Principiile prezentate în acest Psalm se potrivesc pentru toţi cei care se  tem de Dumnezeu în timpul lepădării Domnului Isus. Cu toate acestea acest Psalm, interpretat în sens strict, are în vedere rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu, care ea însăşi se află în mijlocul unei naţiuni care stă în răzvrătire publică faţă de Dumnezeu şi faţă de Unsul Său. El arată trăsăturile de caracter morale ale acestei rămăşiţe temătoare de Dumnezeu şi acţiunea lui Dumnezeu, prin care răul este judecat şi cei temători de Dumnezeu sunt introduşi în binecuvântare pe pământ.

Omul descris aici este numit „fericit”. În mod normal a fi fericit este o stare de trăire pozitivă. Însă pe baza faptului că lumea este principial o vale a plângerii, deseori în cadrul noţiunii de a fi fericit se gândeşte la lipsa stărilor negative: lipsa durerii, a întristării, a bolilor, a dezamăgirilor. În privinţa aceasta Dumnezeu Se pleacă chiar până la slăbiciunea noastră şi descrie starea viitoare veşnică a stării de a fi fericit cu cuvintele: „Moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi.”

Sursa tuturor acestor stări de nefericire este păcatul. Dacă păcatul nu ar fi venit în lume, nu ar fi nici o durere şi nici o nefericire. Atunci nu ar fi curs nici o lacrimă. Însă de când păcatul este în lume, nu mai există nici o posibilitate să scapi de aceste urmări, nici măcar prin îndepărtarea personală de păcat. Cea mai mare dovadă pentru aceasta este Cel care „nu a făcut nici un păcat şi în gura Căruia nu s-a găsit vicleşug”. El era „Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Dar se îndoieşte cineva de starea Lui de fericire? Şi chiar dacă acest Psalm din principiu se poate aplica la orice om temător de Dumnezeu, s-ar putea totuşi pune întrebarea: a existat până acum vreodată vreun om la care acest Psalm se potrivea pe deplin? Şi va exista unul în viitor?

Răspunsul ne este desigur clar. Acest caracter moral s-a găsit în forma lui desăvârşită numai în Hristos, care El Însuşi S-a identificat aici pe pământ cu rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a iudeilor – aşa cum de exemplu rămăşiţa ne este arătată în Luca 1 în Zaharia, Elisabeta şi Maria – şi privind în viitor şi cu rămăşiţa iudaică a zilelor viitoare. Deci chiar dacă Psalmul nu se referă personal la Hristos, totuşi el arată pe Hristos din punct de vedere moral. Deci Psalmul 1 ne arată bucuria pe care Dumnezeu o are cu privire la Omul desăvârşit Hristos Isus, care totdeauna a fost pe deplin despărţit de rău şi era în deplină dăruire faţă de Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel putem înţelege că Psalmul 2 ne arată că Dumnezeu a destinat pe acest Om pentru tron. Dacă ne gândim la propriul nostru eşec, totuşi ne face fericiţi faptul că Dumnezeu avea totuşi un Om, care L-a glorificat desăvârşit prin viaţa Sa, care I-a dat tot ce Dumnezeu poate preţui la un om. Şi cu cât mai mult vom fi noi ca creştini fericiţi, dacă ne gândim la ceea ce nu au avut credincioşii Vechiului Testament: şi anume că noi suntem în Hristos, că Dumnezeu, atunci când ne priveşte, vede pe Hristos în toată frumuseţea Lui morală.

Versetul 1

Psalmii 1.1: Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori;

Psalmul nu începe aşa, cum probabil noi ne-am fi aşteptat: ferice de omul care nu are parte de dureri, care nu trebuie să verse lacrimi şi care nu trebuie să sufere pierderi. Nu! „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori.” Aici ne sunt prezentate trei trepte de dezvoltare ale păcătoşilor Aceste trei trepte par să arate o creştere. Mai întâi în felul în care ei sunt prezentaţi: răi – păcătoşi – batjocoritori. Însă apoi şi cu privire la comportarea lor: umblă – stă – se aşează. Şi în al treilea rând în preocuparea lor: ei au sfaturile lor; calea pe care ei îşi îndeplinesc planurile lor; şi ei şed în linişte la un loc de putere, batjocorind autoritatea lui Dumnezeu. Ei nu au nevoie de El. Şi nu au nevoie de: „Dacă Dumnezeu îmi va ajuta”.

1. „Cei fără Dumnezeu” sunt cei mai puţin vinovaţi în această enumerare a răului. Problema constă în aceea, că ei nu cunosc pe Dumnezeu, nu-L iubesc şi nu-L onorează. El nu există în gândurile lor. Ei nu vor să li se amintească de El, să cunoască voia Lui sau să asculte de poruncile Lui. „Fără Dumnezeu în lume” – acesta este portretul serios al stării lor. Astfel de oameni au sfatul lor, consfătuirile lor – filozofia lor, „motivarea ştiinţifică a acţiunilor lor” – codexul lor moral. Însă în toate acestea Dumnezeu nu are nici un loc (conştient sau inconştient): ei sunt fără Dumnezeu, despărţiţi de Dumnezeu. Aceşti oameni nu sunt caracterizaţi de păcate grosolane; nu, sunt cei onorabili, cei care în sfătuirile lor chibzuiesc ce fac. Dar sursa acţiuni lor nu este Dumnezeu şi Cuvântul Său, ci ei înşişi: sfatul lor propriu.

Chiar şi la distanţarea de păcatele grosolane este aşa. Astfel de oameni nu fac tâlhării. Ei ştiu că în cele mai multe cazuri oricum vor fi prinşi. Sfatul lor le spune că este neînţelept să încerci să faci aşa ceva. Ei nu se îmbată – aceasta le dăunează sănătăţii şi prestigiului lor. Dar prestigiul lor ar fi lezat şi dacă ei ar merge la o oră de rugăciune împreună cu oamenii cei mai simpli într-o curte interioară. De aceea aceasta nu poate fi luată în discuţie. O slujbă religioasă în domul din Köln? Da, aceasta este cu totul altceva. Aceasta este la fel de respectabil ca şi participarea la o reprezentaţie teatrală sau a unui muzical, cu toate că ar preferea pe ultima, căci ea le oferă mai multă distracţie. Pentru toate ei au justificări culturale, ştiinţifice sau etice – este sfatul lor. Însă în acestea Dumnezeu nu joacă nici un rol.

1. „Păcătoşii” adaugă nelegiuirii şi alte căi rele, pentru ca să obţină ţelurile lor. Înşelătoria, viclenia, violenţa, excesul, lăcomia, minciuna sunt folosite acolo unde li se par a fi de folos, ca să obţină scopul. Colegul, care îi fac concurenţă, este făcut mat prin mobbing. În felul acesta se înaintează mai repede în carieră. Cu mituire, lucru la negru şi înşelătorie la impozitare, casa proprietate personală este construită mai ieftin.

2. „Batjocoritorii” s-au împietrit aşa de mult faţă de Dumnezeu, că au satisfacţii faţă de păcat, iau în derâdere evlavia celor temători de Dumnezeu şi se amuză de lucrurile sfinte. Atenţionările profeţilor lui Dumnezeu cu privire la judecata care va veni sunt respinse batjocoritor ca fiind o gândire fundamentalistă, apocaliptică. „Cunoscând întâi aceasta, că în zilele din urmă vor veni batjocoritori cu batjocură, umblând potrivit propriilor lor pofte şi spunând: «Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»” (2 Petru 3.3,4).

Aceste trei grupe caracterizează în mod deosebit anumite grupe de oameni. Astfel se spune

1. despre păgâni, că ei erau „fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12)
2. despre iudei: „ne-am întors fiecare la calea lui” (Isaia 53.6) – păcătoşi
3. despre punctul culminant al răului, că el se va aşeza în Templu şi va afirma că el ar fi Dumnezeu ( 2 Tesaloniceni 2.4 „care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu.“) – forma cea mai înaltă de batjocorire a lui Dumnezeu.

Punctul culminant, care rezultă din comportarea celor nelegiuiţi, este la fel de îngrozitor.

Atâta timp cât mai există mişcare, „se duce”, există probabil o mică speranţă de întoarcere. Dar dacă cineva a ales conştient drumul rău şi stă pe el, atunci nu mai este departe până când el se va aşeza deplin liniştit cu o conştiinţă împietrită pe scaunul celor batjocoritori, unde Dumnezeu şi Hristos, cerul şi iadul sunt probabil numite numai în legătură cu o anecdotă. Aceasta este încununarea comportării unde binele este numit rău şi răul este numit bine.

Cum arată în astfel de împrejurări viaţa exterioară, viaţa interioară şi evoluţia celui temător de Dumnezeu? În exterior viaţa lui este caracterizată prin aceea că el se ţine departe de cercul persoanelor amintite mai înainte. Nu se caută prietenii cu astfel de oameni (cu excepţia cunoscuţilor pentru ai câştiga pentru Evanghelie). De asemenea cel temător de Dumnezeu nu va lua parte la sfaturile lor, la căile lor sau la odihna lor nelegiuită.

Versetul 2

Psalmii 1.2: ci plăcerea lui este în Legea Domnului şi cugetă la Legea Lui zi şi noapte.

Cel temător de Dumnezeu nu se ţine departe de aceste lucruri numai în exterior şi formal. El se deschide mai degrabă în viaţa lăuntrică dăruirii pentru Dumnezeu. Cel temător de Dumnezeu îşi are bucuria – adevărata taină pentru fericirea lui – în Cuvântul (Legea) Domnului.

Omul este dotat cu minte şi sentimente şi acestea au nevoie de un subiect cu care ele se pot preocupa. Gândurile noastre trebuie să aibă ceva, la care ele pot lucra. Şi de felul acestei preocupări a gândurilor noastre depinde mai mult sau mai puţin dacă noi suntem sau nu fericiţi. Luxul sau cel puţin comoditatea sau bunăstarea corporală singure nu ne fac cu adevărat fericiţi. Când dimpotrivă sentimentele noastre şi gândurile noastre au subiectul lor potrivit, foarte des împrejurările sunt pe locul doi. Cei logodiţi, care deseori trebuie să ia asupra lor eforturi mari, ca să se vadă, pot relata unele lucruri în privinţa aceasta.

O preocupare netrecătoare şi care stă totdeauna la dispoziţia gândurilor şi simţămintelor noastre este Cuvântul lui Dumnezeu, care aici este numit „Legea Domnului”. Cu privire la expresia „Lege” nu ar trebui să ne gândim în mod strict la Legea mozaică sau chiar la cele zece porunci, ci la faptul că Thora cuprinde întreg Cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine la un anumit moment. Este Legea „Domnului”, a lui Dumnezeu, faţă de care Israel stă într-o anumită relaţie (chiar dacă în timpul Adunării Israel este un popor lepădat, totuşi Dumnezeu Îşi aminteşte de legământul Lui), Dumnezeul despre care Israel ştia că El voia să aibă o relaţie cu el. Şi dragostea pentru acest Dumnezeu l-a făcut să iubească şi Legea Sa.

Cum cunoaştem noi creştinii pe Dumnezeu? Ca un Dumnezeu care a intrat cu noi într-o relaţie de legământ? Mult mai mult decât aceasta! Noi Îl cunoaştem ca Dumnezeu, care S-a revelat ca dragoste în Persoana Fiului Său, ca Dumnezeu, care în Hristos a devenit Tatăl nostru, la care noi putem veni şi Îl putem numi „Ava, Tată”. Aşa cunoaştem noi revelarea lui Dumnezeu în Persoana Fiului lui Dumnezeu Însuşi ca Acela pe care noi Îl cunoaştem ca Domnul şi Mântuitorul nostru şi Îl iubim pe El, şi nu numai Legea – Cuvântul scris –, şi noi cunoaştem pe Dumnezeu nu numai ca Domnul (IEHOVA), ci ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Cuvântul, de care el se bucură, devine subiectul la care el meditează ziua şi noaptea. Înseamnă aceasta că acum el nu mai lucrează şi nu mai doarme, ci că el stă douăzeci şi patru de ore în fotoliu şi meditează? Desigur nu! Nici Domnul Isus nu a făcut aceasta. Cine a lucrat aşa de mult ca El? Parţial El nu a ajuns nici măcar să mănânce, deoarece a lucrat aşa de mult (Marcu 3.20 „Şi·au intrat în casă. Şi din nou mulţimea s-a adunat, încât nu puteau nici pâine să mănânce.“). Însă aceasta înseamnă că cel temător de Dumnezeu este permanent preocupat să se întrebe: cum gândeşte Dumnezeu despre ceea ce eu văd, aud, simt, trăiesc etc.? Care este misiunea mea astăzi? Ce îmi arată Domnul despre aceasta în Cuvântul Său?

Primul lucru pe care noi îl citim despre ce a făcut Domnul Isus pe pământ este, că El era preocupat cu lucrurile în care Tatăl Său voia să-L aibă – aşa cum El spune părinţilor Lui: „De ce M-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” Când diavolul I-a cerut înainte de începerea publică a lucrării Sale să facă pâine din pietre, El nu a făcut, deoarece în privinţa aceasta nu avea nici o misiune din partea Tatălui, şi a răspuns diavolului cu un cuvânt din Legea lui Dumnezeu. Şi acolo a fost întrebarea în inima Sa: Este voia Dumnezeului Meu, a Tatălui Meu, să potolesc în felul acesta foamea Mea?

Lucrurile cele mai simple, locul Lui de şedere, mâncarea Lui – totul era pentru El o întrebare după Cuvântul şi voia Dumnezeului Său. Ca Împărat al lui Israel El a făcut realmente ceea ce era prescris în Lege pentru împărat: „Şi ea să fie cu el şi să citească în ea în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul său; ca să păzească toate cuvintele Legii acesteia şi rânduielile acestea, ca să le facă” (Deuteronom 17.19). Ca Om aflat sub responsabilitate, care era născut sub Lege, El a luat Legea Domnului ca îndrumător. El putea spune: „Legea Ta este înăuntrul inimii Mele” (Psalm 40.8). Da, era mâncarea Lui, să facă voia Aceluia care L-a trimis (Ioan 4.34 „Isus ·le-a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui.“). Ce tragedie ciudată, căci tocmai asupra Lui, singurul care a iubit şi împlinit această Lege în măsura cea mai deplină, a venit blestemul Legii!

Versetul 3

Psalmii 1.3: Şi el este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul lui şi a cărui frunză nu se vestejeşte; şi tot ce face prosperă.

În continuare viaţa celui temător de Dumnezeu este o viaţă de dependenţă de izvoarele de ajutor ale lui Dumnezeu, care niciodată nu eşuează, aşa cum un pom sădit lângă pâraie de apă nu este dependent de faptul că plouă sau nu, ci materiile hrănitoare şi apa stau totdeauna proaspete în apropierea lui. Deoarece omul temător de Dumnezeu nu se încrede în oameni, ci în Dumnezeu, el nu este dependent de dispoziţiile sau aptitudinile schimbătoare ale semenilor lui.

Compararea omului temător de Dumnezeu cu un pom ne arată desigur şi stabilitatea cu care acesta este echipat; rămânerea din versetul 6 este prin aceasta deja anticipată. În contrast cu aceasta stă – în comparaţie cu vântul – pleava spulberată la cel nelegiuit: o comparaţie convingătoare, ca să arate instabilitatea. Aceasta este o încurajare deosebită într-un timp în care în afară se arată mai degrabă opusul.

Ţinerea departe de rău, dăruirea faţă de Dumnezeu şi dependenţa de Dumnezeu constituie împreună un rod de care Dumnezeu Se bucură. Şi acest rod corespunde unei creşteri normale dată de Dumnezeu şi de aceea vine la timpul său. Aici nu este nimic artificial, nimic învăţat formal, o simplă parafrazare, ci un caracter spiritual format de Dumnezeu, care se recunoaşte că vine din apropierea lui Dumnezeu. Dar nici înaintea oamenilor mărturia evlaviei – aşa cum ea ne este prezentată în frunze – nu este vătămată sau stricată („vestejit”) prin comportare nestatornică şi contradictorie.

În final tot ce face prosperă. Desigur aceasta este o afirmaţie greoaie, când ne gândim la unii credincioşi fideli care practică această ţinere departe de rău şi trăiesc în părtăşie cu Dumnezeu şi la care totuşi pare ca aceasta să nu fie aşa. Desigur, un Iosif şi un Daniel au experimentat în realitate această afirmaţie. Dar dacă ceva nu reuşeşte, înseamnă atunci aceasta că noi nu ne-am ţinut suficient de departe de rău sau că părtăşia nu a fost în totul în ordine? Desigur nu neapărat. Cea mai bună dovadă în sensul acesta este Domnul Isus Însuşi, care în Isaia 49 spune profetic: „În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic şi fără folos” – ceea ce era valabil de exemplu şi pentru Ieremia în timpul său. Şi totuşi: cât de măreţ este în cele din urmă rodul pe care El l-a adus şi îl va mai aduce! Da, noi înşine avem voie să ştim, că suntem o parte a acestui rod. Însă toate acestea sunt valabile şi pentru toţi care se încred în Dumnezeu. Ieremia 17.7-8 „(7) Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! (8) Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod“.“ spune: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod”.

Deci trebuie să ne gândim din nou, când este vorba de a-prospera-în-toate, că Psalmii fac parte din Lege şi sunt valabili pentru aceia care stau sub Lege. Lor le-a fost făgăduit, că ei vor avea această reuşită, dacă vor fi ascultători. Găsim prezentat detaliat aceasta în Deuteronom 28.1-14. Aceasta era o făgăduinţă pe care Israel ca întreg până acum nu putea s-o ia în posesiune, deoarece ei nu au îndeplinit condiţiile. În curând însă va fi o rămăşiţă – care se va deosebi de partea rea a poporului prin aceea că ea va purta caracterul acestui individual temător de Dumnezeu – naţiunea Israel, când judecata va fi măturat pe cei fără Dumnezeu. Prin aceasta chiar şi pentru naţiunea credincioasă din viitor această afirmaţie va deveni realitate abia atunci când judecata lui Dumnezeu asupra necredincioşilor a avut loc.

Pentru noi credincioşii astăzi – care nu avem ca izraeliţii principial făgăduinţe pământeşti – acest verset este valabil într-o formă derivată. Noi avem voie să ştim, „că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”, şi: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” În tot ce este bine pentru noi, El ne va lăsa să avem reuşită.

Versetele 4 şi 5

Psalmii 1.4,5: Nu tot aşa sunt cei răi; ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. De aceea cei răi nu vor rămâne în picioare la judecată, nici păcătoşii în adunarea celor drepţi.

Cu totul altfel este cu cei lumeşti – ei sunt la plural. Cel drept (singular!) trebuie căutat. Nelegiuitul sunt mulţi. Uneori pare aşa, ca şi cum ei ar fi confirmaţi la locul autorităţii, când sunt văzuţi şezând acolo în linişte. Când însă Dumnezeu va prelua domnia pe pământ, ei vor fi ca pleava pe care o spulberă vântul. Ce diferenţă între cele două tablouri: pleavă, spulberată de vânt, şi un pom, sădit lângă pâraie de apă.

În prezent s-ar putea ca răul să prospere şi cei temători de Dumnezeu trebuie să sufere, şi se pare că domnia lui Dumnezeu ar fi eşuat, ca şi cum Dumnezeu ar fi pierdut lucrurile de sub control. Însă aceasta revelează principiul important, că noi trebuie să aşteptăm desfăşurarea deplină a domniei sfinte a lui Dumnezeu – fie în binecuvântare pentru cel care se teme de Dumnezeu, fie în acţiunea cu răul –, până când Dumnezeu va veni în viitor cu judecata. Atunci se va vedea, că cel fără Dumnezeu nu poate rămâne în picioare la judecată, în timp cel care se teme de Dumnezeu primeşte moştenirea sa şi va fi recunoscut de Dumnezeu şi va avea parte de binecuvântare în adunarea celor drepţi. Aceasta este judecata din Luca 17.24-37 respectiv Matei 24.37-41 „(37) Şi cum au fost zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. (38) Pentru că, aşa cum erau oamenii în zilele dinainte de potop, mâncând şi bând, însurându-se şi măritându-se, până în ziua când a intrat Noe în corabie, (39) şi n-au ştiut până a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. (40) Atunci doi vor fi la câmp: unul este luat şi unul este lăsat; (41) două măcinând la moară: una este luată şi una este lăsată.“.

Speranţa creştinului este opusă: el nu aşteaptă ca cei răi să fie îndepărtaţi din lume şi ca să rămână numai el însuşi, ca să obţină binecuvântarea, ci el aşteaptă să fie răpit în cer, unde sunt toate binecuvântările sale, şi ca cei răi să rămână aici pentru judecată.

Acum trebuie să se vorbească despre cel drept la singular, „el”, în timp ce despre cel rău se vorbeşte la plural. Într-adevăr am văzut că acest Psalm se referă în chip desăvârşit numai la un singur Om drept. Dar şi aceia, care Îl urmează şi arată în viaţa lor ceva din această temere de Dumnezeu, se simt deseori singuratici şi singuri în mijlocul unei cete mari de oameni fără Dumnezeu. Va veni însă un timp când raportul se va inversa. Atunci nelegiuiţii vor pieri şi va fi o adunare a celor drepţi. Pentru creştini această Adunare are încă caracterul deosebit că ea este adunarea celor întâi-născuţi (Evrei 12.23 „şi de Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri; şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor; şi de duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi;“), şi în Duhul noi am venit deja acum în ea. Pentru Israel va urma să fie, că după judecată întreg poporul va consta numai din oameni drepţi (Isaia 60.21 „Şi poporul tău – ei toţi vor fi drepţi: vor stăpâni pământul pentru totdeauna, odrasla sădirii Mele, lucrarea mâinilor Mele, ca să fiu glorificat.“).

Versetul 6

Psalmii 1.6: Pentru că Domnul cunoaşte calea celor drepţi, dar calea celor răi va pieri.

În timpul de acum cel temător de Dumnezeu îşi are mângâierea în părtăşia ascunsă cu Domnul, căci Domnul cunoaşte calea celui drept. Şi ceea ce Domnul confirmă, va rămâne. Toate celelalte vor pieri. „Lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.17). Da, contează sfârşitul drumului. După aceasta se orientează, dacă drumul va avea durabilitate. Unele drumuri ale credincioşilor apar astăzi foarte încolăcite, foarte anevoioase şi promit puţin succes. Însă ceea ce contează este sfârşitul: rămâne drumul sau el trebuie să piară! Şi Domnul cunoaşte orice porţiune de drum întunecată, ştie de orice ocoliş anevoios, pe care noi trebuie să mergem. Aceasta este mângâierea noastră, atâta timp cât nu am ajuns la sfârşitul drumului.

Tradus de la: „Menschen, an denen Gott Freude hat“

Traducere: Ion Simionescu