Evanghelia lui Pavel (2)
Misiunea dată în evanghelia după Matei 28

Roy A. Huebner

© SoundWords, online seit: 10.09.2018, aktualisiert: 10.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 28.19-20

Matei 28.19-20: Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit!. Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Misiunea din evanghelia după Matei capitolul 28 este deseori greşit înţeleasă, atât în înţelesul ei cât şi în aplicarea ei. Ca să se înţeleagă misiunea din Matei 28, trebuie studiate trei întrebări:

  1. La ce timp se referă misiunea?
  2. La cine se referă ea?
  3. Care va fi conţinutul predicii acelora, care împlinesc misiunea?

La ce timp se referă misiunea?

O parte importantă a misiunii este făgăduinţa lui Hristos: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Expresia „sfârşitul veacului” este o expresie specifică, care se referă la o perioadă de timp foarte specială, care este definită în Matei 13.39-43. Acolo este timpul în care îngerii vor ieşi şi vor scoate din Împărăţia cerurilor toate pricinile de poticnire şi pe toţi care practică nelegiuirea. Este clar, că aceasta nu se referă la timpul actual  al harului, ci la o perioadă de timp de după răpire, care pregăteşte etapa de instituire a Împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Perioada de timp la care se referă Matei 28 urmează clar după ziua harului, când Dumnezeu va relua acţiunea Sa cu vechiul popor ca naţiune.

În timpul acela Dumnezeu va trezi învăţători, care „vor întoarce pe mulţi la dreptate” (Daniel 12.3). Mesajul lor va fi Evanghelia Împărăţiei, aceasta înseamnă vestea bună, că Împăratul vine să instaureze Împărăţia Sa. Cum vor întoarce ei pe mulţi la dreptate? Prin aceea că „îi vor învăţa” (toate naţiunile) lucrurile pe care Hristos i-a învăţat pe ei cu privire la principiile Împărăţiei şi la caracterul acelora care sunt potriviţi pentru aceasta. Predica de pe munte (Matei capitolele 5 -7) va avea o aplicare deosebită în predica lor. Acesta este înţelesul cuvintelor  din misiunea prezentată în Matei 28: „învăţându-i (toate naţiunile) să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28.20).

Este de asemenea important să se observe că aceşti predicatori vor merge la toate naţiunile (Matei 28.19; 24.14). Rezultatele acestor predici vor fi evaluate de Domnul la judecata naţiunilor (Matei 25.1,31-32), la care fraţii Lui, predicatorii Evangheliei Împărăţiei, vor fi diferenţiaţi de toate naţiunile.

Aceia cărora le este cunoscut aspectul dispensaţional al evangheliei după Matei, vor vedea ce importanţă deosebită au astfel de expresii în această evanghelie; cum ar fi „toate naţiunile” şi „sfârşitul veacului”.

La cine se referă misiunea?

Fără îndoială misiunea din Matei 28 se referă la perioada de timp care urmează după răpire, şi va fi împlinită de predicatorii care vor fi treziţi de Dumnezeu din rămăşiţa iudaică. Botezul şi învăţătura lor vor face ucenici din toate naţiunile şi vor întoarce pe mulţi la dreptate, prin aceea că vor învăţa acele lucruri pe care Hristos aici pe pământ le-a poruncit ucenicilor Săi.

Dacă vedem că această misiune se referă la predicatori iudei într-o perioadă de timp viitoare, atunci aceasta explică o chestiune interesantă. În Ioan 20.17 Domnul zice Mariei: „Nu Mă atinge, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru«”. Ioan Îl vede pe Domnul nostru ca Acela care a venit de la Tatăl, ca să înfăptuiască lucrarea, care I-a fost dată, şi ca apoi să Se reîntoarcă înapoi la Tatăl. În timpul acesta va exista o adunare, al cărei model îl găsim în Ioan 20.19-29. Maria voia să-L ţină cu tărie ca Mesia înviat în legătură cu Israel. Nu, zice Domnul, Eu trebuie să merg la cer. Dar Matei, inspirat de Duhul, arată pe Hristos înainte de toate ca Împărat şi în mod deosebit în legătura Lui cu Israel. În Matei 28.9 se văd femeile, cum Îl ţin cu tărie, şi ele nu sunt împiedicate să facă aceasta. Lecţia în aceasta este, că ele Îl ţin cu tărie ca Mesia înviat în legătură cu Israel. Lui I-a fost dată toată puterea, şi El este văzut ca Unul care dă rămăşiţei lui Israel o misiune.

Aceia care afirmă că Matei 28 ar fi „ordinul de plecare al Bisericii” nu au cunoscut caracterul dispensaţional al lucrurilor din evanghelia după Matei şi în afară de aceasta implicaţiile afirmaţiei lui Pavel „Eu nu am fost trimis să botez” (1 Corinteni 1.17). Dacă Matei 28 ar fi ordinul de plecare al Bisericii, atunci acesta ar fi foarte clar şi pentru Pavel. Ar fi fost o neglijare gravă a ordinului său de plecare, dacă el ar fi spus: „Eu nu am fost trimis să botez”, dar ordinul său de plecare ar fi conţinut cu adevărat porunca să boteze! Nu este vorba de faptul că Pavel nu ar fi botezat, căci ştim că el a botezat (1 Corinteni 1.14). Chestiunea este că botezul (care constituie o parte a misiunii din Matei 28) nu era misiunea directă a lui.

[Remarca redacţiei SW: gândurile din textul de mai sus sunt probabil puţin accentuate şi pentru unii oricum sunt noi, de aceea vrem să adăugăm unele comentarii ale altor comentatori cu privire la această temă, pentru ca gândul de bază să devină clar. Dacă mai sus se spune: „Perioada de timp la care se referă Matei 28 urmează clar după ziua harului, când Dumnezeu va relua acţiunea Sa cu vechiul popor ca naţiune”, atunci cu siguranţă noi am fi formulat puţin altfel această afirmaţie, căci noi gândim că era o misiune care a fost dată apostolilor pentru timpul lor, chiar dacă nu citim în Scriptură că ei au îndeplinit-o exact aşa cum ea este definită aici. Şi noi credem de asemenea că această misiune a fost suprapusă cu alte accente prin slujba apostolului Pavel. Cu toate acestea în această misiune sunt principii şi binecuvântări cu însemnătate permanentă. Şi de asemenea cu toate acestea gândim că misiunea în forma din Matei 28 îşi va primi însemnătatea ei neîngrădită abia după răpirea Adunării (Bisericii).]

N. Darby scrie în privinţa aceasta:

Această revelare a Dumnezeirii şi faptul că Hristos este Domn, constituie baza şi natura creştinismului  însuşi ca o mărturisire, împreună cu adevărul subiectiv, că firea pământească (carnea) – aşa cum s-a dovedit pe deplin – nu foloseşte la nimic. În această sferă nouă eu trebuie să trec prin moarte, ca să intru în părtăşie cu Dumnezeu; şi ca înviat devin slujitor al lui Hristos, al Domnului. De aceea în Efeseni 4 avem un trup, un Duh, o speranţă a chemării; un Domn, o credinţă, un botez. Prima este chestiunea pe deplin cerească şi esenţială în legătură cu Hristos; a doua este mărturia pe pământ în legătură cu domnia lui Hristos. De aceea Pavel, care a văzut pe Hristos numai în gloria cerească şi căruia i-a fost încredinţată slujba şi revelarea Adunării (Bisericii), nu a fost trimis să boteze; şi pe lângă aceasta în evanghelia după Matei [28], unde a fost dată misiunea despre care este vorba acum, nu avem nicidecum înălţarea la cer. Aici Ierusalimul este dat la o parte şi Hristos este legat cu rămăşiţa din Galileea, care este adunată în jurul Lui, şi ei trebuiau să facă ucenici dintre naţiunile. Aceasta nu se leagă direct cu Împărăţia de o mie de ani, ci cu slujba Evangheliei Împărăţiei, care precede Împărăţia, şi este dusă la toate naţiunile, înainte să vină sfârşitul – sfârşitul veacului. Împărăţia de o mie de ani va fi introdusă prin revenirea Domnului din cer în glorie. Misiunea precede aceasta. De aceea El spune în evanghelia după Matei: „Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, aceasta înseamnă a veacului care precede venirea lui Mesia în glorie, ca să instaureze public Împărăţia Sa. De aceea nu pot vedea de ce această misiune nu poate merge mai departe, după ce Biserica a fost răpită. Ea nu are direct Biserica în atenţie, şi tot aşa de puţin botezul: el mărturiseşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi că Hristos este Domn, atâta timp cât El nu este încă revelat din cer. (J. N. Darby: Letters, Band 3, pag. 332, 1861)

Misiunea apostolilor are punctul de plecare în Galileea la discuţia lor cu Domnul lor înviat. Este vorba despre o rămăşiţă, care este unită deja cu Isus. Nu este vorba, ca în evanghelia după Luca, că un Mântuitor este prezent, care S-a înălţat la cer şi care din cer începe cu Ierusalimul, aşa cum a avut loc atunci. Aici este vorba că Ierusalimul a fost părăsit şi dat în mâinile răului şi al naţiunilor, în timp ce rămăşiţa lui Israel este legată cu Mesia Cel lepădat, care acum era înviat. Apoi aceia, care sunt legaţi cu Domnul lepădat, sunt trimişi să facă ucenici din toate naţiunile, prin aceea că aceştia vor fi botezaţi pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Această misiune niciodată până în zilele noastre nu a fost împlinită. Misiunea pentru naţiuni a fost încredinţată lui Pavel prin aceia care erau stâlpi între apostoli (Galateni 2), cu autoritate divină de la Isus glorificat şi prin trimiterea directă a Duhului Sfânt (Faptele apostolilor 13.4; 26.16-18).

Este posibil ca şi ceilalţi apostoli să fi plecat mai târziu; dar istoria, în măsura în care ea ne este relatată în Cuvânt, nu vorbeşte despre aceasta, cu excepţia unei exprimări foarte generale şi vagă într-un verset la sfârşitul evangheliei după Marcu. Apostolii au rămas în Ierusalim în tipul prigoanei care a avut loc după moartea lui Ştefan. După aceea Evanghelia a fost dusă la naţiuni prin aceia care au fost împrăştiaţi printre ele, şi mai târziu a fost încredinţată lui Pavel. Ioan se găseşte în Patmos, pentru ca cel care era ultimul care a mai rămas dintre ei să vegheze asupra Bisericii în decăderea ei. Ultimele versete ale evangheliei după Marcu spun, că ei s-au dus pretutindeni şi Domnul lucra împreună cu ei, ca să confirme cuvântul predicat prin semnele pe care ei le făceau. Însă aici în evanghelia după Matei lor le-a fost dată misiunea. Ei trebuiau de asemenea să înveţe naţiunile botezate să păzească ceea ce Isus a poruncit ucenicilor, şi El Însuşi va fi cu ei până la sfârşitul veacului. Nu este vorba de aşa-zisa misiune creştină, aceasta o găsim mai degrabă în evanghelia după Ioan capitolul 20, Luca 24 şi Marcu 16. (Până la versetul 6 din Marcu 16 găsim aceeaşi relatare ca în evanghelia după Matei; în ultimele versete din Marcu 16 găsim ceea ce citim la sfârşitul evangheliei după Luca şi în Ioan 20.) Vorbirea din capitolele 13 şi 16 din Faptele apostolilor este legată – ca şi vorbirea lui Petru – cu misiunea amintită în evanghelia după Luca. În evanghelia după Matei nu se spune că ei trebuiau să plece şi să facă ucenici pe iudei, căci rămăşiţa este privită ca fiind despărţită deja de naţiune şi unită cu Hristos. Este un fel de extindere a capitolului 10 al aceleiaşi evanghelii, unde le este interzis – cel puţin în ceea ce priveşte misiunea lor în momentul acela – să meargă la naţiuni, nici măcar la samariteni, ci li se spune că ei trebuiau să caute numai oile pierdute ale casei lui Israel. Aici lor le este dată o misiune mai extinsă. Ei trebuiau să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile. Aceasta înseamnă că lucrarea în mijlocul iudeilor este alta decât cea din capitolul 10. Într-un anumit sens numai capitolul 24 explică de ce misiunea, despre care este vorba aici, se îndreaptă numai spre naţiuni. Desigur misiunea dată din cer pentru mântuirea sufletelor este adresată iudeilor la fel cum este adresată naţiunilor. Aceasta din urmă o găsim împlinită în Faptele apostolilor: numai partea care include naţiunile a fost încredinţată lui Pavel, aşa cum am văzut. (Collected Writings., Bd. 30, pag. 314 şi următoarele).

După aceea este vestită sentinţa referitoare la respingerea Duhului, pe care poporul a făcut-o. Ei au respins mărturia înnoită în puterea Duhului lui Dumnezeu, care a devenit vizibilă în Ştefan, care era „plin de Duhul Sfânt”. Şi istoria iudaică a fost terminată cu ceea ce a introdus Biserica în cer (în persoana lui Ştefan – de fapt este vorba de starea intermediară în care se găseşte duhul credinciosului). Ceea ce este umplut de Duhul, este respins. Respingerea acestei mărturii are loc în Ierusalim, centrul sistemului pământesc al lui Dumnezeu. Ei au omorât cu pietre pe Ştefan, care a strigat la Dumnezeu şi a zis: „Doamne Isuse, primeşte Duhul meu!”, şi care a rostit aceeaşi mijlocire pentru poporul nefericit cum a făcut Isus când a fost lepădat: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta.” Prin faptul că duhul a lucrat în felul acesta, El recunoaşte pe Domnul Isus: tot aşa cum Isus ca Fiu S-a predat pe Sine Însuşi – duhul Său – Tatălui, atunci când a fost lepădat.

S-a observat deseori de către aceia care cunosc aceste adevăruri, că aceasta a distrus clădirea pământească şi centrul Bisericii (remarca redacţiei SW: prin centru este vorba de Ierusalim). Misiunea prezentată în evanghelia după Matei, aşa cum am remarcat deja, nu a fost îndeplinită în forma ei iniţială; căci iudeii prin conducătorii lor au respins ca naţiune mărturia Duhului cu privire la înălţarea lui Hristos, la fel cum au respins pe Fiul lui Dumnezeu în smerenia Lui, atunci când El a fost între ei ca Om. De aceea Ierusalimul a încetat să mai fie centrul din care trebuia să se reverse puterea strângerii laolaltă de până atunci. (Collected Writings, Bd. 3, pag. 119).

În ceea cea ce priveşte această misiune, avem numai afirmaţia generală a lui Marcu, că ei au mers pretutindeni (Marcu 16.20). În versetul 15 se spune, că ei trebuiau să meargă în toată lumea. În evanghelia după Matei capitolul 28 li se spune în Galileea, că ei trebuiau să facă ucenici din toate naţiunile – dar aceasta este o altă misiune. În ceea ce priveşte textul din evanghelia după Marcu, cititorul va remarca că paragraful începe de la versetul 9 cu Ierusalimul şi înălţarea la cer, ca în evanghelia după Luca; în versetul 7 li se spune să meargă în Galileea, aşa cum se spune şi în evanghelia după Matei. Acestea sunt misiuni diferite. Fapt este, că pretutindeni unde ei au mers, misiunea pentru naţiuni (Galateni 2) a fost dată lui Pavel şi Barnaba, care s-au preocupat deja cu ea. Drept urmare misiunea prezentată în evanghelia după Matei nu a fost împlinită. În evanghelia după Marcu este vorba de persoane individuale şi de problema mântuirii; în evanghelia după Matei nu este vorba de aceasta. Misiunea prezentată în evanghelia după Luca a fost împlinită prin apostoli, aşa cum arată şi cuvântările din Faptele apostolilor, numai partea referitoare la naţiuni a fost încredinţată lui Pavel (J. N. Darby: adnotare în Synopsis la Ioel 3).

Mărturia dată naţiunilor a luat o formă nouă în slujba lui Pavel. Această slujbă – nu în ceea ce priveşte mântuirea, ci slujba în sine însuşi – poate fi numită deja o administrare deosebită (Efeseni 3.2; Coloseni 1.25); unitatea trupului lui Hristos era în această slujbă marele fundament al chemării, care era din cer, şi a celor din afara iudeilor. Ea aducea pe toţi la acelaşi nivel, deoarece nu mai era Adonai, care Îşi revendica drepturile asupra pământului şi Sionului, ci [Hristos], care a unit cu Sine Însuşi pe sfinţii care au primit această mărturie, ca Acela care a vorbit din cer. De aceea misiunea din Matei 28 a fost amânată, în ceea ce priveşte litera (nu în ceea ce priveşte duhul cu privire la binecuvântare) (Notes and Comments, Vol. 3, pag. 52).

[Remarca redacţiei SW: extrasul următor din studiul unui alt scriitor arată în mod deosebit în ultimul aliniat ce înseamnă  că noi avem şi astăzi misiunea din Matei 28 în ceea ce priveşte duhul cu privire la binecuvântarea ei.]

În felul acesta Domnul ca Cel înviat a stabilit din nou legătura cu acea rămăşiţă, căreia cei unsprezece ucenici îi aparţin ca cele mai deosebite mădulare. Şi chiar dacă în locul acesta nu aflăm că El a fost luat în cer, totuşi El îi autorizează, ca şi cum ar vorbi din cer, căci Lui I-a fost dată toată autoritatea în cer şi pe pământ. Nu venise încă timpul să se împlinească pe deplin misiunea creştină, şi anume să se strângă din toate naţiunile un popor pentru Numele Său – de aceea expresiile au aici un caracter general. Ei trebuiau să meargă să facă ucenici şi să-i boteze, şi o astfel de misiune poate fi reluată de rămăşiţa credincioasă a lui Israel după ce Biserica va fi răpită. Aşa după cum Israel a fost botezat pentru Moise ca şi conducător, tot aşa ucenicii trebuie botezaţi pentru Hristos Cel înviat şi prin aceasta să se supună autorităţii Lui; botezul trebuie făcut în Numele lui Dumnezeu pe baza deplinei Lui revelări. Cuvântul nu este folosit la plural, ci la singular – căci este numai o singură Dumnezeire, deşi ea este revelată în trei Persoane.

Ultimele cuvinte sunt: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Prin aceasta avem cuvântul „toate” nu mai puţin de patru ori în această secţiune. Domnul nostru înălţat exercită autoritate în ambele sfere, aşa că nu există nimic care să nu fie supus Lui. Dacă slujitorilor Lui li se întâmplă ceva potrivnic, aceasta are loc sub permisiunea Lui. Toate naţiunile trebuie să fie domeniul de acţiune pentru slujba lor, şi nu numai Israel, aşa cum era până acum. Aceia dintre naţiuni, care se vor boteza, trebuiau învăţaţi să împlinească toate poruncile Domnului, robii trebuiau să se remarce prin ascultare şi să conducă şi pe alţii la ascultare. Atunci ei vor putea conta toate zilele până la sfârşit pe sprijinul şi prezenţa spirituală a Stăpânului lor.

Evanghelia se termină cu această misiune. Dacă mergem în Faptele apostolilor şi parcurgem şi epistolele, găsim că apar la lumină evoluţii care ne fac cunoscută misiunea noastră de astăzi pentru propovăduirea Evangheliei depline. Însă lumina şi folosul ultimelor cuvinte ale Domnului de aici nu se pierd pentru noi. Încă mergem la naţiuni, ca să le botezăm în acest Nume. Încă trebuie să învăţăm Cuvântul întreg al Domnului. Încă Lui Îi este dată toată autoritatea. Şi El este încă cu noi toate zilele până la sfârşitul veacului, orice s-ar putea întâmpla (F. B. Holle, din: Betrachtung über das Matthäusevangelium).

Slujba din Faptele apostolilor nu este împlinirea acestei misiuni (din Matei 28), ci a misiunii din evanghelia după Luca. Cartea Faptele apostolilor este continuarea evangheliei după Luca, după cum este cunoscut. Şi slujba lui Pavel, care printr-o misiune divină deosebită a luat asupra sa evanghelizarea naţiunilor, nu era împlinirea acestei misiuni. El avea o misiune primită din partea Mântuitorului înălţat la cer şi glorificat, şi acestei misiuni i s-a adăugat slujirea Adunării (Bisericii). În primele elemente ale ei aceasta se leagă mai degrabă cu evanghelia după Luca. Slujba, care este rânduită aici (în Matei 28), este o slujbă deosebită. Ucenicii nu sunt trimişi la iudei, aşa cum găsim în evanghelia după Luca, unde ei vin de la Mântuitorul înălţat la cer şi unde trebuiau să înceapă în Ierusalim. Ierusalimul este lepădat, şi rămăşiţa, legată cu Hristos (fraţii Lui – şi recunoscuţi în acest caracter), este trimisă la naţiuni. Aceasta nu a avut loc niciodată, în măsura în care ne învaţă Scriptura. Derularea evenimentelor, sau exprimat altfel, mâna lui Dumnezeu a condus ca ucenicii să rămână în Ierusalim. O nouă misiune pentru naţiuni este trimisă în persoana lui Pavel, şi aceasta stă în legătură cu întemeierea Bisericii pe pământ. Deci împlinirea acestei misiuni (din Matei 28) este întreruptă, dar este făgăduinţa că Domnul vrea să fie până la sfârşitul veacului cu aceia care vor merge cu această misiune. Şi eu nu mă îndoiesc, că aşa va fi. Această mărturie va fi dusă la naţiuni, înainte să vină Domnul. „Fraţii” se vor duce să atenţioneze naţiunile. Misiunea a fost dată atunci, dar ea nu a fost încă îndeplinită. Ea leagă mărturia cu rămăşiţa iudaică, care va fi recunoscută de Domnul înviat, şi cu pământul şi cu indicaţiile Sale pământeşti; şi pentru prezent ea a făcut realmente loc unei misiuni cereşti şi Bisericii lui Dumnezeu. (J. N. Darby: Collected Writings, Bd. 24, pag. 217).

 Această Evanghelie a fost răspândită până la omorârea cu pietre a lui Ştefan, când după aceea a fost introdusă Evanghelia slavei prin Pavel (G. Davison, din: An Outline of the Gospel of Matthew).

Ca aceia, care urmează pe Pavel şi care printr-un Duh au fost botezaţi într-un singur trup – prin Duhul Sfânt, care a fost trimis din cer -, Biserica nu are misiunea să boteze, aşa cum cei doisprezece din Matei 28 aveau misiunea cu privire la naţiuni. Misiunea noastră este – ca unii care slujesc Domnului şi poporului Său -, să încercăm să-i facem pe creştini conştienţi de poziţia lor ca mădulare ale lui Hristos în mijlocul unei case mari botezate …, dar când a fost dată misiunea din Matei 28, Domnul era prezent şi botezul se bazează pe înviere – nu pe înălţarea la cer. (F. G. Patterson, dintr-un manuscris nepublicat cu privire la botez).

Căci botezul este acţiunea celui care botează – şi nu a celui botezat. „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i …”, nu: „Mergeţi şi lăsaţi-vă botezaţi.” Această misiune a fost dată de Domnul numai după înviere, nu după înălţarea la cer – de unde El a trimis pe Duhul Sfânt -, ca şi Cap glorificat al trupului. Această misiune a fost dată lui Petru şi celorlalţi de pe pământ, şi casa a fost constituită şi această lucrare de permisiune (prin botez) a avut loc cu mult înainte ca Pavel să se convertească. După ce el s-a convertit, el a fost admis ca şi ceilalţi în casa botezului. Cu toate acestea el spune foarte clar, că el „nu a fost trimis să boteze”. El găseşte botezul acolo, şi botezul nu este înlăturat prin misiunea cerească, pe care el a primit-o după aceea, şi el îl foloseşte uneori, ca să admită pe unii (cum ar fi – „Crisp şi Gaiu şi casa lui Ştefan), prin aceea că el nu a făcut mai mult din el decât era necesar, cu toate că nu era parte din misiunea lui.

Deci Masa Domnului este „ori de câte ori mâncaţi … vestiţi moartea Domnului, până vine El”. Altfel decât botezul, Masa Domnului a fost revelată din nou lui Pavel prin Hristos în slavă, şi ea a primit prin el însuşiri noi, care mai înainte nu erau cunoscute, atunci când ea a fost instaurată pentru prima dată prin Domnul. Ea este, dacă este luată potrivit gândurilor divine, simbolul unităţii Bisericii lui Dumnezeu aici pe pământ; în afară de aceasta centrul mare vizibil despre strângerea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Acolo este practicată în mod deosebit prezenţa Domnului Însuşi „în mijloc” (Matei 18.20) (F. G. Patterson: Paul’s Doctrine and other Papers, pag. 62).

Observaţi că misiunea era, să predice „tuturor naţiunilor”, aşa cum aceasta ne este relatat prin Matei şi Luca, şi „lumii întregi”, aşa cum găsim în evanghelia după Marcu. Aceasta este destul de extins şi cuprinzător. Fiecare slujitor în parte poartă responsabilitatea să împlinească misiunea. Domnul nu spune direct „du-te” la Biserică, deoarece Biserica nici nu învaţă nici nu predică – Biserica este învăţată şi ei i se predică. Este vorba de fiecare în parte, deoarece slujirea înseamnă practicarea darului care a fost dat fiecăruia prin Hristos. El împarte daruri şi numai El hotărăşte folosirea lor. El ţine stelele în mâna Lui dreaptă în Apocalipsa 2.1, căci ele Îi aparţin Lui şi numai Lui. Deci aceasta înseamnă că posesorul unui dar este răspunzător numai faţă de Domnul pentru practicarea lui (din W. T. P. Wolston: The „Forty Day’s of Scripture, Sixteen Addrresses).

Misiunea din evanghelia după Matei este: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit!” Această misiune era precis delimitată pentru apostolii, care au fost rânduiţi deja de Domnul şi erau legaţi cu El ca Slujitor al circumciziei (Romani 15.8). Ei sunt priviţi ca fiind în Ierusalim şi plecând de acolo să facă ucenici din toate naţiunile şi să-i înveţe să păzească rânduielile şi poruncile Domnului. Căci scopul acestei evanghelii este să prezinte pe Domnul în legăturile Lui cu iudeii ca speranţă a lui Israel, la care trebuia să aibă loc strângerea naţiunilor. Drept urmare convertirea naţiunilor şi strângerea lumii întregi în jurul Ierusalimului ca centru al adorării sunt socotite ca premisă. [Adnotarea redacţiei SW: Nu este întâmplător că această misiune a fost dată în Galileea, departe de Ierusalim, deoarece de fapt este vorba de o misiune valabilă pentru un timp în care Ierusalimul este lepădat. Cu toate acestea nu vrem să trecem cu vederea aspectul că aici este vorba de faptul că naţiunile vor fi binecuvântate pornind din Israel – şi al cărui centru în Împărăţia de o mie de ani este Ierusalimul. Şi exact la această stare va conduce predicarea, care este în legătură cu această misiune, după răpirea Bisericii.] Se va vedea un sistem al unor naţiuni restaurate, ascultătoare şi binecuvântate cu Israel, şi Domnul înviat are aceasta înaintea ochilor, atunci când dă această însărcinare apostolilor Lui în evanghelia după Matei. (Doresc să remarc, că aici uşa speranţei pentru Israel nu era închisă total. Mărturia Duhului Sfânt prin apostoli despre Isus înviat nu era încă respinsă. Posibilitatea ca această mărturie să fie primită putea fi încă presupusă, şi Domnul pare să fi aşteptat aceasta în evanghelia după Matei.) (J. G. Bellett: Betrachtung über das Evangelium nach Johannes, pag. 136)

După aceea urmează însărcinarea mare dată ucenicilor. – Este vorba de misiunea Împărăţiei. În Luca 24 găsim misiunea pur creştină dată ucenicilor. Va veni un timp când misiunea pe care o găsim în evanghelia după Matei va fi împlinită de o rămăşiţă a ucenicilor iudei. Această rămăşiţă este reprezentată aici de cei unsprezece ucenici. Este vorba de aceeaşi rămăşiţă ca în Matei 24. (A. C. Gaebelein, din: Kommentar zum Neuen Testament)

Ultima referire la predica viitoare a rămăşiţei către toate popoarele o găsim în capitolul 28 de la versetul 16. Deseori se gândeşte că aici avem misiunea dată Adunării, de a vesti tuturor popoarelor Evanghelia harului Lui Dumnezeu în Hristos, dar este imposibil ca aici să fie vorba despre aceasta. Domnul Se adresează aici ucenicilor, care permanent sunt modele ale rămăşiţei, şi anume pe muntele din Galileea, locul lepădării şi dispreţului. Ucenicii Lui erau din Galileea, iudei dispreţuiţi dintr-un ţinut dispreţuit, care s-au aşezat de partea unui Mesia lepădat (şi Domnul este cu adevărat lepădat în această evanghelie). Şi scena are loc pe munte, care în evanghelia după Matei totdeauna stă în legătură cu Împărăţia, aşa cum am văzut mai înainte (vezi 5.1; 15.29; 17.1).

Care parte din această scenă are legătură cu Adunarea? Este clar, că noi nu avem voie să căutăm Adunarea în locul acesta, căci ce se petrece în continuare? Ucenicii văd pe Domnul şi Îl preamăresc; Ei Îl recunosc ca Împărat. Şi Domnul primeşte şi acest titlu, căci El accentuează demnitatea Sa împărătească: „Mie Mi s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Mergeţi deci!” Ia seama la acest „deci”, care se referă la cele anterioare. Ucenicii trebuiau să meargă şi să-L predice ca Împărat al întregului pământ. În evanghelia după Matei nu găsim înălţarea la cer, ci pe Domnul pe pământ ca Împărat pământesc: şi noi găsim rămăşiţa care predică pe acest Împărat pământesc. Aceasta nu este misiunea Adunării.

 Deci: „Mergeţi deci şi faceţi ucenici din toate naţiunile.” Aceasta cu certitudine nu este o misiune creştină! Este într-adevăr adevărat, că la începutul Adunării predica celor doisprezece avea realmente caracterul Evangheliei Împărăţiei (vezi începutul Faptelor apostolilor), dar după ce lui Pavel i-a fost revelată taina despre Adunare ca trup al lui Hristos, care este legat cu un Cap ceresc, glorificat, Evanghelia a primit un alt caracter.

 Evanghelia în timpul nostru nu constă în a face ucenici dintre popoare, ci de a pune deoparte pe ucenicii lui Hristos dintre popoare pentru un popor nou, ales. Dumnezeu a cercetat naţiunile „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14; vezi şi Tit 2.14; 1 Petru 2.9,10). Să faci ucenici dintre popoare este dimpotrivă un gând care se potriveşte desăvârşit în cadrul Împărăţiei. Da, în Împărăţia păcii popoarele vor fi binecuvântate ca popoare (vezi printre altele Isaia 25.6-7; 42.6; 49.6-7; 56.7; 60.3; 62.2,10; Ieremia 3.17; 4.2; 33.9; Mica 4.14; 7.16-17; Ţefania 3.10,20; Zaharia 8.20,23; 14.16-19; compară cu Matei 25.31-46; Apocalipsa 20.8). Cine dintre popoare se va converti în timpul din urmă, va aparţine în continuare popoarelor – abia pe pământul nou nu vor mai exista popoare, ci numai „oameni” (Apocalipsa 21.3); dar cine se converteşte în timpul nostru, nu mai aparţine – luat în sens strict – popoarelor, ci aparţine poporului (compară diferenţa în 1 Corinteni 10.32).

De aceea şi finalul capitolului 28 din evanghelia după Matei este aşa de important: „botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Cine sunt aceştia „i”? Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ştim că aici în limba greacă stă scris textual: „să-faci-ucenici” toate naţiunile (popoarele), botezându-le”; deci substantivul „ucenici” nu se întâlneşte aici, aşa că „i” (respectiv: „le” – n.tr.) se referă direct la popoare. Iudeii credincioşi vor merge „să-facă-ucenici” popoarele şi să boteze, aceasta înseamnă, ei vor încerca să pregătească toate popoarele pentru venirea Împăratului, care are autoritate asupra întregului pământ (versetul 18) şi care va domni peste toate popoarele. Ei încearcă să determine popoarele să se convertească, pentru ca ele să primească în chip demn pe Mesia, şi ei le botează, nu numai pentru că ele au mărturisit păcatele lor, ci înainte de toate cu privire la venirea în curând a lui Mesia. Creştineşte este să pui deoparte un popor dintre popoare; iudaic este să faci toate popoarele ucenici şi să le botezi (că nu toate popoarele se vor converti, aceasta este o altă chestiune, însă aceasta nu schimbă acest principiu). Este un botez comparabil cu botezul lui Ioan Botezătorul, cu marea diferenţă că botezul lui Ioan Botezătorul se limita la Israel. Ţelul este însă acelaşi: să chemi oameni la convertire cu privire la Împăratul care va veni şi la Împărăţie şi să-i botezi, ei mărturisind păcatele lor (3.1-12). Botezul se face totdeauna cu privire la ceea ce urmează, nu cu privire la ceea ce este înapoia noastră. Aceşti iudei [Adnotarea redacţiei SW: autorul se referă desigur aici în loc de „iudei” la „credincioşii dintre naţiuni”] vor fi botezaţi, nu pentru că ei mărturisesc păcatele lor, ci pentru că ei sunt pregătiţi să primească pe Mesia, prin aceea că mărturisesc păcatele lor. Ca creştini nu suntem botezaţi deoarece am venit la credinţă, ci pentru ca să umblăm în înnoirea vieţii (Romani 6.4), pentru ca noi prin botez să venim sub autoritatea lui Hristos (Faptele apostolilor 2.38; 8.12; 19.5), pentru ca să ne îmbrăcăm cu Hristos (Galateni 3.27), pentru ca să fim mântuiţi, şi anume pentru pământ (Marcu 16.16; 1 Petru 3.21; compară cu Faptele apostolilor 2.41,47) şi aşa mai departe. Tot aşa în viitor vor fi mulţi botezaţi, pentru ca ei să fie gata să primească pe Mesia, şi pentru ca ei să păzească poruncile lui Mesia (Matei 28.20); acestea sunt în evanghelia după Matei principiile Împărăţiei (capitolele 5-7).

În final încă ceva: Domnul va fi cu ucenicii Săi până la sfârşitul veacului. Şi aici ucenicii nu pot fi altceva decât un model al rămăşiţei viitoare, căci ei înşişi nu au rămas pe pământ până la sfârşitul acestei perioade. Însă rămăşiţa se poate baza pe ajutorul Domnului, până a trecut perioada de timp, aceasta înseamnă până când El va reveni personal şi va instaura Împărăţia păcii (compară cu 10.22; 24.13). Făgăduinţa dată Adunării are un cu totul alt caracter: noi nu avem nevoie de făgăduinţa din versetul 20, căci înainte de sfârşitul veacului Adunarea va fi luată deja în cer. Pentru noi este valabil: „Şi astfel vom fi totdeauna la Domnul” (1 Tesaloniceni 4.17).

Vedem din aceasta, că în timpul din urmă vor fi credincioşi iudei, care vor merge să vestească că Mesia şi Împărăţia Lui s-au apropiat. Ei vor predica în toate cetăţile şi satele lui Israel, dar nu se vor opri aici. Alţii vor merge în toată lumea şi pretutindeni vor chema popoarele să se convertească şi să ţină poruncile Lui. Mulţi vor primi cuvântul lor şi vor fi botezaţi pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Această formulare de botez merită atenţia noastră. Este remarcabil că noi nu găsim niciunde în Faptele apostolilor această formulare de botez; totdeauna găsim „pentru” (2.38; 8.16; 19.5) sau „în Numele Domnului” (10.48); şi în alt loc „pentru Hristos” (Romani 6.3; Galateni 3.27) sau „pentru moartea Sa” (Romani 6.3). Însă botezul pentru Dumnezeu triunitate îl găsim numai în Matei 28, şi aceasta are un înţeles foarte special, în mod deosebit pentru timpul din urmă. Ucenicii au înţeles aceasta şi nu au îndeplinit misiunea din Matei 28, ci pe cea din Luca 24.47. Acolo găsim misiunea creştină. Acolo Domnul este prezentat ca Domnul glorificat în cer (după înălţarea la cer), acolo nu sunt predicate poruncile lui Hristos la toate popoarele, ci „pocăinţa şi iertarea păcatelor … tuturor naţiunilor, începând din Ierusalim”. Aceasta au făcut ucenicii; misiunea din Matei 28 este amânată până la timpul din urmă. Atunci Domnul va recunoaşte rămăşiţa ca fraţii ai Lui (versetul 10; compară cu 25.40); atunci ei nu vor începe în Ierusalim, acesta va fi dat popoarelor (23.37-39; Luca 21.24), ci vor merge până la marginile pământului, ca să vestească pe Dumnezeu ca Tată (în sensul de „Creator”; Deuteronom 32.6; Isaia 64,8; Maleahi 2.10), să predice pe Isus ca Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu (în sensul din Psalmul 2.7; Luca 1.35), şi toate acestea în puterea Duhului Sfânt (cu toate că Acesta nu locuieşte în ei).” (W. J. Ouweneel : Die Zukunft der Stadt des großen Königs. Pag. 97)[1][1]

[Adnotarea redacţiei SW: Cu toate acestea noi nu credem că formularea de botez se limitează la acest înţeles, botezul este şi astăzi un botez pentru Dumnezeu, care S-a revelat desăvârşit, care S-a revelat ca Tată al Domnului Isus şi Tată al nostru, care S-a revelat în Fiul şi S-a revelat şi ca Duh. Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt caracterizează creştinismul. În loc să fie o simplă rămăşiţă a unei perioade de timp trecute, care a fost schimbată sau mai degrabă pusă la o parte, vedem dimpotrivă o revelare deplină a Numelui lui Dumnezeu, aşa cum El a fost făcut cunoscut abia acum, şi nu odinioară. Acest Nume al lui Dumnezeu putea fi făcut cunoscut cel mai devreme după moartea şi învierea lui Hristos. Limitarea prin iudaism, care era valabil în timpul vieţii Domnului aici pe pământ înainte de cruce, nu mai era. Acum se contura o nouă epocă.]

În evanghelia după Matei capitolul 28 Domnul Isus numeşte dimpotrivă o altă ordine a lucrurilor:

  • Mergeţi deci şi
  • faceţi ucenici din toate naţiunile, şi
  • botezaţi-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi
  • învăţaţi-i să păzească toate câte v-am poruncit.

Ordinea, pe care o vedem aici, este simplă: mersul – facerea de ucenici.  Ultima. Aşa cum am văzut, avea loc prin botez şi învăţătură. De asemenea această misiune este limitată categoric la toate naţiunile, în timp ce Domnul în evanghelia după Marcu a vorbit despre toată lumea şi despre creaţia întreagă. De asemenea în Matei 28 nu auzim nimic despre „pocăinţă” sau „credinţă” sau despre „a fi mântuit”. Mai degrabă Domnul spune numai, că ei trebuie să facă toate naţiunile ca ucenici, prin aceea că le botează şi le învaţă.

Din aceste însuşiri putem trage concluzia că misiunea de a boteza din Matei 28 în toată dimensiunea ei se referă la o lucrare care va fi făcută naţiunilor după sfârşitul timpului de har de către rămăşiţa iudaică. Este vorba evident de botezul Mesianic dinaintea şi din timpul Împărăţiei de o mie de ani a Împărăţiei păcii lui Hristos pe pământ. El va fi însoţit de o învăţătură, care va avea drept conţinut ceea ce Domnul a poruncit ucenicilor Lui – în mod deosebit în predica de pe munte (Matei capitolele 5-7): „învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit” (Matei 28.20).

Botezul creştin din zilele noastre dimpotrivă este valabil în aceeaşi măsură pentru iudei şi pentru naţiuni. Şi prin acest botez amândoi pierd poziţia lor religioasă de până acum: ei sunt aduşi în moartea lui Hristos şi prin aceasta în mărturia creştină. Iudeul încetează să mai fie iudeu; mahomedanul încetează să mai fie mahomedan. (Ch. Briem, tradus din: Die christliche Taufe)


Tradus de la: Das Evangelium des Paulus (2)

Titlul original: Paul’s Gospel: The Gospel of the Glory and Grace

Present Truth Publishers, 1972

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen