Versete călăuzitoare: Exodul 15.13-27

Exodul 15.22-25: Şi Moise a pornit pe Israel de la Marea Roşie şi au ieşit în pustiul Şur. Şi trei zile au umblat prin pustiu şi n-au găsit apă. Şi au venit la Mara şi n-au putut să bea apele din Mara, pentru că erau amare; de aceea i s-a pus numele Mara. Şi poporul murmura împotriva lui Moise, zicând: „Ce vom bea?“ Şi el a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn şi el l-a aruncat în ape şi apele s-au făcut dulci. Acolo i-a dat o rânduială şi o judecată; şi acolo i-a încercat.

J.B.S.: Tema noastră este pustia. Israel a fost răscumpărat din Egipt şi din Exodul 15.13-17 vedem că Dumnezeu avea în plan să-i ducă în Canaan. Însă pustia era între Egipt şi Canaan. Singura posibilitate, ca să poţi ajunge în Canaan, era drumul prin pustie. Pentru noi modelul acesta este la fel de adevărat. Nu este nici un alt drum pentru ajungerea în cer decât numai prin acceptarea morţii aici pe pământ, şi aceasta este acceptarea pustiei. Porţiunea de drum dintre Egipt şi Canaan ne verifică pe fiecare dintre noi. Fericit este numai acela care în locul acesta corespunde lui Dumnezeu. Nu cunosc nimic altceva care să fie aşa de puţin cunoscut, precum este caracterul adevărat al pustiei şi experienţele din pustie. Cine înţelege pustia ca loc destinat de Dumnezeu pentru el însuşi, acela este un om fericit. Aici nu se aşteaptă nimic altceva decât moartea, şi aceasta înseamnă că se acceptă pustia. Prin moartea lui Hristos se iese din Egipt şi se învaţă că pe această scenă nu există nimic altceva pentru sine însuşi decât moartea lui Hristos. Încercarea pentru noi constă în aceea, dacă noi acceptăm pustia ca scenă a morţii, pe care noi nu găsim nici o sursă de ajutor, decât numai în Dumnezeu.

Israel a avut nevoie de treizeci şi nouă de ani, ca să înveţe aceasta, şi noi probabil avem nevoie la fel de mult timp, pentru ca apoi să fim în împrejurări în ea numai pentru câteva ore. Tâlharul de pe cruce şi Ştefan au fost numai pentru scurt timp în ea. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce El mi-a arătat despre însuşirile importante ale pustiei. Deseori m-am dat înapoi să cânt:

Lumea-ceasta e-o pustie,
Unde eu azi pentru mine
Chiar nimica nu găsesc.
N-am nimic jos a deplânge,
Nici a pierde, nici a strânge;
Doar cu un toiag călătoresc.

Dar cu cât cunosc mai mult ce aşteaptă Dumnezeu de la mine pe drumul acesta dintre Egipt şi Canaan, cu atât mai serios devine situaţia, cu toate că drumul este plin de binecuvântare. Orice necaz al vieţii mele, orice zguduire, orice revoltă au avut loc în acest „spaţiu intermediar”. De ce? Pentru ca eu să învăţ dependenţa totală de Dumnezeu.

Remarcă: Noi îl vedem pe Israel în trei locuri diferite, în Egipt, în pustie şi în Canaan.

J.B.S.: Da, J.N.D. a spus că pustia nu este o parte a planului lui Dumnezeu, ci a căilor Lui. Pustia este, ca să zicem aşa, podul dintre două porturi. Dacă poporul lui Dumnezeu ar parcurge-o, plecat din Egipt şi cu privirea spre Canaan, ea ar fi un loc binecuvântat – sau mai bine spus, încă o experienţă. Ea este pentru noi realmente mai mult o experienţă decât un loc de şedere. Se are viaţa în Hristos complet în afara lumii acesteia, şi nimic din ceea ce este aici nu este de folos acestei vieţi. Exodul 15.16,17 este pustia propriu-zisă, aşa cum o vede Dumnezeu:

Exodul 15.16,17: Frica şi groaza au căzut peste ei. De măreţia braţului Tău au încremenit ca piatra, până a trecut poporul Tău, Doamne, până a trecut poporul pe care Ţi l-ai cumpărat. Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la locul pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne, locaşul sfânt, Doamne, pe care mâinile Tale l-au întemeiat.

Mana, stânca lovită, rugăciunea de mijlocire şi biruinţa asupra lui Amalec arată harul lui Dumnezeu în toată plinătatea lui faţă de fiecare care este în pustie. Însă primul lucru cu care se face cunoştinţă la intrarea în pustie este Mara; aceasta înseamnă moarte: trebuie să bei moartea. Apele din Mara veneau din apele Mării Roşii. Înţelesul morţii lui Hristos, care m-a eliberat din Egipt, trebuie menţinut practic, dacă eu vreau să fiu cu adevărat în pustie. Dacă nu s-a învăţat ce înseamnă să fi liber din Egipt, este imposibil să ai parte de experienţele pustiei. Trebuie să faci un început clar. În epistola către Romani capitolele 6 şi 7 ne dau o privire de ansamblu scurtă despre ceea ce înseamnă pentru noi pustia. Dacă eu accept moartea pentru mine, atunci sunt scutit de mult necaz şi voi fi păstrat de Dumnezeu. Pentru mine nu este aici nimic ‚,decât numai ceea ce vine de la Dumnezeu.

Remarcă: Noi primim aici îndurare.

J.B.S.: Însă îndurările naturale nu aparţin pustiei, cu toate că noi le primim acolo. În pustie primesc numai ceea ce are ca izvor pe Dumnezeu. Noi trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine. Israel a avut nevoie de patruzeci de ani ca să se cunoască pe sine însuşi şi nu a devenit mai devreme liber, până când nu a ajuns la Numeri 21, când el a recunoscut pustia.

Întrebare: Ce vreţi să spuneţi prin aceasta?

J.B.S.: Ei şi-au îndreptat inimile ori spre Egipt, ori au murmurat. Pustia nu oferă absolut nimic cărnii. Cine îşi îndreaptă inima înapoi, o îndreaptă spre Egipt. Ei au trebuit să se cunoască pe ei înşişi. De aceea pustia a trebuit să-i smerească şi să-i încerce, pentru ca prin aceasta să afle ce era în inima lor, şi astfel să poată cunoaşte că „omul trăieşte nu numai din pâine, ci din orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Când Domnul a fost condus în pustie, El a răspuns diavolului mai întâi cu acest loc din Scriptură. El era Omul dependent. El avea autoritate şi posibilităţi să-Şi uşureze situaţia, dar El a căutat numai pe Dumnezeu şi în pustie a fost absolut dependent de El. Dacă se studiază viaţa Lui, se va găsi că El niciodată nu a făcut ceva pentru Sine Însuşi. Niciodată nu a schimbat o situaţie în favoarea Lui. „Vulpile au vizuini …, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi pună capul.” Dar El a avut parte de bucurii, care nu au fost împiedicate prin nimic, şi El putea spune: „… pentru ca ei să aibă bucuria Mea deplină în ei.” Toate izvoarele Lui erau în Dumnezeu. În felul acesta a trăit Domnul ca Om aici pe pământ şi aceasta este mana.

Cât de întristaţi erau copii lui Israel, când au ajuns la Mara. Şi la fel este şi cu noi. Noi nicidecum nu suntem pregătiţi să găsim aici o fâşie de pământ verde. Noi ne bucurăm să fim scăpaţi de locul judecăţii prin moartea lui Hristos şi învierea Sa. Aceasta este Marea Roşie. Însă noi nicidecum nu suntem pregătiţi să rămânem în atingere cu moartea Lui pe tot parcursul drumului. Şi totuşi, numai în moartea Lui noi putem fi liberi în mod practic de omul, care este decăzut judecăţii. Să accepţi aceasta înseamnă să aprobi pustia. Tânărul din 1Ioan 2.15 l-a învins pe cel rău: pe faraon. Şi cu toate acestea i se spune: „Nu iubi lumea, nici cele din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Se ştie că eşti eliberat de judecata morţii, deoarece ţi-ai însuşit moartea lui Hristos spre mântuirea proprie. Ţi-o însuşeşti tu şi mai departe? Sau îţi dobândeşti binefaceri la locul unde El a murit? În 1. Petru 4.1 citim: „Aşadar … înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire. Pentru că cine a suferit în carne a sfârşit-o cu păcatul.” Aceasta nu merge aşa de departe ca în Romani 6: „a murit faţă de păcat”. În 2. Corinteni 4.10 găsim: „… purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru.” Dacă eşti cu adevărat în pustie, nu permiţi nici un cuvânt şi nici o chestiune, pentru care Hristos a murit. Aceasta era experienţa lui Pavel.

Spune-mi, care este prima impresie, pe care o primeşti în cazul când trăieşti viaţa Omului care nu este aici?

Remarcă: Că Hristos nu este aici.

J.B.S.: Exact aceasta. Impresionează sufletul faptul că El nu este aici, şi aceasta înseamnă pustia. Căci dacă El nu este aici, atunci nu este nimic pentru cineva. Atunci aici nu este nimic care slujeşte vieţii acesteia, nimic care să fie savurat. Dacă eşti în camera ta şi de bucuri de Domnul mai mult decât orice altceva şi apoi te asociezi cu cel mai frumos cerc al familiei, nu va folosi la nimic celui care procedează astfel.

Remarcă: În aceasta constă dezamăgirea.

J.B.S.: Trebuie să aduci har în împrejurările sale. Împrejurările nu aduc har. Mă înţelegeţi?

Remarcă: Cred că vă înţeleg, dacă vreţi să spuneţi că noi nu găsim aici nici un izvor pentru ceva.

J.B.S.: Relaţiile naturale cele mai favorabile de imaginat nu pot ajuta. Este un ţinut uscat şi neroditor. Cred că descrierea cea mai exactă a experienţelor pustiei le găsim în Psalmul 23. De unde se vine? Dintr-un loc unde nu se găseşte nimic care să ajute cuiva. Dar acolo eşti cu El, şi unde conduce El? El conduce pe cărările dreptăţii din pricina Numelui Său. Ai conştienţa izvoarelor Sale şi nu numai aceasta, ci şi ai parte de favoarea Lui înainte vrăjmaşilor Lui.

Întrebare: Domnule Stoney, vreţi să spuneţi că aici nu există nimic care ar putea sluji omului nou?

J.B.S: Dacă constataţi că există ceva, spuneţi-mi. Arătaţi-mi ceva, care este de folos omului nou.

Remarcă: M-am gândit că tot ce poate sluji omului nou trebuie să vină de pe locul nou.

J.B.S: Cu siguranţă, însă locul acesta nu este aici.

Remarcă: Duhul Sfânt trebuie să aducă totul.

J.B.S: Da, dar de unde? El ni le aduce aici jos.

Remarcă: Domnul în glorie este Izvorul adevărat.

J.B.S: Aşa este. După ce am primit libertatea, în primul rând devenim conştienţi că Domnul nu este aici şi că aici nu se găseşte nimic pentru omul nou. Se are o viaţă, care este în afara locului acesta, într-un domeniu al bucuriei fără nori. Aici nu se găseşte nimic. Aceasta este pustia. Este un pericol mare pentru creştini să se aştepte la ceva bun aici, începând din momentul când Hristos nu mai este aici. Nimic nu ne împiedică mai mult decât să ai aşteptări de la scena aceasta. Dacă eu trăiesc cu adevărat în viaţa lui Hristos şi mă bucur de ceea ce Îi place Lui şi Îl interesează, atunci bucuria mea este în afara acestei scene. Atunci descopăr că aici nu se găseşte nimic care să mă stimuleze, şi de aceea nici nu doresc ceva de aici. Doresc numai ca aici să fiu întărit şi păstrat, aşa cum a fost El – şi acesta este înţelesul manei.

Nu se poate primi mana, dacă nu se trăieşte în viaţa Lui. „Am fost răstignit cu Hristos, şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Aceasta este adevărata ta viaţă, în care tu trăieşti pentru Dumnezeu. Apoi: „şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Aceasta este cărarea nouă pentru pustie. Eu fac totul în dependenţă de El, nu cu aptitudinile proprii, ci totul în dependenţă desăvârşită de Dumnezeu. Cu cât împotrivirile sunt mai mari, pe care le am de întâmpinat, cu atât mai mare este ocazia pentru mine să experimentez puterea Duhului lui Dumnezeu, care mă face capabil să înving.

Întrebare: „După cum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc datorită Tatălui, tot aşa, cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el datorită mie.” Este aceasta mana?

J.B.S: Nu, aceasta este contrastul ei. Ea este dată pentru viaţă, nu pentru pustie. Aproape că nu există ceva care să fie cunoscut aşa de puţin ca mana.

Întrebare: Ce este atunci mana?

J.B.S: Mana este felul în care a trăit Hristos pe pământ, o viaţă de dependenţă desăvârşită, pe care Dumnezeu a păstrat-o. Lumea însemna pentru El o pustie, prin care El a trecut într-o frumuseţe divină desăvârşită. Harul, în care a umblat Hristos aici, este mana pentru noi. În măsura în care eşti cu adevărat în pustie, ea este primită.

Întrebare: Vreţi să spuneţi, este viaţa lui Isus pe pământ?

J.B.S: Este felul vieţii Lui aici. Însă noi putem strânge aceasta ca mana numai dacă noi trăim în viaţa Lui, în afara a tot ce se găseşte aici. Trebuie să fi la El, acolo unde este El, ca să fi ca El acolo unde El era. Israel nicidecum nu a vrut mana. Ei au detestat-o. (Dacă te-ai cunoscut cu adevărat, atunci poţi cunoaşte pe oricine şi îl poţi ajuta.) În anul al treizeci şi nouălea al călătoriei lor prin pustie ei au murmurat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, şi sufletul lor a detestat mâncarea care le stătea liberă la dispoziţie. Li s-au trimis şerpi de foc. Cauza adevărată a acestei respingeri iese la lumină. Este diavolul, care conduce carnea la pierzare, dacă noi nu o judecăm. A fost ridicat un şarpe de aramă, care niciodată nu a muşcat pe cineva. Acestuia îi corespunde Ioan 3.14:

Ioan 3.14: Şi, cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului.

Fiul Omului trebuia înălţat. El, Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a fost făcut păcat. Păcatul a fost condamnat în carne şi a fost îndepărtat dinaintea ochilor lui Dumnezeu. Uşurarea are loc prin ţinerea departe de orice rău. Eu trăiesc în El. În moartea Lui eu sunt despărţit de oamenii care stau sub judecată. Eu am gustat moartea în Altul. Şarpele de aramă înălţat a dovedit că nu era nici un alt mijloc de vindecare a cărnii, decât numai moartea. Dacă văd că Hristos a fost făcut păcat şi eu am fost răstignit cu Hristos, atunci pentru mine a început ziua binecuvântării veşnice. Atunci voi cunoaşte că prin Hristos, Domnul nostru, am scăpat de tot ce este aici – am trecut din moarte la viaţă.

În Numeri 21.17 se spune: „Ţâşneşte, fântână!” Găsim Duhul Sfânt prezentat ca Duhul vieţii. Potrivit experienţei, în puterea Duhului ai fost introdus în viaţa Sa, aşa cum se spune în Romani 8.2: „Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” Finalul din Romani 5 şi Romani 8 aparţin împreună. Romani 6 şi 7 sunt o intercalare. Deci eşti cu adevărat echipat pentru pustie. Şarpele înălţat şi fântâna ţâşnitoare înseamnă pentru noi ceea ce găsim în Ioan 3 şi 4. Israel face acolo un început nou. Ei nu erau încă în Canaan, nu trecuseră încă Iordanul. Aveau de luptat, până vor ajunge de partea cealaltă, şi pe malul celălalt este de asemenea luptă, chiar dacă ea este de altă natură. Pentru noi aceasta înseamnă să stăm în concursul din Evrei 12. Este o luptă care durează. Îţi rişti viaţa şi singura hrană este mana.

După aceea se ridică o altă putere împotriva noastră. Este Balaam. Balaam ne prezintă tactica vrăjmaşului, cu care el încearcă să creeze poporului relaţii sociale. El i-a produs prin aceasta mai multă pagubă decât oricare altă formă de împotrivire satanică. Aşa este astăzi. Încurcătura produsă de Balaam este o faptă deosebit de abilă a răutăţii satanice împotriva poporului lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este lovit mai mult sau mai puţin de încurcătura lui Balaam. Nimic nu ne-a stricat aşa de mult ca relaţiile noastre. Cătuşele sociale, în care se lasă prinşi creştinii, produc multă nenorocire. Ia seama la cuvintele mele: fiecare este caracterizat de relaţiile cele mai de jos.

Întrebare: Vă referiţi la viaţa de afaceri?

J.B.S: Dacă cineva este în afacerile lui, el nu se gândeşte la prietenii, ci dacă el este relaxat şi nu ştie la ce se poate aştepta; şi dacă întreţine prietenii, care nu sunt de la Hristos, el se va strica. Relaţia noastră este oştirea creştină. Priveşte cum Balaam i-a stricat pe corinteni, invitându-i. Cu cât societatea este mai atrăgătoare, cu care omul are legături, cu atât pericolul este mai mare. Încâlcirea poate fi în citit. Cerneala poate murdări la fel ca noroiul: în general se va vedea că ceea ce citeşte cineva este în concordanţă cu relaţia pe care el o practică. Tesalonicenii au trebuit să se împotrivească lui Amalec. Acolo era vorba de luptă deschisă. Încâlcirile lui Balaam sunt viclene. El invită şi este deosebit de binevoitor.

Întrebare: Cum vă comportaţi dumneavoastră, dacă sunteţi invitaţi?

J.B.S: Eu resping ivitaţia, dacă nu pot merge acolo în harul lui Hristos ca un rob, ci sunt în pericol să mă amuz. Calul care lucrează la moară ne este un exemplu. El lucrează ziua întreagă la moară, dar se bucură de grajd. Trebuie să lucrezi, însă patria inimii este total în afara muncii. Niciodată lumea aceasta nu va fi înţeleasă ca o pustie, dacă nu ai o patrie în afara pustiei.

Întrebare: Care este diferenţa între Mara şi şarpele înălţat?

J.B.S: Mara înseamnă suferinţă în carne, care ia naştere dacă eu nu satisfac carnea. De ce nu o satisfac? Deoarece din cauza ei a murit Hristos. Aceasta îndulceşte suferinţa. „Înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire” (1. Petru 4.1). Nu permiteţi cărnii să devină activă, atunci când ea se anunţă. În şarpele înălţat eu văd că Hristos a fost făcut păcat pentru mine, că omul vechi a dispărut, a dispărut cu totul la cruce. Aceasta nu o obţinem într-o singură zi.

Întrebare: Cum se iese din pustie?

J.B.S: Prin Iordan. Acesta este un privilegiu. Este privilegiul nostru să fi murit cu Hristos în afara acestei scene. Iordanul înseamnă că eu realizez în mine ceea ce trecerea prin Marea Roşie a lucrat pentru mine înaintea lui Dumnezeu. Prin moartea lui Hristos am găsit un drum care nu numai mă scoate din Egipt, ci şi mă introduce în Canaan. Epistola către Romani ne învaţă să fim morţi faţă de omul păcatului, şi epistola către Coloseni ne învaţă să fim morţi faţă de lume. Deseori între ele este o amânare lungă. Eu nu sunt mort în mine însumi, ci eu am murit cu Hristos. Prin moartea Sa eu sunt despărţit de legătura mea cu Adam şi cu lumea. Dar dacă eu am murit cu Hristos, eu trăiesc în El.

Remarcă: Poporul Israel a fost văzut intrând în Marea Roşie, dar nu a fost văzut ieşind. El nu a fost văzut în Iordan, dar a fost văzut ieşind din Iordan.

J.B.S: Toate relatările spun că poporul a trecut prin Marea Roşie în linie, unul după altul, însă au trecut unul lângă altul prin Iordan. Când ei au ajuns la Iordan, nu era apă în el. Apele Mării Roşii au constituit un zid la stânga şi la dreapta. Ştefan a avut parte că în Iordan nu era apă. Aici pe pământ este un loc sărăcăcios pentru unul care poartă în inimă bucuriile cerului şi a murit cu Hristos faţă de elementele lumii. Niciodată Hristos nu va fi înţeles ca şi Cap, până nu ai trecut prin Iordan.

Întrebare: Dumneavoastră spuneţi că pustia este un loc al încercărilor?

J.B.S: Da, ea este o încercare pentru fiecare din noi. Este locul unde noi avem parte practic de moarte. Prin harul divin eu am fost eliberat de la judecată, dar există mai mult: eu am un loc nou, departe de tot ce este aici. Eu trebuie să trec de pe scena de aici dincolo, pe o alta. Cum mă comport eu pe drumul dintre Egipt şi Canaan? Ce comportare de deplâns ne-a arătat poporul Israel, şi cu toate acestea comportarea lor a dat naştere la dovezi minunate ale harului lui Dumnezeu. „Omul să nu trăiască numai din pâine, ci din orice cuvânt, care iese din gura lui Dumnezeu”. Acesta a fost principiul care a dominat viaţa Domnului ca Om aici pe pământ. „El a învăţat ascultarea” – nu a învăţat să asculte, ci a învăţat ascultarea – „în ceea ce a suferit.” Epistola către Filipeni arată experienţa unui om ceresc. Trebuie să mergi pe punctul cel mai înalt, ca să ai parte de aceasta. Nu poţi face nici un fel de experienţe ale pustiei, dacă nu cunoşti locul şi căminul din cer. În epistola către Efeseni credinciosul este privit ca unul care este unit deja cu Hristos în locurile cereşti. El revine într-un fel cu totul nou de acolo aici pe această scenă.

Întrebare: Ce este mana ascunsă?

J.B.S: Ceea ce Dumnezeu a văzut în Hristos aici pe pământ. În Apocalipsa 2 găsim că învingătorul, după ce Adunarea a suferit prin ispitirea venită prin Balaam – aceasta înseamnă legăturile rele -, primeşte mana ascunsă. El primeşte impresii despre felul cum Cel preamărit a umblat aici spre buna-plăcere desăvârşită a lui Dumnezeu. Adunarea este întregirea a ceea ce Hristos a fost aici. A fost nevoie de nouăsprezece secole ca să se arate aceasta pentru El – puţin în tine şi puţin în mine, de milioane de ori ceva puţin. Oamenii nu înţeleg că Adunarea este întregirea Omului în care Dumnezeu a fost prezentat, şi că toate vin de la El.

Sper că inimile voastre ale tuturor doresc să înţeleagă pustia şi să fie cu adevărat pentru Dumnezeu în ea. Dacă este aşa, nu veţi uita seara aceasta. Noi ar trebui să înţelegem ce ne învaţă Domnul. El satisface dorinţa fiecărei fiinţe. Ce timp fericit am avea noi, dacă de la început noi am răspunde afirmativ la pustie, prin aceea că aici nu am aştepta nimic altceva decât moartea, în desăvârşită dependenţă de Dumnezeu. Însă aceasta trebuie s-o învăţăm. Noi toţi ne dăm înapoi să răspundem afirmativ la pustie. Niciodată nu ne vom bucura de Hristos în cer, dacă aici pe pământ nu acceptăm moartea. Pavel şi Ioan au avut parte că împrejurările au devenit tot mai grele. La sfârşitul zilelor lor unul din ei era în închisoare şi celălalt în exil – în loc să fie într-un loc de refugiu liniştit, umbros. Însă ei erau foarte fericiţi.

Întrebare: Au mâncat ei mana în ţară?

J.B.S: Ei au mâncat mana până când au mâncat boabele vechi după Paşti. (vezi Iosua 5.11: „Şi a doua zi după Paşti, în aceeaşi zi, au mâncat din grâul ţării azime şi boabe prăjite.”) Perioada de timp între Egipt şi Canaan ne verifică pe noi toţi.

Tradus de la: Die Wüste

Titlul original: „The Wilderness. Exodus 15:22-27“
din Ministry by James Butler Stoney, vol. 6, pag. 325 şi următoarele.
Articolul este o însemnare a aşa-zisei Bible Readings (Edinburgh, 1895). La acest studiu al Cuvântului făcut de Stoney ascultătorii puteau pune întrebări.

Traducere: Ion Simionescu