze înaintea lui Dumnezeu. De aceea noi avem a face cu o chestiune absolut nouă. Şi ce situaţie uimitoare este aceasta pentru noi. Să ne gândim numai la demnitatea locului pe care Dumnezeu în harul Său minunat şi puterea răscumpărării ne-a aşezat: că tu şi eu, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, suntem uniţi pe baza lucrării Domnului Isus, uniţi cu El în moartea Lui, uniţi cu El în toate binecuvântările minunate ale morţii Sale, că noi suntem acum uniţi cu El, da, că noi suntem făcuţi una cu El. Căci eu vorbesc de faptul că noi am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos, înviaţi împreună cu El şi aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos Isus, aşa cum vedem aceasta în Efeseni 2. Aceasta aduce cu sine atât gândul unităţii cât şi gândul unei creaţii noi. Este o chestiune cu totul nouă, o istorie nouă. Dar ea este rodul morţii Lui. Şi aceasta este ceea ce noi am devenit prin har, noi, cei care credem în Numele Lui, noi, rodul morţii Lui! Noi am rezultat din acel bob de grâu – spun aceasta cu reverenţă – acel grăunte, care era în hambarul lui Dumnezeu şi singurul care putea să aducă această nouă recoltă minunată spre slava lui Dumnezeu.

Istoria primului om încheiată judiciar

Deci, în deplină concordanţă cu aceasta sunt cuvintele, care în Evrei 2.11 sunt aplicate profetic la El. Duhul lui Dumnezeu spune: „Atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-Unul.” Cum aşa? Da, acolo este o societate înaintea lui Dumnezeu. Dacă vrei să exprimi cu alte cuvinte: acolo este o mulţime înaintea lui Dumnezeu. Şi tocmai acesta este punctul. Prin aceea că Hristos S-a coborât şi a luat parte la vechea rânduială a existenţei noastre? Niciodată! Aceasta ar înjosi pe Hristos, şi tocmai aceasta este rătăcirea acelei învăţături care afirmă că o unitate a avut loc prin întrupare. Ea degradează pe Hristos, deoarece ea leagă pe Hristos cu omul păcătos. Ea leagă pe Hristos în toate desăvârşirile Lui cu oamenii în toate păcatele lor şi în răutatea lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu.

Nu, Hristos prin moartea Sa preţioasă a terminat pentru totdeauna din punct de vedere juridic istoria omului, a omului pe care Moise în şcoala sa a Legii nu a putut să-l supună. Căci această încercare nu a adus altceva decât numai a adus la lumină toată păcătoşenia omului. De aceea crucea a încheiat din punct de vedere juridic această istorie înaintea lui Dumnezeu. Nu mă interesează absolut deloc aici ce aduc oamenii împotrivă în această privinţă; pentru credinţă, crucea a încheiat pentru totdeauna juridic înaintea lui Dumnezeu istoria primului om. Domnul Isus Hristos era Omul al doilea şi ultimul Adam, şi în legătură cu aceste două expresii sunt adevăruri adânci şi binecuvântate, căci ele nu exprimă acelaşi lucru. Este vorba de două aspecte total diferite ale slavei Domnului. El era Omul al doilea, deoarece El a înlocuit pentru totdeauna pe primul om, şi El era ultimul Adam, deoarece niciodată dup El nu va mai fi o altă rânduială a omului. El este Omul al doilea, deoarece El a înlocuit pentru totdeauna istoria primului om, şi El este ultimul Adam, deoarece în această nouă rânduială a învierii El este singura rânduială a omului înaintea lui Dumnezeu. Acum există numai o singură rânduială a omului înaintea lui Dumnezeu şi aceasta este ultimul Adam.

„Fraţii Mei”

Să observăm acum, că Domnul Isus a adus pe ucenicii Săi pe acest loc nou al învierii înaintea lui Dumnezeu, şi din această cauză El poate să-Şi revendice dreptul de proprietate asupra lor. De aceea se spune despre ei în Evrei 2.11: „Sunt (toţi) dintr-Unul”. El i-a dus acolo, El i-a adus pe acest loc nou, aşa că ei pot sta acolo. Avem parte de binecuvântare, când ne gândim la aceasta. Să păstrăm cu tărie în inimile noastre: nu prin coborârea Lui la noi, acolo unde eram noi, ci prin moartea Lui El ne duce la propriul Lui loc nou de înviere, binecuvântat, înaintea lui Dumnezeu.

Şi ascultă ce a spus El profetic în Psalmul 22 şi istoric în evanghelia după Ioan 20: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei”. Imediat după ce suferinţele morţi au trecut şi crucea a devenit o mare realitate, de îndată ce toată chestiunea s-a terminat pentru El, de îndată ce El singur a mers pe cărarea morţii, singur a îndurat judecata – după ce toate acestea au fost înfăptuite – ascultă cuvintele frumoase, care deseori au produs bucurie inimilor noastre: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei”. Da, niciodată înainte El nu a avut fraţi – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El are acum! Gândeşte-te numai, ce moment era acesta pentru inima Domnului. În acest cel mai devreme moment, când El a fost auzit pe locul pe care ajunsese prin moarte, auzit dintre coarnele bivolului (o expresie care exprimă în forma cea mai profundă suferinţa morţii) – El a fost auzit, şi aceasta merge desigur până la înviere, când El spune: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei. Te voi lăuda în mijlocul Adunării.” Şi apoi aceasta merge mai departe, până la rezultatul deplin: „În Adunarea cea mare Te voi lăuda”.

Deci, toate acestea sunt roade mari şi preţioase ale triumfului şi biruinţei Domnului nostru Isus Hristos, ale Celui înviat. Dar menţionez aceasta acum, ca să vă arăt ce s-a petrecut scurt timp după aceea, după ce singurătatea Domnului Isus Hristos a trecut. El nu mai este singuratic, nu mai este singur. El a fost aşa, după cum am văzut – preamărit să fie Numele Lui pentru aceasta – atât în viaţă cât şi în moarte. Dar acum El are o societate, care este legată cu El, o societate nouă; pe aceia, pe care El îi numeşte rod al morţii Sale, aceia, pe care El îi strânge în jurul Lui şi despre care El spune: „Ei toţi sunt dintr-Unul”, şi El îi numeşte „fraţi”.

La cine se arată Cel înviat mai întâi?

Vă veţi aminti cum ce s-a spus profetic de David în Psalmul 22 a devenit realitate istorică în Ioan 20, când Domnul a vorbit Mariei Magdalena, ei, cea pentru care lumea fără El nu mai avea nimic de oferit. Ne bucură să ştim, că acolo era cineva care nu putea fi fără El, a cărei inimă era deznădăjduită fără Isus. Pentru ea nu mai era nimic pe lume. Petru şi Ioan, ca şi ceilalţi, aveau căminele lor, dar pentru Maria pământul acesta era un gol, o pustie fără Isus. Şi aceasta este ceea ce El preţuieşte, că El Însuşi este totul pentru noi, că El este nu numai o necesitate pentru mântuirea veşnică a sufletului nostru sau ca să scăpăm de judecata care va veni, ci că El este cu adevărat totul pentru noi.

Este El totul pentru noi? Nu numai puţin? Nu numai Mântuitorul? Este El cu adevărat totul? Pentru Maria El era în orice caz totul şi El vine şi Se arată ei. El Se arată mai întâi persoanei pentru care El era totul. Gândeşte-te încă o dată la valoarea pe care El o acordă dăruirii. Nu este vorba să faci lucruri mari pentru El. Nu acesta este înţelesul dăruirii! Sunt mulţi oameni care fac lucruri mari pentru Domnul şi care nicidecum nu s-au dăruit. Da, probabil ei pot fi realmente cei mai serioşi, şi eu nu doresc să subapreciez aceasta. Sunt aşa de puţini care sunt cu adevărat şi realmente pentru Domnul, că mă tem să subapreciez ceva care se face. Însă noi trebuie să numim lucrurile pe numele lor adevărat. Şi dăruirea – aceasta este o inimă care preţuieşte pe Hristos mai mult decât orice altceva din lumea aceasta, o inimă care Îl are pe El Însuşi ca subiect. Şi El Se bucură să se reveleze unei astfel de inimi.

Medierea vieţii de înviere la ucenici

Şi acum, priveşte! Mărturia ei adună pe ucenici. O femeie sărmană, slabă – este adevărat -, ea nu era un predicator şi totuşi uită-te la slujba ei. Slujba ei a fost cea care i-a adunat pe ucenici. Şi când ei erau strânşi laolaltă prin cuvântul pe care ea l-a spus despre învierea Lui, cum El i S-a arătat ei pentru prima dată, deodată El Însuşi stă în mijlocul lor ca să împlinească istoric făgăduinţa făcută profetic în Psalmul 22, ca să vestească toate lucrurile minunate, să vestească pacea. El le spune: „Pace vouă!”, pace ca rod al morţii Sale. Pace, aşa cum ea este vestită în învierea Lui, aceasta este primul lucru.

Şi apoi El le spune: „Primiţi”, nu(!) „pe Duhul Sfânt” (cu articol), ci: „Primiţi Duh Sfânt” (fără articol). Aceasta înseamnă, El le face parte de propria Lui viaţă de înviere. Eu cred că motivul pentru care Domnul Isus foloseşte expresia „Primiţi Duh Sfânt” este acela, că Duhul lui Dumnezeu este puterea a tot ce Hristos ne dă, şi de aceea respiraţia vieţii de înviere este legată aici cu Numele care va fi puterea acestei vieţi, Duhul Sfânt. Dar ceea ce El le-a dat cu adevărat acolo ca Cel înviat, ca ultimul Adam şi ca Duhul dătător de viaţă din 1 Corinteni 15, era propria Lui viaţă în puterea învierii.

Şi acum ucenicii erau pentru prima dată în posesia vieţii veşnice. Ei nu aveau încă pe Duhul Sfânt, dar aveau acum viaţa veşnică. Ei o posedau prin puterea lucrării Lui de răscumpărare şi prin vestirea acestei vieţi noi minunate. Ea le-a fost insuflată prin gura Aceluia care era înviat dintre morţi. Ei aveau deja viaţa nouă, dar acum ea era viaţa pe care Ioan o denumeşte „viaţă din belşug”.

Savurarea practică a vieţii veşnice

Recunosc, că noi vom constata diferenţe mari dacă ne gândim la realizarea practică a acestei realităţii în zilele noastre. Dar noi trebuie să privim învăţătura din Scriptură şi nu experienţele credincioşilor. Este o mare greşeală să asculţi experienţele oamenilor, în loc să priveşti în Scriptură. Scriptura trebuie să ne vorbească despre adevărul lui Dumnezeu şi nu experienţele şi nici temerile conştiinţei acelora care probabil au fost greşit învăţaţi. Dacă vrei să şti ce vrea să spună Dumnezeu, atunci trebuie să afli din această Carte şi nu de la inimile oamenilor! Oricât de valoroasă ar fi experienţa în realizarea practică a lucrurilor lui Dumnezeu, sunt totuşi totdeauna lucruri pe care noi încă nu le-am practicat, şi unde se găsesc aceste lucruri? În Cuvântul Său propriu.

O societate nouă cu Hristos

 Aşa împlineşte Domnul prima parte a cuvântului Său. El stă – simbolic – în mijlocul Adunării; El vesteşte pace în mijlocul ei. Ca ultimul Adam face parte de viaţa de înviere, şi El îi trimite în lume cu această putere, aşa cum Tatăl Său L-a trimis: „»Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.« Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfânt«” (Ioan 20.21,22). Totul este legat cu învierea. Noi suntem rod al morţii Lui. Noi suntem o societate nouă, pe care El a adus-o în poziţia Sa nouă înaintea Dumnezeului Său. Acolo noi ne aflăm ca şi copii, aşa că El ne recunoaşte ca fraţi ai Lui. El spune despre noi: „Ei sunt fraţii Mei”, aşa cum a spus Mariei: „Du-te la fraţii Mei” – Eu am acum alţii, care sunt legaţi cu Mine – „şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”

Rezultate individuale şi comune ale învierii

Dar mai sunt şi alte roade ale învierii Domnului Isus Hristos, care sunt mai mult de natură comună. Până acum am vorbit mai mult despre aspectul individual. Sunt rezultate care se referă la noi ca persoane individuale, deoarece noi ca şi copii ai lui Dumnezeu suntem capabili să spunem lui Dumnezeu: „Ava, Tată”, ca să folosim cuvinte lui Hristos. Desigur aceasta este o relaţie individuală. Dacă privim din această latură, ca de exemplu în epistola către Coloseni, acolo este vorba de persoane individuale. Viaţa de înviere în epistola către Coloseni este îndreptată spre persoane individuale. Nu este vorba de relaţii corporative. Eu nu cred că aceasta este acelaşi lucru ca atunci când noi împreună am fost aduşi la viaţă cu Hristos în epistola către Efeseni. Acolo avem un cu totul alt aspect, şi anume acela, care este corporativ, acolo sunt roade corporative. Ca să arăt ce sunt aceste roadele corporative, doresc să îndrept atenţia la finalul capitolului 1 din epistola către Efeseni.

Hristos Însuşi a înviat în puterea divină

Găsim în Scriptură, că despre Hristos se vorbeşte ca despre Acela care în propria putere a înviat dintre morţi, dar despre El se vorbeşte şi ca despre Unul care a fost înviat dintre morţi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ambele sunt adevărate. El a fost înviat, şi El a înviat. El era Fiul lui Dumnezeu înainte de toate timpurile şi de toate lumile, şi cu toate că El a coborât ca Om, El nu a încetat să fie Dumnezeu, atunci când a devenit Om. Îl vedem ca Persoană divină spunând iudeilor: „Dărâmaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica.” Aceasta vorbeşte aici despre desfăşurarea propriei Sale puteri ca Dumnezeul cel puternic, ca Fiul lui Dumnezeu, ca Persoană divină, care putea să învieze. El era Acela care dă viaţă morţilor, dar şi El Însuşi a înviat dintre morţi, aşa cum se spune în Scriptură: „Domnul a înviat dintre morţi”, „Domnul a înviat cu adevărat”. Aceasta era mărturia cu care s-au salutat ucenicii în dimineaţa învierii.

Hristos a fost înviat dintre morţi şi ca Om

La sfârşitul capitolului 1 din epistola către Efeseni găsim pe Domnul Isus ca Om. El este văzut acolo ca Omul glorificat, care a înfăptuit totul spre gloria lui Dumnezeu. El era singurul care putea încerca să facă aceasta şi care putea să ia asupra Lui misiunea să justifice pe deplin întreg caracterul sfânt şi drept al lui Dumnezeu şi să asigure gloria Sa. Şi – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – Dumnezeu a găsit în El un Om pe care El putea să unească toată gloria Sa, şi El a unit toată gloria Sa pe El!

Aşa este deci El în Efeseni 1, Omul glorificat, şi puterea lui Dumnezeu coboară la mormântul în care era Domnul Isus, Îl înviază şi Îşi revendică dreptul asupra Lui. Apostolul se roagă ca ochii inimilor credincioşilor din Efes să fie deschişi, pentru ca ei să cunoască nemărginita mărime a puterii Sale, „pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” Dacă tu şi eu ne gândim la puteri şi domnii şi stăpâniri şi autorităţi, atunci noi nu ne putem gândi în afara acestora. Acestea sunt expresii care ne pun graniţe. Însă ele sunt tocmai platforma deasupra căreia El Se ridică. Duhul nostru slab eşuează aici, să înţeleagă aceasta. Dar priveşte mărimea binecuvântării: „… mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate.” Şi ce mângâiere este aceasta pentru inimile noastre, care au gustat ceva din dragostea Sa, să privească această Persoană, care S-a coborât mai prejos de tot ce se vede, că Ea este acum înălţată mai presus de toate.

Dacă citesc Efeseni 1, ah, ce lucrare este aceasta pentru inimă şi pentru sentimente! Cât de mult ne bucurăm, când ne gândim la Acela care a fost călcat în picioare de oameni, care S-a coborât mai prejos de toate, da, Cel pentru care nu era nici o apărare, în al cărui piept a pătruns sabia judecăţii, Cel care a băut acel pahar îngrozitor, care Însuşi S-a dat la moarte şi care S-a dat la tot ce era în legătură cu judecata dreaptă asupra păcatului, că Dumnezeu S-a coborât la El, când totul a fost terminat, şi că El Însuşi L-a înviat pe Isus şi L-a aşezat „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare.” Nu este aceasta o bucurie pentru fiecare care a cunoscut şi a gustat dragostea Sa? Toate sunt sub picioarele Aceluia care odinioară a fost călcat în picioare, ale Omului care S-a coborât în moarte. Şi Lui I-a fost dat în înviere şi în mod deosebit prin înălţarea la cer şi glorificarea Sa să fie şi Cap peste toate – şi aceasta ca Om!

Acest aspect doresc să-l accentuez în mod deosebit înaintea voastră. Eu văd desigur valoarea şi gloria Persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu şi mă bucur să mă gândesc la El în gloriile Lui ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar noi nu vrem să trecem cu vederea nici o parte din gloria Lui. Să ne amintim: aici în Efeseni 1 nu este vorba de problema demnităţii Persoanei Lui. Aici este vorba de faptul că El are drept la această glorie ca Om. Şi El a pretins lui Dumnezeu să-L înalţe şi să-L glorifice şi ca Om pe locul cel mai înalt din cer (Ioan 13). Nu este aceasta ceea ce îşi doresc inimile noastre? Creştinismul, accesul nostru la creştinism şi legătura noastră cu el depinde de aceste teren nou al învierii şi de locul înalt, pe care Hristos l-a primit acum, la care El are acum dreptul şi pentru care era şi bucuria lui Dumnezeu să-L aşeze într-o dreptate de nedepăşit. Şi dacă tu nu înţelegi acest loc nou, pe care l-a primit Hristos ca Om glorificat pe baza a ceea ce El a înfăptuit, atunci tu niciodată nu vei înţelege ce este creştinismul cu adevărat. Creştinismul este legat cu aceasta, el este un teren cu totul nou, şi noi găsim pe Hristos acolo ca Om, ca şi Cap peste toate pentru Adunare, care este trupul Lui.

Puterea învierii, care a lucrat pentru Hristos, lucrează şi pentru noi

Vin acum la cele referitoare la lucrurile comune, cu toate că nu doresc să intru în detalii referitoare la învăţătura cu privire la aceste lucruri. Dar desigur în mod normal nu poţi avea un trup, dacă nu există capul trupului. Şi aici găsesc puterea lui Dumnezeu, care lucrează în moarte, pentru ca din moarte să scoată pe singurul Om care L-a glorificat vreodată şi putea să-L glorifice, şi să-L înalţe şi glorifice la dreapta Sa, ca şi Cap peste toate ale Adunării, care este trupul Lui. Şi acum, fii atent, ce urmează acum! În capitolul 2 găseşti aceeaşi putere lucrând în mădularele trupului lui Hristos, şi noi suntem împreună aduşi la viaţă cu Hristos, înviaţi împreună şi şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Aici ai consecinţele. Desigur eu nu spun: consecinţele numai ale învierii; însă consecinţele care puteau veni abia după ce învierea era o realitate. Căci înainte ca aceasta să poată deveni eficientă, trebuia să aibă loc învierea dintre morţi. Observă că Biserica (şi în privinţa aceasta vorbim despre această relaţie corporativă mare) nu se bazează pe înviere, ci pe înălţarea la cer. Desigur, pentru a avea înălţarea la cer trebuie să aibă loc învierea. Dar de ce este ea întemeiată pe înălţarea la cer? Deoarece ea aştepta prezenţa Lui într-o scenă a înălţării şi gloriei, pentru ca Mângâietorul, Duhul Sfânt, să poată fi trimis jos pe pământ de un Om glorificat. Şi Duhul Sfânt este Cel care a alcătuit Biserica şi a botezat pe credincioşi să alcătuiască un singur trup. De aceea Hristos trebuia să fie în cer, înainte ca Duhul Sfânt să poată veni pe pământ. „Duhul nu era încă”, aşa se exprimă Scriptura, „pentru că Isus nu fusese încă glorificat”.

Deci acesta este una din primele mari roade comune, pe care noi le-am primit în legătură cu învierea Domnului Isus. Aceasta are într-adevăr a face şi cu înălţarea la cer, care este numai un pas mai departe, însă învierea este o necesitate absolută pentru aceasta. Căci dacă El a murit, pentru ca în cruce să pună baza pentru gloria lui Dumnezeu, atunci El trebuia şi să învieze, pentru ca să fie înălţat la cer. De aceea în Efeseni 1 Îl găsim „înviat” şi „înălţat mai presus de orice stăpânire şi orice autoritate”. Şi în capitolul 2 găsim aceeaşi putere, care lucrează învierea mădularelor trupului, legate cu Capul, aduse la viaţă împreună cu Hristos, înviate împreună cu El, aşezate împreună în locurile cereşti – nu ca unii care sunt aşezaţi direct împreună cu El; căci noi nu suntem încă efectiv cu El acolo, ci în El.

Cei adormiţi sunt prin înviere în mod deosebit legaţi cu Hristos

Hristos, Cel dintâi dintre cei adormiţi

Acum doresc să amintesc o altă consecinţă a învierii lui Hristos – şi una foarte mângâietoare. Şi aceasta este siguranţa învierii tuturor acelora care sunt ai lui Hristos. În Scriptură există o legătură minunată între un Hristos înviat şi aceia care au adormit. Pentru mine nu există nimic mai preţios, când mă gândesc la sfinţii care au adormit în Hristos, decât să văd cum se vorbeşte despre ei în Scriptură. Să luăm de exemplu un loc ca acela din 1 Corinteni 15: „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi”. Un Hristos înviat şi aceia care au adormit – nu este aceasta o legătură binecuvântată? Când stăm la mormintele acelora pe care i-am iubit în lumea aceasta, şi când noi tot ce este muritor în ei predăm nu mormântului nesimţitor, ci pazei lui Dumnezeu, pazei lui Hristos, Aceluia care are cheile morţi şi ale locuinţei morţilor şi cheile mormintelor poporului Său şi El le va deschide, când va veni – când noi predăm în paza Lui trupul unui prieten preaiubit, ce mare mângâiere este să ştii că există această legătură între cel adormit şi Hristos Cel înviat. „Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.”

Chiar şi faptul învierii însuşi dovedeşte această legătură

Şi chiar şi atunci când apostolul vorbeşte despre realitatea învierii, el spune: dacă nu ar fi o înviere a morţilor (voi ştiţi desigur, că unii din corinteni tăgăduiau învierea), atunci Hristos nu a înviat, şi dacă Hristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică. La ce foloseşte credinţa într-un Hristos care a murit şi nu a înviat? Voi sunteţi încă în păcatele voastre. Şi nu este nici o dovadă că lucrarea a fost înfăptuită şi că Dumnezeu a fost glorificat. Şi aceia, care au murit în Hristos, sunt pierduţi. – Priviţi cât de mult iubeşte el să păstreze legătura între Hristos ca Cel înviat şi sfinţii adormiţi.

Mângâierea cuprinsă în această legătură

Pentru mine aceasta, cu cât mă gândesc mai mult la ea cu atât este mai preţioasă, şi vreau să vă spun ce este aşa de mângâietor în aceasta. Deseori, când plecăm de la mormânt, de la această scenă a morţii, atunci inima sărmană primeşte un sentiment că a lăsat ceva în urma ei. Dar voi vedeţi, este de fapt cu totul altfel. În realitate înseamnă că mai dinainte vezi acel moment minunat, glorios, momentul, pe care noi toţi îl aşteptăm – când El va arăta puterea Sa ca Cel care din morţi face vii, şi când toţi ai Săi, care au adormit în El, vor fi făcuţi vii şi vor fi scoşi din fiecare mormânt şi din fiecare cimitir în viaţa de înviere şi în glorie. Aceasta este o legătură cu o mângâiere neobişnuită: un Hristos înviat şi aceia care au adormit, şi nu numai aceasta. Ei sunt chiar aceia, care primii vor învia. Ai putea să gândeşti, că ei au pierdut ceva, prin faptul că au plecat de pe scenă şi nu mai sunt aici, pentru ca în trupurile lor să fie martori ai gloriei Sale, cu care El va reveni. Dar dacă este aşa, totuşi în orice caz pentru aceasta ei vor fi primii în ziua puterii Sale: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Cât de mult se potriveşte aceasta Lui, să-Şi extindă puterea spre cei mai slabi, aşa că acolo unde moartea – rodul păcatului omului – a pătruns şi şi-a revendicat drepturile, Hristos va arăta în primul rând biruinţa învierii Sale în ziua puterii Sale. După aceea noi, cei vii, vom fi răpiţi împreună; împreună – gândeşte-te: nu va mai fi nici o despărţire, nici un salut de adio, răpiţi împreună în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; nu ca să ne întâlnim unii cu alţii, ci ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. „Şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

O dovadă istorică pentru această legătură

Deci învierea Sa ne garantează faptul acesta. Şi doresc să vă dau cu  plăcere un exemplu mic despre aceasta. S-a arătat deja aceasta din primul moment când Dumnezeul nostru a revelat această mare şi minunată realitate. În evanghelia după Matei vedem primul lucru după moartea Domnului Isus Hristos; perdeaua Templului s-a rupt în două de sus până jos şi pământul s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat. Toate sferele au simţit atingerea Biruitorului. El a făcut aşa fel, că atingerea Sa a fost simţită în cer şi pe pământ; şi mormintele s-au deschis, ca şi cum morţii i s-ar fi spus: până acum ai avut dreptul să ţii cu tărie, dar acum nu-l mai ai. – Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora. Gândeşte-te cum în primele momente ale biruinţei lui Isus Dumnezeul nostru a dat expresie efectului acestei biruinţe, că mormintele nu mai trebuiau să ţină cu tărie ceea ce posedau, şi că în felul acesta învierea era asigurată. Erau semne vizibile ale puterii morţii Sale şi ale învierii Sale. Aceasta este o realitate foarte binecuvântată, că deja în primele momente ale biruinţei lui Isus nouă ni se prezintă simbolic învierea acelora care sunt ai lui Hristos.

Învierea este şi dovada pentru judecata care va veni

Dar mai este şi o altă consecinţă şi roadă a învierii lui Hristos, care este foarte serioasă. Şi mi-aş putea imagina, că cineva probabil gândeşte, că aici nu sunt ascultătorii potriviţi pentru a le prezenta aceasta. Dar noi nu avem nici un drept să alegem şi să culegem în lucrurile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu în cartea Sa leagă anumite realităţi cu anumite consecinţe, fie că ele sunt mângâietoare sau foarte grave pentru suflet, atunci noi nu avem nici un drept să primim pe unele şi să renunţăm la altele. S-ar putea ca aici să fie cineva pentru care Dumnezeu are un cuvânt special în această consecinţă, şi de aceea din pricina voii lui Dumnezeu nu doresc să reţin aceasta. În cartea Faptele Apostolilor 17.30 apostolul vorbeşte atenienilor culţi despre timpurile de odinioară şi cum S-a purtat Dumnezeu cu ei: „Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă” – şi în privinţa aceasta nu sunt prea multe complimente cu privire la erudiţia lor, filozofia lor, înţelepciunea lor şi educaţia lor, indiferent dacă ei erau sălbatici sau oameni culţi – aici toţi sunt aruncaţi în aceeaşi oală – „Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile de neştiinţă”, El nu le-a socotit, dar „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Ia seama la aceste cuvinte: „să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi.”

Acesta este un loc cu o însemnătate adâncă şi serioasă pentru fiecare dintre noi. Am văzut partea privilegiilor, partea care se cuvine copiilor lui Dumnezeu, dar este şi cealaltă parte cu privire la învierea Domnului Isus, partea îngrozitoare a învierii, pentru lume. Sunt probabil unii aici care nu sunt copii ai lui Dumnezeu, care sunt încă în păcatele lor, departe de Dumnezeu, vinovaţi şi pierduţi. Şi acum fii atent: învierea este asigurarea judecăţii, ea este premergătorul judecăţii, siguranţa că judecata vine. Ar putea ceva să împovăreze conştiinţa sau inima cu o seriozitate mai mare decât aceasta, că Dumnezeu a rânduit o zi de judecată şi că Judecătorul este deja stabilit? Dacă în seara aceasta este aici un păcătos, gândeşte la acest fapt: Dumnezeu a stabilit ziua judecăţii şi Judecătorul este deja stabilit. Întrebi, de unde ştiu eu aceasta? El a înviat pe Isus dintre morţi, şi aceasta este dovada. Această înviere a Domnului Isus dintre morţi este înconjurată de dovezi. Nu numai din partea propriilor Lui oameni, ci de diavolul şi de vrăjmaşii lui Dumnezeu. Ei au fost făcuţi purtători de dovezi. Satan şi iudeii au fost făcuţi purtători de dovezi pentru adevărul învierii. Dumnezeu a înconjurat învierea Fiului Său cu dovezi de netăgăduit, şi în legătură cu aceasta El ne spune, că El a stabilit o zi în care El va judeca lumea. Să nu gândeşti că este o întrebare referitoare la marele Tron alb. Aici nu este nicidecum vorba de problema celor morţi. Aici este vorba de lumea locuită, scena localităţii de domiciliu a omului. El va judeca lumea aceasta în dreptate. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El acţionează astăzi în har, dar – pentru ultima dată în har. El o va judeca după dreptate.

În timpul actual de har nu este nici un nor al judecăţii, şi în timpul de judecată care va veni nu va fi nici măcar o singură rază de har. El va judeca printr-un Om, pe care lumea L-a scuipat, pe care L-au jucat cu picioarele, prin acest Om, pe care El L-a rânduit pentru aceasta, şi El a dat dovada de netăgăduit despre aceasta, prin aceea că L-a înviat dintre morţi.

Un apel serios

O, prieteni preaiubiţi, dacă mă gândesc la roadele binecuvântate ale învierii Sale, la legătura în care noi am fost aduşi prin învierea Sa, la lucrurile minunate, care ne aparţin ca şi copii ai lui Dumnezeu, aşa că noi putem numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, aşa cum ne-a fost vestit de Domnul înviat prin Maria Magdalena: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Dacă îmi amintesc, că prin înviere ni se predică iertarea păcatelor, prin acest Om, prin acest Isus înviat „vi se vesteşte iertarea păcatelor”; dacă mă gândesc că de la acest Om înviat şi glorificat a coborât Duhul Sfânt; dacă mă gândesc că toţi cei care sunt ai lui Hristos vor învia în puterea învierii lui Hristos; dacă meditez în linişte la aceasta – atunci mă pierd în admirare.

Dar, vai, nu pot să trec cu vederea aceasta: ziua hotărâtă şi Judecătorul stabilit. Şi rog pe aceia, care în seara aceasta sunt aici şi nu sunt ai lui Hristos, să se gândească serios la cuvântul acesta: El „a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit” – atunci nu va fi nici un om în lumea aceasta care se va putea dezvinovăţi, asigurarea este înaintea ochilor lui -: „prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi”. Voi aţi putea fi ca atenienii, şi voi aţi putea să batjocoriţi, aşa cum făceau ei, atunci când au auzit despre învierea morţilor. Tot aşa ca şi păgânul sărman Festus, care a spus mai târziu: „Au nişte neînţelegeri cu privire la religia lor” – nu ceea ce eu gândeam de fapt, ci neînţelegeri „cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit şi despre care Pavel afirmă că este viu”. Aceasta a fost tot ce îl interesa pe el. Şi probabil aceasta este tot ce te interesează şi pe tine, păcătosule. Dar rămâne totuşi adevărat. Sabia judecăţii necruţătoare după dreptate atârnă deasupra lumii acesteia, şi ziua practicării răzbunării a fost deja stabilită şi Judecătorul a fost rânduit deja. Facă Dumnezeu prin harul Său ca aceia care nu sunt mântuiţi să se gândească la aceasta. Pune-ţi pe inimă, te rog, gândeşte-te ce îţi mărturiseşte învierea. Şi, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, fie ca inimile noastre să se bucure în ceea ce ne aduce învierea, să se bucure de gloria şi binecuvântarea pe care ea le-a adus spre glorificarea lui Dumnezeu şi pentru noi, prin Isus Hristos Domnul nostru.

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Die Früchte der Auferstehung

Titlul original: „The Character and Power of Christ’s Resurrection“
Prelegerea a doua din seria „The Ressurection of the Lord Jesus from among the Dead“, Londra1886

 

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...