Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor

Semne şi minuni

Semnele şi minunile nu sunt identice. Un semn este totdeauna o minune, dar nu orice minune este un semn. Naşterea unui om nu este oare o minune? Trupul omului, cu toate organele sale, nu este o minune? Întreaga natură, cu tot ce se găseşte în ea, nu este oare o minune? Apoi, naşterea din nou a unui om nu este o minune şi mai mare?

Însă toate aceste minuni se întâlnesc atât de des, încât noi ne-am obişnuit cu ele şi nu ne mai gândim că sunt într-adevăr minuni. De obicei, considerăm minuni numai ceea ce se întâmplă rar şi se abate de la normă, tocmai ca să arate felul de a lucra al lui Dumnezeu.

De când a fost creat, omului i-a fost dat să vadă minuni şi va putea să le vadă până în veşnicie. Într-adevăr, Dumnezeu este suveran şi de aceea când vrea, Se abate de la ceea ce a rânduit El ca ceva obişnuit sau de la legile naturii.

Semnele sunt urmarea faptului că oamenii nu cred în Dumnezeu. Un semn este o minune, pe care o face Dumnezeu, pentru ca oamenii să ajungă să recunoască adevărul că El există şi că El este mai presus de toate. Negreşit, în veşnicie nu vor mai fi semne, deoarece acolo nu va mai fi necredinţă.

În acest capitol vrem să ne oprim la semnele şi minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin oameni.

În primii 2.500 de ani, după crearea omului, nu găsim nici un semn care să fi fost făcut prin oameni. În timpul acela n-au existat oare oameni credincioşi sau slujitori ai lui Dumnezeu? Au existat negreşit! Să ne gândim numai la Enoh, despre care Biblia spune că a umblat cu Dumnezeu şi că a fost luat de El. Să ne gândim la Noe, care a umblat cu Dumnezeu şi pe care Sfânta Scriptură îl numeşte „propovăduitor al dreptăţii“. Să ne gândim la Avraam, „tatăl celor credincioşi“. Există oare în Vechiul Testament un om mai mare şi mai credincios ca Avraam? Şi putem să mai numim şi pe alţi credincioşi. Dar toţi aceştia nu au făcut nici un semn.

Primele semne le găsim pe vremea lui Moise, la începutul cărţii Exodului. Când Dumnezeu a trimis pe Moise să elibereze pe Israel, ştia că Faraon nu va asculta şi de aceea îi spune: „... voi lovi Egiptul cu toate minunile Mele pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, vă va lăsa să plecaţi“ (Exodul 3.20). Şi când Moise se temea că nici bătrânii poporului Israel nu-1 vor crede, Dumnezeu a dat semne şi pentru ei, pentru ca prin ele să se convingă că Moise era într-adevăr trimis de El (Exodul 4.1-9).

Observăm că semnele erau date:

1. Ca o sancţionare a necredinţei;
2. Ca un semn că acela care face semnul a primit o sarcină specială din partea lui Dumnezeu.

Ce-l deosebeşte pe Moise de Avraam, de Noe şi de ceilalţi? Că el a făcut semne şi aceia nu? Avea el mai multă credinţă decât ceilalţi doi? Dacă citim capitolul 4 din Exod, vedem că lucrurile stau altfel. Avraam şi Noe aveau o credinţă mai mare decât Moise. Şi nu numai Moise, ci şi Noe a vestit mai dinainte judecata şi a arătat calea salvării. Şi nu numai la Moise, ci şi la Avraam găsim începutul unei noi perioade în privinţa căilor lui Dumnezeu pe pământ.

Care este lucrul acela special care deosebeşte pe Moise de ceilalţi? Moise nu numai că a primit lumină asupra noilor stări de lucruri, şi a fost ales de Dumnezeu ca iniţiator al acestei noi orânduieli. Aceasta s-a întâmplat şi cu Noe şi cu Avraam. Dar Moise a primit o însărcinare specială de la Dumnezeu: să vestească acest lucru nou acelora care nu ştiau că această mărturie era de la Dumnezeu.

De asemenea vedem că aceste semne au fost făcute într-un timp foarte scurt, la început. Unde

mai găsim noi semne pe care să le fi făcut Moise după primele săptămâni de la ieşirea din Egipt, afară probabil de faptul că a lovit stânca? Minuni s-au întâmplat destule! Nu a fost oare o minune că Moise a stat pe munte 40 de zile fără să mănânce şi să bea? (Exodul 34). Am putea arăta şi alte minuni. Acestea însă nu erau semne pe care să le fi făcut Moise.

Apoi găsim semnul din Iosua 10.12-14 „(12) Şi Iosua a vorbit Domnului în ziua când Domnul i-a dat pe amoriţi înaintea fiilor lui Israel şi a zis în faţa lui Israel:„Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului;şi tu, lună, în Valea Aialonului!“ (13) Şi soarele s-a oprit şi luna a stat până ce naţiunea s-a răzbunat asupra vrăjmaşilor săi. Nu este scris acest lucru în cartea lui Iaşar? Şi soarele a stat în mijlocul cerurilor şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. (14) Şi n-a fost zi ca aceasta nici înainte, nici după aceea, când Domnul să asculte de glasul unui om, pentru că Domnul lupta pentru Israel.“, când Iosua conducea poporul în ţara Canaanului. Însă după aceasta, timp de 700 de ani, nu au mai fost semne până la Ilie şi Elisei. Aceştia au făcut şi ei din nou semne şi minuni, însă nu în Iuda, unde se afla Templul şi unde se găsea Legea, ci numai în Israel, care prin despărţirea de Iuda lepădase în mod oficial închinarea adusă Domnului şi a introdus cultul idolilor. Atunci Domnul a dat un semn deosebit poporului Său căzut, prin doi slujitori ai Săi aleşi special pentru această lucrare, aşa cum El va face şi în zilele din urmă (Apocalipsa 11.3-6 „(3) Şi voi da celor doi martori ai Mei şi vor profeţi o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în sac“. (4) Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului; (5) şi, dacă vrea cineva să-i vatăme, iese foc din gura lor şi îi mistuie pe vrăjmaşii lor. Şi, dacă vrea cineva să-i vatăme, trebuie să fie ucis în acelaşi fel. (6) Aceştia au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele profeţiei lor; şi au putere peste ape să le schimbe în sânge şi să lovească pământul cu orice plagă, ori de câte ori vor.“).

După ce Israel a lepădat şi acest semn, nu mai găsim nici un alt semn de acelaşi fel cu cele făcute de Moise şi Ilie. A trebuit să mai treacă iarăşi 700 de ani, până când Domnul Isus a umblat prin ţară.

Este remarcabil faptul că Ioan Botezătorul nu a făcut semne deloc (Ioan 10.41 „Şi mulţi au venit la El şi spuneau: „Ioan, în adevăr, n-a făcut nici un semn; dar toate câte le-a spus Ioan despre Acesta erau adevărate“.“), cu toate că Domnul Isus a spus că Moise şi Ilie n-au fost mai mari decât el şi cu toate că el a fost umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale (Luca 1.15 „Pentru că va fi mare înaintea Domnului şi nu va bea nici vin, nici băutură tare; şi va fi umplut de Duh Sfânt chiar din pântecele mamei sale.“). Şi tot aşa de remarcabil este că Domnul Isus nu a făcut nici un semn înainte de a păşi în public ca să-Şi îndeplinească slujba care-I fusese dată (Matei 4.23-24 „(23) Şi Isus străbătea toată Galileea, învăţându-i în sinagogile lor şi predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice slăbiciune trupească în popor. (24) Şi faima Lui s-a răspândit în toată Siria; şi au adus la El pe toţi cei care erau bolnavi, suferind de felurite boli şi chinuri, şi pe demonizaţi şi pe lunatici şi pe paralitici; şi El îi vindeca.“). În Matei 11.3-5 „(3) a trimis prin ucenicii săi şi I-a spus: „Tu eşti Cel care vine, sau să aşteptăm pe altul?“ (4) Şi Isus, răspunzând, le-a spus: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: (5) orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi şi surzii aud şi morţii înviază şi săracilor li se vesteşte Evanghelia;“ se spune care era scopul acestor semne: să dovedească faptul că Domnul Isus era trimis de Dumnezeu. A se vedea şi Ioan 2.23; 4.48; 5.36; 6.2,30 „(2:23) Şi, când era în Ierusalim, la Paşti, la sărbătoare, mulţi au crezut în Numele Lui, privind semnele pe care le făcea El.“ „(4:48) Isus deci ·i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nicidecum nu credeţi!““ „(5:36) Dar Eu am mărturia care este mai mare decât a lui Ioan; pentru că lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le împlinesc, lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.“ „(6:2) şi o mare mulţime Îl urma, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi.“ „(6:30) Ei deci I-au spus: „Ce semn faci Tu deci, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?“; Faptele apostolilor 2.22 „Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi,“ etc.

Domnul alege doisprezece apostoli şi-i trimite, cu misiunea explicită de a vesti Evanghelia Împărăţiei şi de a face semne (Matei 10). După aceasta a trimis pe cei şaptezeci cu aceeaşi însărcinare, însă puţin mai limitată. Trebuie să reţinem că misiunea ambelor grupe era limitată în mod categoric doar la poporul Israel. Ei nu puteau trece peste graniţele lui Israel. Vremea îndurării faţă de neamuri nu sosise încă.

Când însă Domnul Isus a fost respins de Israel şi lucrarea mântuirii a fost săvârşită, El, ca Domnul cel înviat, care sta gata să Se înalţe la cer, îi trimite pe apostoli cu o misiune nouă (Marcu 16.14-20). Însă acum nu mai este Evanghelia Împărăţiei. Este o nouă perioadă a harului lui Dumnezeu şi de aceea Evanghelia trebuia vestită în toată lumea, deci şi neamurilor care, în perioada Legii, au fost lăsate afară (Efeseni 2). De această mărturie Domnul leagă din nou semne şi anume, ca la Moise, semne care aveau caracterul a ceea ce Dumnezeu oferea în vestea adusă. Marcu 16.20 „Şi ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l urmau. Amin.“ ne spune că apostolii au plecat potrivit însărcinării primite şi că Dumnezeu şi-a împlinit făgăduinţa făcută în privinţa semnelor care au însoţit propovăduirea lor, întărind astfel Cuvântul. În Evrei 2.3-4 „(3) cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, a fost întărită faţă de noi de cei care au auzit-o, (4) Dumnezeu mărturisind împreună cu ei prin semne şi prin minuni şi prin felurite lucrări de putere şi prin daruri ale Duhului Sfânt, după propria Sa plăcere?“ se adevereşte lucrul acesta.

În Faptele apostolilor ne este descris cum au împlinit apostolii însărcinarea Domnului. Ei au predicat Evanghelia şi au făcut semne, ca o adeverire a cuvântului ei. Este vrednic de luat în seamă faptul că despre cei unsprezece apostoli (şi dacă citim locurile în legătură unele cu altele, vedem că în mod practic era Petru) se spune de şapte ori că au făcut semne (Faptele apostolilor 2.43; 3.7; 5.5-10,12,15-16; 9.33, 42). Apoi găsim de şapte ori lucrul acesta spus despre Pavel (Faptele apostolilor 13.11; 14.10; 16.18; 19.12; 20.10; 28.3-6 „(13:11) Şi acum, iată, mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la un timp“. Şi îndată au căzut peste el ceaţă şi întuneric şi, bâjbâind, căuta pe cineva care să-l ducă de mână.“ „(14:10) a spus cu glas tare: „Ridică-te drept pe picioarele tale!“ Şi el a sărit şi umbla.“ „(16:18) Şi ea făcea aceasta de multe zile. Dar Pavel, fiind necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „Îţi poruncesc în Numele lui Isus Hristos să ieşi din ea!“ Şi a ieşit chiar în ceasul acela.“ „(19:12) încât peste cei bolnavi erau aduse de la trupul lui chiar ştergare sau şorţuri, şi-i lăsau bolile şi ieşeau duhurile rele.“ „(20:10) Dar Pavel, coborând, s-a aplecat asupra lui şi, îmbrăţişându-l, a spus: „Nu vă tulburaţi, pentru că sufletul lui este în el“.“ „(28:3) Şi, strângând Pavel o grămadă de vreascuri şi punând-o pe foc, o viperă, ieşind de căldură, s-a prins de mâna lui. (28:4) Şi barbarii, când au văzut vipera atârnând de mâna lui, ziceau unii către alţii: „Sigur, omul acesta este un ucigaş, pe care, deşi a scăpat din mare, Dreptatea nu-l lasă să trăiască“. (28:5) El însă, scuturând vipera în foc, n-a suferit nici un rău. (28:6) Iar ei aşteptau ca el să se umfle sau să cadă deodată mort; dar, după ce au aşteptat mult şi au văzut că nu i se întâmplă nimic neobişnuit, schimbându-şi părerea, spuneau că este un zeu.“ şi 28.8-10) şi de trei ori despre Ştefan şi Filip (Faptele apostolilor 6.8; 8.6,13 „(6:8) Şi Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.“ „(8:6) şi mulţimile luau aminte într-un gând la cele spuse de Filip, când auzeau şi vedeau semnele pe care le făcea.“ „(8:13) Şi Simon, chiar el a crezut şi, fiind botezat, stăruia să fie alături de Filip şi era uimit, văzând semnele şi lucrările mari de putere care se făceau.“).

Dacă citim cu atenţie Faptele Apostolilor, facem o descoperire vrednică de luat în seamă, în legătură cu acest subiect:

• Afară de apostoli, numai Ştefan şi Filip, aceşti slujitori deosebiţi chemaţi de Dumnezeu, fac semne şi anume: numai o dată şi respectiv de două ori. Pe aceasta se pune de mai multe ori accentul; vezi de exemplu Faptele apostolilor 2.43; 5.12; 5.15; 13.7-9 „(2:43) Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli.“ „(5:12) Şi prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în popor (şi erau toţi într-un gând în pridvorul lui Solomon,“ „(5:15) încât scoteau pe cei bolnavi pe străzi şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, venind Petru, măcar umbra lui să treacă peste câte unul dintre ei.“ „(13:7) care era împreună cu proconsulul Sergius Paulus, un om inteligent. Acesta, chemând la sine pe Barnaba şi pe Saul, a dorit să audă Cuvântul lui Dumnezeu. (13:8) Dar Elima, magicianul (pentru că aşa se traduce numele lui), li se împotrivea, căutând să-l întoarcă pe proconsul de la credinţă. (13:9) Dar Saul, care este şi Pavel, fiind plin de Duh Sfânt şi privindu-l ţintă,“, etc. Despre nici unul dintre ceilalţi slujitori, numiţi în Faptele apostolilor, ca Barnaba, Sila, Iacov şi alţii nu citim că au făcut semne.

• Primele şapte semne arătate în Faptele apostolilor au fost făcute în Ierusalim. Apoi, Filip a făcut semne în Samaria, apoi Petru a făcut două semne în ţara Iudeilor, în afara Ierusalimului. Şi apoi Pavel a făcut semne de şapte ori printre neamuri.

• Semnele din afara Ierusalimului s-au petrecut în diferite locuri. Nicăieri nu se spune că s-ar fi făcut de două semne în acelaşi loc. Şi aproape totdeauna au avut loc semne acolo unde cineva predica Evanghelia pentru prima dată; singurele excepţii de la aceasta sunt:
  Efes.
  Conform cu Faptele apostolilor 18.19-20 „(19) Şi a ajuns la Efes şi i-a lăsat acolo, iar el însuşi, intrând în sinagogă, a stat de vorbă cu iudeii. (20) Şi când aceştia l-au rugat să rămână mai mult timp, el nu a voit,“, Pavel a fost aici, dar foarte puţin, căci nu avusese timp.
  Troa.
  Conform cu Faptele apostolilor 16.8-11 „(8) şi, trecând pe lângă Misia, au coborât la Troa. (9) Şi noaptea i s-a arătat lui Pavel o viziune: un bărbat din Macedonia, stând şi rugându-l şi spunând: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!“ (10) Şi, când a văzut viziunea, îndată am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Domnul ne-a chemat să le vestim Evanghelia. (11) Plecând deci cu corabia din Troa, am mers drept la Samotracia şi a doua zi la Neapolis“ şi 2 Corinteni 2.12 „Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi era deschis în Domnul,“, Pavel a fost acolo de două ori, însă probabil fără sau aproape fără să predice Evanghelia.

• La începutul Faptelor apostolilor găsim foarte multe semne. Cu cât mărturia se cunoştea şi se întindea, cu atât mai lungi erau pauzele dintre semne.

• Cei care au fost vindecaţi în urma semnelor erau necredincioşi. Numai credincioasa Dorea a fost înviată dintre cei morţi. Uneori bolnavii aveau credinţă în puterea de vindecare. În alte cazuri, de exemplu în Faptele apostolilor 3, cu siguranţă nu era aşa. Omul nu ştia pe cine are în faţa sa şi nu se aştepta decât la milostenie. În alte cazuri, semnul era o judecată a lui Dumnezeu.

În epistole se vorbeşte numai la 1 Corinteni 12 despre puterea de a face minuni şi despre daruri ale vindecărilor. Dumnezeu a dat unora aceste daruri. Nu se spune însă cine sunt aceşti „unii“; de asemenea nu se spune nimic despre practicarea darului (1 Corinteni 12.28-31 „(28) Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi. (29) Toţi sunt apostoli? Toţi, profeţi? Toţi, învăţători? Toţi au puteri miraculoase? (30) Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează? (31) Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.“). Întâia epistolă către Corinteni a fost scrisă în timpul evenimentelor din Faptele apostolilor 19 (vezi şi 1 Corinteni 15.32; 16.5-9 „(15:32) Dacă, vorbind în felul omului, m-am luptat cu fiarele în Efes, ce-mi foloseşte? Dacă morţii nu înviază, „să mâncăm şi să bem, pentru că mâine vom muri“.“ „(16:5) Voi veni însă la voi când voi trece prin Macedonia, pentru că trec prin Macedonia. (16:6) Dar poate voi rămâne sau voi şi ierna la voi, ca să mă conduceţi oriunde ar fi să merg. (16:7) Pentru că nu doresc să vă văd acum în treacăt; pentru că sper să rămân la voi un timp, dacă Domnul va îngădui. (16:8) Dar voi rămâne în Efes până la Cincizecime, (16:9) pentru că mi s-a deschis o uşă mare şi cu folos, şi adversari sunt mulţi.“). În nici o epistolă, care a fost scrisă după Faptele apostolilor 28.29 „Şi, după ce a spus el acestea, iudeii au plecat, discutând mult între ei.“, nu găsim semne sau vorbire în limbi.

Este demn de reţinut faptul că despre vorbirea în limbi şi despre darul vindecărilor nu se vorbeşte decât la Corint, unde exista o slabă stare duhovnicească: erau profani, aveau procese unul cu altul şi atacau autoritatea apostolilor. Era curvie îngrozitoare, nejudecată în mijlocul lor, şi, după cât se pare, nu-i neliniştea deloc. Unii se îmbătau la Cină, şi în mijlocul lor era învăţătură falsă. În alte epistole, adresate adunărilor, unde starea duhovnicească era mult mai bună, acele daruri nu sunt pomenite şi aceasta mai ales în epistolele care au fost scrise după sfârşitul cărţii Faptelor apostolilor.

Într-adevăr în 2 Tesaloniceni 2.9 „a cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii“, se vorbeşte despre „tot felul de minuni, de semne şi de puteri“, dar acestea sunt semnele lui Antihrist, pe care el le va face prin puterea diavolului (vezi şi Apocalipsa 13).

În Matei 7.22 „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! nu în Numele Tău am profeţit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău am făcut multe lucrări de putere?»“ găsim oameni care au prorocit prin Numele Domnului Isus, au scos demoni şi au făcut multe minuni şi cărora Domnul Isus le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!“. Nu a făcut şi Iuda Iscarioteanul semne? El era unul care făcea parte dintre cei doisprezece apostoli trimişi!

Mai găsim de asemenea că la credincioşi pot fi influenţe demonice, chiar dacă sunt legate cu lucruri care se săvârşesc prin Duhul Sfânt. Vezi Petru în Matei 16 şi aceia care predicau Evanghelia din invidie şi din duh de ceartă (Filipeni 1.15-17 „(15) Unii, în adevăr, Îl predică pe Hristos şi din invidie şi ceartă, iar alţii, de asemenea, din bunăvoinţă; (16) aceştia, în adevăr, din dragoste, ştiind că eu sunt pus pentru apărarea Evangheliei; (17) dar aceia Îl vestesc pe Hristos din duh de partidă, nu cu gând curat, intenţionând să stârnească necaz lanţurilor mele.“).

Rezumat

Putem spune că în Vechiul Testament se făceau semne numai prin unii robi ai lui Dumnezeu, care au primit de la El o însărcinare deosebită, să vestească necredincioşilor o nouă mărturie. Alături de aceştia, au trăit în acelaşi timp alţii, mii la număr, care nu au făcut nici un semn. În evanghelii am găsit că afară de Domnul Isus, numai cei doisprezece şi cei şaptezeci au făcut semne; şi mai departe în Noul Testament numai apostolii, apoi o singură dată Ştefan şi de două ori Filip.

În afară de aceasta am găsit că, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, aceste semne au fost date ca adeverire a propovăduirii acestor robi cu misiuni deosebite. De aceea semnele s-au împuţinat cu timpul şi chiar au încetat cu totul, când mărturia s-a întărit.

Am văzut de asemenea că şi necredincioşii pot face semne prin Numele Domnului Isus şi se pare că aceştia pe pământ, nu totdeauna au fost daţi pe faţă; tot aşa şi credincioşii pot face unele lucruri sub influenţă diavolească, lucruri care în exterior par foarte frumoase, fiindcă sunt în legătură cu lucruri bune.

Vindecarea bolnavilor

Duhul lui Dumnezeu a fost trimis în lumea aceasta pentru a „călăuzi în tot adevărul“ pe credincioşi (Ioan 16.13 „Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul; pentru că nu va vorbi de la Sine Însuşi, ci va vorbi ce va auzi şi vă va face cunoscut cele viitoare.“) şi pentru a-i face să se preocupe cu Acela care, după ce a împlinit lucrarea mântuirii, S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi de acolo va veni iarăşi, spre a lua la Sine pe ai Săi, pentru ca ei să fie totdeauna cu El.

Vrăjmaşul, care se vede lipsit de putere pentru a răpi mântuirea acelora care o posedă în Hristos, este preocupat să-i facă cel puţin să nu privească la Hristos şi astfel să-i jefuiască de singurul izvor al fericirii lor, al creşterii şi înaintării lor şi al unei binecuvântate mărturii. Ca să ajungă la acest scop, el se serveşte mai cu seamă de următorul mijloc: caută să-i determine pe credincioşi să se preocupe cu ei înşişi şi cu împrejurările lor pământeşti. El pune înaintea privirii lor tot felul de lucruri, din care unele probabil ar putea fi bune în sine, dar care totuşi sunt de aşa natură încât cugetarea la ele şi practicarea lor sunt spre paguba glorificării Domnului. Se pretinde că aceste lucruri ar sluji mai bine Domnului şi ar procura o mai mare fericire creştinului decât ar aduce simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. În realitate, acesta este tocmai contrariul a ceea ce se întâmplă.

Înainte de toate, în acest domeniu un mare rol îl joacă în ultimul timp o temă: şi anume, suferinţele, prin care Dumnezeu lasă pe ai Săi să treacă. Deoarece suferinţele naturii noastre omeneşti, care odinioară a fost creată ca să trăiască pe pământul acesta şi să-l savureze, sunt contrare fericirii originare a omului, este uşor de înţeles de ce oamenii îşi apleacă cu plăcere urechea la tot ce li se prezintă că-i eliberează de aceste suferinţe. Din acest motiv se accentuează locurile din Sfânta Scriptură care se referă la rugăciune, în care Dumnezeu făgăduieşte să răspundă acelora care se apropie de El cu credinţă.

Dacă ne întrebăm acum, înainte de toate, ce spune Scriptura cu privire la suferinţe, vom afla că fiecare încercare a noastră este în mâna lui Dumnezeu un mijloc de binecuvântare, ale cărei urmări sunt de durată veşnică pentru suflet. Şi boala, cu toate că şi ea este ca şi moartea o consecinţă a păcatului, face parte din încercările pe care Domnul le trimite, ca să ajungem la acest scop. În Romani 8, unde este vorba despre suferinţele care stau în legătură cu această creaţie decăzută, o creaţie care suspină şi în mijlocul căreia şi noi suspinăm, şi în care aşteptăm mântuirea trupului nostru, nu se spune nimic că Dumnezeu ar cruţa de suferinţe pe copiii Săi. Se spune însă că „toate lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu“ (Romani 8.28). Iar la 2 Corinteni 4.17-18 „(17) Pentru că necazul nostru uşor de o clipă lucrează pentru noi, mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie, (18) noi privind nu la cele văzute, ci la cele nevăzute; pentru că cele văzute sunt trecătoare, dar cele nevăzute sunt eterne.“ citim: „Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“. Aceste „întristări ale noastre uşoare şi de o clipă“, care au un rezultat glorios, durează uneori toată viaţa, căci lucrarea lui Dumnezeu faţă de noi are ca ţintă nu acest pământ, ci cerul. Iacov spune chiar: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1.2-4).

Scopul pentru care Dumnezeu trimite încercările credinţei, cu rezultatele lor slăvite, nu poate fi atins dacă noi încercăm să le înlăturăm. Dimpotrivă, ni se recomandă ca în credinţă să cerem înţelepciunea, care este în stare să ne facă să trecem prin încercări potrivit gândurilor lui Dumnezeu, ca să se ajungă la rezultatele lor desăvârşite (compară cu Iacov 1.5-8 „(5) Iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da; (6) dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo; (7) pentru că, să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Domnul: (8) este un om nehotărât în gândurile sale, nestatornic în toate căile lui.“). Astfel, încercarea nu este câtuşi de puţin ceva neobişnuit (compară şi cu 1 Petru 4.12 „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de focul care a venit peste voi, spre încercarea voastră, ca de ceva ciudat care vi se întâmplă,“), de care trebuie să cauţi să scapi cât mai curând posibil. Orice ar fi: prigonire, boală sau altă încercare, copiii lui Dumnezeu au nevoie de toate acestea în vremea de acum, ca şi odinioară, dar astăzi cu atât mai mult cu cât Dumnezeu aduce judecata asupra casei Sale înainte de a o face asupra lumii (1 Petru 4.17 „Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?“). El curăţă şi sfinţeşte pe ai Săi, ca să-i facă să umble cu credinţă şi să se bucure de părtăşia cu El. Încercările sunt deci dovezi ale lucrării harului lui Dumnezeu, ale iubirii şi ale înţelepciunii Sale faţă de iubiţii Lui, şi anume în vederea slavei, unde vor ieşi la iveală toate rezultatele lucrării Sale faţă de noi. Trebuie să spunem că este la mijloc o mare necunoaştere a căilor lui Dumnezeu, când vrem să ne lipsim de mijloacele de creştere întrebuinţate de Dumnezeu pentru ai Săi.

Ţinând seama de aceste lucruri, nu este greu să ne dăm seama cât de mult s-au îndepărtat vindecătorii din timpurile noastre de gândurile lui Dumnezeu, când ne spun: „Voi nu trebuie să fiţi bolnavi. Voi puteţi deveni sănătoşi dacă aveţi credinţă pentru aceasta“. Nu înseamnă aceasta cu alte cuvinte: Dumnezeu Se poartă cu voi aspru. El Se înşeală cu privire la voi; noi vrem să vă redăm sănătatea!? Această orientare tăgăduieşte căile de cârmuire ale Tatălui faţă de copiii Săi, sau cel puţin le trece sub tăcere. Dar ce fac oamenii despre care vorbim cu învăţătura din Evrei 12.4-17? Unde se găseşte voinţa de a fi vindecat loc în acest capitol, dacă Dumnezeu ne spune: „«Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul disciplinează pe cine-1 iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-1 primeşte.» Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-1 disciplinează tatăl?“? Cum aşa, vrea cineva cu adevărat să ia de la credincioşi rezultatul disciplinării, singura care este în stare „să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui“ şi să aducă „roada dătătoare de pace a dreptăţii“ celor care au trecut prin şcoala pedepsei, adică a disciplinării care vine din partea lui Dumnezeu (Evrei 12.10,11 „(10) Pentru că, în adevăr, ei ne disciplinau pentru puţine zile, după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui. (11) Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.“)?

Repetăm: voinţa hotărâtă de a vindeca pe cineva este o nesocotire a disciplinării; ea nu ţine seama de nimic din felul de a lucra al lui Dumnezeu. Cei care dau sfaturi în direcţia aceasta descurajează pe cei întristaţi, prin aceea că-i învinuiesc de necredinţă sau fac să se nască în ei gândul că suferinţele lor nu sunt de nici un folos. Astfel de sfaturi stau în mod vădit în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu şi răpesc sufletelor binecuvântările care izvorăsc din căile desăvârşite ale lui Dumnezeu faţă de ele. Afară de aceasta este un semn al lipsei de respect faţă de Dumnezeu, dacă cauţi să prescrii lui Dumnezeu, da, chiar să-L constrângi să facă sau să nu facă un lucru sau altul.

Vindecătorii din zilele noastre ar fi îndemnat fără îndoială pe apostolul Pavel să îndepărteze de la sine „ţepuşul“ pe care-1 avea în trup. Chiar apostolul se rugase de trei ori fierbinte Domnului, înainte de a fi cunoscut gândurile Sale cu privire la acest lucru, să îndepărteze ţepuşul de la el, socotind că ţepuşul era pentru el o piedică în lucrul lui pentru Domnul, care i-a fost încredinţat. Dar pentru el, ca şi pentru noi toţi din ziua de astăzi, răspunsul desăvârşit al Domnului sună aşa: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte“ (2 Corinteni 12.9). Acum Pavel ştia că dorinţa care-l făcuse să se roage pentru îndepărtarea ţepuşului i s-ar fi îndeplinit mult mai sigur dacă ţepuşul i-ar fi rămas. Pavel putea deci să se laude cu ţepuşul său. Sau cineva gândeşte că nu i s-a luat ţepuşul, pentru că nu avea destulă credinţă, aşa cum se spune acelora asupra cărora sugestia de felul acesta nu are nici o putere, nici o influenţă?

Nu au remarcat niciodată aceşti vindecători faptul că între multele vindecări minunate, care ne sunt arătate în Noul Testament, nu este măcar un singur caz în care să fi fost vindecat un credincios? Şi aceasta nu pentru că nu ar fi fost nici un credincios bolnav. Dumnezeu S-a îngrijit ca noi să aflăm că şi copiii Lui au parte de boală, atâta timp cât ei se află pe acest pământ blestemat.

În Matei 25.36 „dezbrăcat şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi M-aţi vizitat; am fost în închisoare şi aţi venit la Mine».“ Domnul Isus spune: „am fost bolnav …” Epafrodit a fost bolnav aproape de moarte (Filipeni 2.25-30). Şi aceasta nu din pricina vreunui păcat, cum se arată în 1 Corinteni 11, ci chiar din pricina lucrării făcute de el pentru Domnul. Şi cu toate acestea Pavel nu l-a vindecat printr-o minune.

Timotei avea dureri de stomac şi deseori era bolnav (1 Timotei 5.23 „Nu mai bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri.“). Din pricina păcatului? Din tot ce ştim, se vede că nici vorbă nu era de aşa ceva. Cu toate acestea, Pavel nu-1 vindecă pe Timotei, ci îi dă sfatul de a nu mai bea mereu apă ci şi câte puţin vin, căci acesta era mai bun pentru stomacul său. Pentru ce Pavel îl lasă pe Trofim bolnav în Milet şi nu-1 vindecă? Nu rezultă din 3 Ioan 2 „Preaiubitule, doresc ca în toate să-ţi meargă bine şi să fii sănătos, după cum sufletului tău îi merge bine.“ că Gaius era uneori bolnav? Pentru ce apostolul Ioan îi doreşte sănătate trupului aşa cum dorea să sporească şi sufletul său?

Apostolii nu făceau nimic care ar fi însemnat un amestec al lor în căile lui Dumnezeu faţă de copiii Săi! Nu cumva aveau ei mai puţină lumină în privinţa gândurilor lui Dumnezeu decât aceşti vindecători? O! Nu, ei ştiau că Tatăl lor, când îi lăsa să treacă prin boală, avea în vedere lucruri mai înalte decât sănătatea trupească.

Vindecări de necredincioşi

Dar, dacă nu este după gândul lui Dumnezeu ca cei credincioşi să fie vindecaţi astfel, nu rămâne oare vindecarea pentru necredincioşi ca un semn din partea lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu se poate tăgădui că atât Domnul Isus cât şi apostolii au vindecat pe mulţi necredincioşi de bolile lor. Vindecătorii din timpul nostru se întemeiază pe gândul acesta, şi anume că Dumnezeu este acelaşi, neschimbat şi că după cum a făcut vindecări mai înainte, El face vindecări şi în prezent.

Este adevărat că Dumnezeu este neschimbat: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb“ (Maleahi 3.6); „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13.8). Aceasta nu înseamnă însă că Dumnezeu Se manifestă totdeauna în acelaşi fel! Evrei 13.8 „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.“ nu spune că: „Isus Hristos face acelaşi lucru ieri şi azi şi în veci“. (În greceşte este scris de fapt numai aşa: „Isus Hristos ieri şi azi şi în veci acelaşi“. Aici se scoate în evidenţă neschimbarea Persoanei Lui şi nicidecum neschimbarea felului Său de a lucra.)

Dumnezeu S-a revelat în fiecare perioadă a istoriei omenirii în moduri diferite.

Lui Adam i S-a arătat ca Creator. Faţă de Noe S-a manifestat ca Acela care a încheiat un legământ cu pământul. Faţă de Avraam S-a arătat ca Cel Atotputernic. Faţă de Israel S-a arătat ca Domnul, Cel care este veşnic. Credincioşilor de astăzi li Se arată ca Tată. Apoi, în Împărăţia păcii, care va veni, Se va arăta ca „Dumnezeu care stăpâneşte peste cer şi peste pământ“. Felul Său de revelare stă întotdeauna în concordanţă cu caracterul epocii respective.

Chiar dacă Dumnezeu este Cel care nu se schimbă, totuşi din cauza aceasta nu Se poartă totdeauna în acelaşi fel. El Se descoperă şi Se poartă potrivit cu împrejurările. Acest lucru îl vedem bine, de exemplu, în judecăţile Lui. Există o mare deosebire între potop, încurcarea limbilor la Babei, cele zece plăgi, pe care le-a adus asupra Egiptului, pieirea lui Faraon în Marea Roşie, judecata asupra lui Core, Datan şi Abiram, cum şi asupra lui Nadab şi Abihu, ca şi împotriva Măriei.

După ce Dumnezeu, aşa cum se vede în Geneza 7, a nimicit prin potop tot ce exista pe suprafaţa pământului, afară de ceea ce se găsea în corabia lui Noe, spune în capitolul 8: „Nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut“.

Păcatele lui Anania şi Safira se întâlnesc azi principial foarte des (omul vrea să pară mai mult decât este el în realitate), şi totuşi Dumnezeu nu-1 mai pedepseşte astăzi ca altădată (Faptele apostolilor 5). Apostolul Iacov a fost arestat de Irod şi ucis, pe când Petru a fost scos din temniţă în chip minunat.

Ceea ce am văzut în capitolul „Semne şi minuni“ găsim confirmat şi în vindecările unor necredincioşi. Acestea sunt semne, căci noi acum nu vorbim despre ascultări de rugăciuni. Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi şi uneori El ascultă chiar rugăciunile necredincioşilor. „Dar ÎI înşelau cu gura şi-L minţeau cu limba. Inima nu le era statornică faţă de El şi nu erau credincioşi în legământul Său. Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte“ (Psalmul 78.36-38). „El le-a dat ce cereau, dar a trimis uscăciune în sufletele lor“ (Psalmul 106.15). Personal cunosc un caz când Dumnezeu a ascultat rugăciunea unei mame necredincioase pentru copilul ei, care era pe moarte şi despre care doctorul a spus: „Aici s-a întâmplat o minune!“ şi această lucrare a fost prilejul ca atât ea, cât şi soţul ei să se întoarcă la Dumnezeu. Că Dumnezeu ascultă rugăciunea copiilor Săi, cine nu o ştie din proprie experienţă, chiar şi în cazuri de boală! Însă aici nu este vorba de o ascultare miraculoasă a rugăciunii, ci de un lucru vădit, de un semn.

„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele şi punând în noi cuvântul acestei împăcări“ (2 Corinteni 5.19). Ca dovadă, Domnul Isus a venit pe pământ, în minunata Sa îndurare, ca unul dintre oameni. Şi El şi-a arătat bunătatea Sa prin aceea că a vindecat pe bolnavi, a curăţit pe leproşi, a dat hrană celor flămânzi. Da, El a lăsat să se cunoască faptul că a vrut să îndepărteze toate urmările păcatelor, prin aceea că a înviat pe morţii lor.

Lumea a lepădat harul lui Dumnezeu: ea a răstignit pe Domnul slavei, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa, după cum a spus: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale“ (Evrei 1.13). În curând va veni timpul când Dumnezeu va reuni totul sub Domnul Isus, atât ce se află în ceruri, cât şi ce se află pe pământ (Efeseni 1.10 „pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ;“). Şi Dumnezeu poate să facă aceasta pe temeiul lucrării Domnului Isus de la cruce, prin care El a pus temelia împăcării tuturor lucrurilor cu Dumnezeu (Coloseni 1.20 „şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui – prin El.“). Chiar de acum noi suntem împăcaţi. Dar toate lucrurile (nu toţi oamenii), în curând vor ajunge şi ele la starea de împăcare cu Dumnezeu.

Când Domnul Isus va veni pe pământ, ca să ia totul în stăpânirea Sa (Matei 24.30-31 „(30) Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare. (31) Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor.“; Apocalipsa 1.7 „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi cei care L-au străpuns; şi toate seminţiile pământului se vor jeli din cauza Lui! Da, amin.“), va îndepărta blestemul de pe pământ. Atunci creaţia va fi eliberată (Romani 8.21 „că şi creaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu.“). „Deşertul şi ţara fără apă se vor bucura“ (Isaia 35.1). „Nici un locuitor nu va zice: «Sunt bolnav!» Poporul care locuieşte în el va fi iertat de nelegiuirea lui“ (Isaia 33.24). Boala şi moartea nu vor mai fi (Isaia 25.8; 65.20-22 „(25:8) El va înghiţi moartea pentru totdeauna. Şi Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele şi va îndepărta dispreţul poporului Său de pe tot pământul, pentru că Domnul a vorbit.“ „(65:20) Nu va mai fi acolo prunc care să trăiască puţine zile, nici bătrân care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi tânăr, iar păcătosul în vârstă de o sută de ani va fi blestemat. (65:21) Şi vor construi case şi le vor locui; şi vor planta vii şi vor mânca rodul lor. (65:22) Nu vor construi ei şi altul să le locuiască; nu vor planta ei şi altul să mănânce. Pentru că zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacului şi aleşii Mei se vor bucura de lucrarea mâinilor lor.“), afară de cazul în care oamenii vor arăta împotrivire publică faţă de Domnul Isus (Isaia 66.24 „„Şi vor ieşi şi vor privi trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; pentru că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de dezgust pentru orice făptură“.“; Psalmul 101.6-8 „(6) Ochii mei vor fi peste cei credincioşi din ţară, ca să locuiască lângă mine: cel care umblă pe o cale desăvârşită, acela îmi va sluji. (7) Cel care practică înşelăciunea nu va locui înăuntrul casei mele; cel care spune minciuni nu va sta înaintea ochilor mei. (8) În fiecare dimineaţă îi voi nimici pe toţi cei răi din ţară, ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toţi lucrătorii nelegiuirii.“).

Acestea sunt încă lucruri de viitor. Domnul Isus este încă lepădat şi, şezând pe tronul Tatălui, ascuns de privirile oamenilor. Dar El a fost înfăţişat Iudeilor de către apostoli (şi mai târziu şi neamurilor) ca Acela prin care vor veni vremuri de înviorare, dacă L-ar primi (Faptele apostolilor 3.19-21 „(19) Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului (20) şi să-L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru voi, pe Isus Hristos, (21) pe care cerul trebuie, în adevăr, să-L primească, până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime.“). Şi, ca adeverire a cuvintelor lor, Dumnezeu a lucrat împreună cu ei prin semne şi minuni, lucrările minunate ale veacului viitor (Evrei 6.5 „şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor,“). Aşa a confirmat Dumnezeu noul ca venind de la El şi a arătat prin aceasta că deplina binecuvântare este gata să vină, dacă poporul L-ar primi pe Domnul Isus.

Israel însă a lepădat şi mărturia Duhului Sfânt şi astfel a fost îndepărtat (Faptele apostolilor 7.51-60; 28.28). Apoi Dumnezeu a dat Cuvântul Său scris, Noul Testament, aşa că nu mai era nevoie de semne pentru adeverire că mărturia era de la El. Aşadar, Dumnezeu nu putea să Se facă mai departe una cu aceia care s-au abătut de la El şi care şi-au urmat drumul lor în neascultare. […]

Putere de a face minuni sau ascultare?

Trăim în zilele de decădere. Un semn al vremii din urmă, al acestor timpuri grele în care trăim este acesta: se vorbeşte mult despre putere şi prea puţin despre ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoştinţa care se dobândeşte prin încrederea simplă acordată cuvintelor Scripturii este lepădată. În schimb, oamenii sunt înclinaţi să creadă o putere sau alta, care n-au nimic comun cu Duhul Sfânt, dar care sunt admirate de oameni şi care mai târziu, concentrate în „omul păcatului“, se vor arăta în toată plinătatea lor. Satan se substituie Duhului Sfânt şi dă cu plăcere forţa sa, celor care, cu lăcomie, râvnesc la una ori alta dintre puterile supranaturale. Nu este nevoie de o privire extraordinar de pătrunzătoare ca să recunoaştem în zilele noastre predecesorii „puterii mincinoase“ sau ai „puterii rătăcirii“, despre care vorbeşte apostolul în 2 Tesaloniceni 2. Îndată ce Biserica va fi luată de pe pământ, această putere se vor arăta în toată plinătatea ei, care se anunţă deja astăzi şi îi prinde pe oamenii în plasa ei.

Mulţi creştini sunt stăpâniţi de o dorinţă mare şi o nemulţumire în domeniul duhovnicesc. Ei simt că viaţa lor este lipsită de roade şi doresc mult să ajungă la un nivel mai înalt al experienţelor. De multe ori ei cunosc mult prea puţin Biblia şi binecuvântările lor minunatele, pe care le au în Hristos, şi de aceea în ei ia naştere o dorinţă nesănătoasă după ceva tot mai nou, după experienţe palpabile şi după emoţii sufleteşti puternice. Din lipsa unui discernământ duhovnicesc se pune pe seama lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt ceva care în realitate este un rezultat al închipuirii, sau are obârşie sufletească, da, satanică (spiritism, ocultism).

Mulţi pot fi sinceri, dar sinceritatea nu este adevăr; sinceritatea singură nu este o pavăză faţă de tot felul de ademeniri. Numai dragostea pentru adevăr şi supunerea faţă de adevăr ne păzesc de confuzia religioasă din vremea noastră. Când viaţa unui credincios este lipsită de roade, atunci diagnosticul este de cele mai multe ori foarte simplu: lipsa de cunoaştere şi de devotament.

Credincioşii care văd adevărata stare a Bisericii se îngrijesc înainte de toate de sănătatea ei duhovnicească, pentru ca sfinţii să umble în adevăr, într-o despărţire reală de lume şi de tot ce nu este după voia Domnului. Ei doresc ca Duhului Sfânt şi slujbei Lui de glorificare a Domnului Isus Hristos să le fie acordat locul întreg, ca legăturile dintre Hristos şi Biserică să fie cunoscute şi pe deplin trăite, ca mădularele trupului lui Hristos să recunoască interdependenţa lor reciprocă şi la locul dat de Dumnezeu înfăptuiesc că „încheieturile şi legăturile“ stau într-o astfel de legătură de viaţă cu Capul, încât plinătatea Lui umple permanent fără piedică întregul Trup, pentru ca trupul, primind ceea ce se dă şi strâns unit creşte cu creşterea de la Dumnezeu (Efeseni 4.16 „din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.“; Coloseni 2.19 „şi neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu.“), pentru ca sfinţii, care ţin cu tărie adevărul în dragoste, să crească în toate privinţele spre a ajunge la statura plinătăţii lui Hristos, care este Capul.

Cine vrea să-şi urmeze drumul într-o ascultare simplă, primeşte de la Dumnezeu răspuns la acea rugăciune sublimă, pe care I-a adresat-o Fiul în noaptea în care avea să fie dat prins: „Sfmţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17.17).

---

Tradus de la: Zeichen und Wunder - Krankenheilungen

Extras din Gebetsheilungen, Zungenreden, Zeichen und Wunder – im Lichte der Schrift,
apărută în Editura Ernst-Paulus-Verlag, pag. 26–33, 37–46, 49–51.

Traducere: Ion Simionescu