Cunoşti tu poziţia ta înaintea lui Dumnezeu?
Poziţia creştinului în cer şi pe pământ

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, online seit: 12.09.2018, aktualisiert: 12.09.2018

Versete călăuzitoare: Evrei 9.24-28; 10.19-25; 13.11-16

Când noi cu câtva timp în urmă prin harul Domnului am avut posibilitatea să începem această serie de prelegeri, am avut o temă în care era vorba să prezentăm adevărul lui Dumnezeu într-un mod potrivit pentru creştinii tineri; pentru oameni, care probabil în inima lor sunt prea tineri ca să înţeleagă adevărul în dimensiunea lui mare, deplină şi bogată în binecuvântare. Dar cu ajutorul Domnului doresc în seara aceasta şi în serile următoare, în care vom fi împreună, să prezint alte domenii şi alte părţi ale aceluiaşi adevăr. În privinţa aceasta doresc, în măsura în care este posibil şi nesistematic, să continui începând de acolo de unde am rămas atunci. Pentru seara aceasta mi-am propus însă să mă ocup mai îndeaproape cu fundamentul, decât o voi face în serile următoare. Ţelul meu este – ca să spun mai dinainte -, să vă prezint ce este poziţia unui creştin în cer şi pe pământ. Văd aici înaintea mea pe unii, care după părerea mea nu mai pot fi denumiţi creştini tineri. Însă consider că ei – chiar dacă în sensul acesta nu mai sunt tineri – nu gândesc, că ei sunt mai presus de lucrurile foarte simple, asupra cărora Domnul ne lasă să medităm în seara aceasta. În orice caz nu mi-am propus să depăşesc cadrul adevărurilor celor mai simple şi al celui mai simplu mod de prezentare al lor.

Să trecem la primul punct şi prin aceasta la o întrebare importantă pentru fiecare din noi: Ce este poziţia unui creştin cu privire la Dumnezeu – înaintea Lui? Aceasta este aşa de importantă, deoarece nu se poate avea o înţelegere clară a poziţiei proprii pentru Dumnezeu pe pământ, dacă nu se are o înţelegere clară a poziţiei proprii înaintea lui Dumnezeu în cer. De aceea această întrebare este deosebit de serioasă şi importantă.

În seara aceasta, prieteni dragi, mă adresez conştiinţe voastre şi sufletelor voastre  şi vă întreb: înţelegeţi voi foarte clar şi pricepeţi voi în sens spiritual ce este cu adevărat poziţia voastră înaintea lui Dumnezeu? Cunoaşteţi voi adânc în sufletul vostru locul acesta? Despre aceasta este vorba aici. Puteţi fi siguri, că se poate rezista în încercare numai cu exerciţii adânci ale sufletului. Voi mi-aţi putea spune: „Eu înţeleg adevăruri avansate”. Dar eu am cunoscut oameni care într-adevăr au afirmat aceasta, dar în sufletul lor nu erau câtuşi de puţin mişcaţi de ele. Ceea ce vreau să vă spun, este simplu situaţia, că sufletul înţelege pe deplin prin Duhul Sfânt această poziţie minunată înaintea lui Dumnezeu. Un lucru vă pot spune: Nimic nu este mai clar şi mai bătător la ochi, ca atunci când cineva simte adânc în sufletul său bucurie cu privire la această poziţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este cu totul altceva decât simpla înţelegere cu mintea. Astfel un credincios simplu ar putea spune: „Da, sufletul meu cunoaşte bine această poziţie, chiar dacă probabil eu nu o pot explica.” Aceasta este de înţeles. Realmente este aşa: cu cât ceva este ancorat mai adânc în suflet, cu atât este mai greu de explicat acel ceva. Ceea ce eu înţeleg cu mintea pot să-l fac înţeles şi altora – dacă mie însumi îmi este clar; dar când este vorba de sufletul meu, atunci nu îmi este aşa uşor să-l explic. Prin aceasta nu vreau să subevaluez înţelegerea intelectuală a adevărului. Să mă ferească Dumnezeu! Mi-ar părea foarte rău să degradez înţelegerea cu mintea. Dar ceea ce spun, dragi prieteni, este următorul lucru: în zilele actuale nimic nu are statornicie, în afară de ceea ce sufletul înţelege. Cu alte cuvinte: dacă noi nu am înţeles profund în sufletele noastre aceste lucruri, deci poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu vom avea o poziţie stabilă. O rafală de vânt va fi de ajuns să ne alunge de pe locul nostru. Puţină apăsare, numai pentru scurt timp, ne va răpi deja toată înţelegerea.

Noi avem nevoie de ceva durabil; de ceva, care rezistă încurcăturii şi presiunii cărora suntem expuşi într-un timp ca acesta: şi anume ca prin lucrarea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, sufletul să înţeleagă clar şi precis lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru aceia care Îl iubesc. Dumnezeu, Duhul, să dăruiască tuturor sufletelor prezente aici această înţelegere clară şi să ne facă pe fiecare din noi să savurăm bucuria posedării acestora!

Ce este deci poziţia mea înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru, pe care eu trebuie să-l învăţ (aşa citesc eu în Scriptură), este, că eu trebuie să fiu apt pentru Dumnezeu. Eu cu conştiinţa mea trebuie să fiu făcut apt pentru această poziţie înaintea lui Dumnezeu în cer şi de aceea locul acesta este total diferit de starea mea naturală. Conştiinţa mea trebuie făcută aptă, prin aceea că ea este curăţită. Eu trebuie să am o conştiinţă, care se potriveşte în totalitate şi pe deplin cu acest loc minunat şi cu această parte înaintea lui Dumnezeu. Ca să scot aceasta în evidenţă, am citit mai înainte versetele din Evrei 9. Acestea trebuie luate în consideraţie în mod deosebit. La sfârşitul capitolului apostolul vorbeşte despre trei arătări diferite ale lui Hristos. Mai întâi Hristos s-a arătat „la sfârşitul veacurilor”, aceasta înseamnă, la sfârşit, la împlinirea tuturor veacurilor ale istoriei umane, care au fost înainte de lucrarea lui Hristos. El spune: „dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată” (în contrast cu de mai multe ori) „pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.” Aceasta este lucrarea (vorbesc numai despre lucrare) care în momentul în care eu cred în Domnul Isus Hristos îmi dă o conştiinţă, care nu mă condamnă în prezenţa luminii pătrunzătoare a lui Dumnezeu, a Dumnezeului sfânt. Aceasta este cel dintâi lucru, zic eu. Dacă nu am aceasta, atunci nu am nimic. Conştiinţa mea trebuie să fi devenit complet eliberată de fiecare lucru, care era pe ea. Primul lucru, pe care Dumnezeu îl face în noi, este, să ne pună ceva pe conştiinţă, şi anume prin lucrarea Duhului Sfânt. Ce este acel ceva, pe care El îl pune pe conştiinţă? Moarte şi judecată. El pune moartea şi judecata înaintea ochilor conştiinţei. Aceasta este prima lucrare în sufletul unui om. La ce serveşte aceasta? Ca ea să poată să mă conducă la pocăinţă şi credinţă în Mântuitorul preaslăvit, care a făcut lucrarea, singura care poate să ia moartea şi judecata de pe conştiinţa mea. Despre această lucrare citim aici în capitolul al nouălea: „Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (şi El a făcut lucrarea prin care au loc toate acestea). Cum pot eu avea foloase din aceasta? În momentul în care eu cred în El, eu sunt îndreptăţit să ştiu cu privire la conştiinţa mea, că eu sunt înaintea lui Dumnezeu alb ca zăpada. Aceasta este prima mare realitate şi ea este deosebit de importantă pentru noi toţi. Ea este baza pentru toate. Şi, prieteni dragi, în general ea este baza care se clatină la oameni; şi tocmai în locul acesta încearcă satan să semene îndoială.

Deci acesta este începutul – baza. Această temă am tratat-o detaliat altă dată, dar fac aceasta, fără să ezit, încă o dată. Ea este aşa de importantă, că mereu trebuie repetată. Şi vă rog insistent (în mod deosebit pe creştinii credincioşi tineri), să căutaţi ca această chestiune să fie clară şi hotărâtă pentru conştiinţe voastre; ca voi să puteţi spune înaintea lui Dumnezeu, fără a avea nici cel mai mic sentiment de aroganţă: „Mulţumesc, Dumnezeule; pe conştiinţa mea nu este nici măcar o singură pată.” Puteţi voi spune sincer aceasta? Puteţi privi spre Dumnezeu şi spune: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că nu mai am nici un păcat pe conştiinţa mea”? Pe ce bază poate fi o astfel de certitudine? Însă ce fericire, că sângele Domnului Isus Hristos îmi dă „îndrăzneală”, atunci când cu conştiinţa mea înţeleg această lucrare preţioasă. De aceea am citit versetul din capitolul 10, unde găsim urmarea, concluzia divină, ca să zicem aşa, rezumatul lucrării lui Hristos plină de binecuvântare, terminată. Deci noi avem „îndrăzneală”. Este îndrăzneala de a spera? Nici un cuvânt de aşa ceva. De a aştepta ca Dumnezeu să vină şi să ne dea binecuvântarea Sa? Nu, de asemenea nu; ci îndrăzneală „să intrăm în Sfânta sfintelor”. Ce minunat este când simt în suflet puterea pentru aceasta şi acţionez corespunzător! Dacă fac aceasta, atunci nu mă târăsc pe genunchi cu capul plecat în Sfânta sfintelor, ca şi cum nu aş avea nici un drept să fiu acolo; de asemenea eu nu merg acolo şi mă scuz înaintea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa, pentru că apar acolo, ca şi cum n-aş avea nici un drept. Nu, eu intru în Sfânta sfintelor cu îndrăzneală.

Dragi prieteni, de acum încolo nu voi vorbi despre nimic altceva, decât despre această bază bogată în binecuvântare, despre acest fundament, pe care se sprijină totul. Urmare acestei lucrări terminate, desăvârşite şi nespus de minunată eu am îndrăzneală să intru în Sfânta sfintelor; şi aceasta, aşa cum am spus, nicidecum nu este nici măcar cea mai mică aroganţă din partea mea să intru acolo, sau ca şi cum intrarea mea ar dezonora pe Dumnezeu. Încă o dată: Dumnezeu nu Se simte dezonorat, şi eu nu sunt arogant, dacă intru. Este drept din partea lui Dumnezeu, să mă primească, şi pentru mine este o onoare să mă plec înaintea acestei dreptăţi. Aceasta este baza pe care se sprijină totul. Eu pot intra cu îndrăzneală în Sfânta sfintelor şi să merg acolo ca adorator. Acesta este adevărul măreţ, care este prezentat aici: că eu am privilegiul să stau acolo; că acolo este locul meu – aceasta este un aspect al acestui adevăr. Şi pentru ce sunt eu acolo? Ca să mă rog pentru iertarea păcatelor mele? Eu nici măcar nu aş putea fi acolo, dacă mai înainte eu nu aş fi primit iertarea păcatelor, preamărit să-I fie Numele! Toate păcatele mele au fost deja şterse, înainte ca eu să pot intra acolo; şi apoi eu sunt acolo şi mă plec în adorare înaintea feţei Aceluia care m-a curăţit de orice pată. Eu merg ca adorator, eu intru acolo ca plin de bucurie să cad la picioarele Aceluia care a înlăturat totul din cale, pentru ca El Însuşi să poată umple în mine locul, care mai înainte avea lucruri care mă ţineau captiv. Aceasta este baza, acesta este principiul de bază.

Doresc să adâncesc puţin tema aceasta sub aspect practic şi, dacă este posibil, într-un mod mult mai simplu. Este frumos şi bine, să vorbim despre aceasta şi să fim încântaţi de ea: „Cât de minunat este să intri în Sfânta sfintelor!”, şi aşa mai departe; dar cum stau în privinţa aceasta lucrurile în practică cu privire la noi? Aceasta este o întrebare. Cum stau lucrurile cu conştiinţa noastră? Stă ceva pe ea înaintea lui Dumnezeu? Nu mă refer acum la întinarea, pe care cineva dintre noi ca credincios ar putea s-o atragă asupra lui; nu vorbesc acum nici celor răzvrătiţi – mi-am pus pe inimă să vorbesc despre aceasta în altă seară -; mă adresez acum cu întrebarea la o conştiinţă curată. Mai împovărează ceva conştiinţa voastră cu privire la primirea voastră? Dacă pe conştiinţa voastră mai este o cât de mică umbră sau pată de vreo natură oarecare, atunci puteţi fi siguri că nu aveţi claritate înaintea lui Dumnezeu să înţelegeţi plinătatea locului vostru din cer şi privilegiul bogat în binecuvântare al locului vostru pe pământ. Domnul să dea darul tuturor celor prezenţi aici, care nu au claritate în privinţa aceasta, să înţeleagă valoarea nespus de mare, desăvârşită a jertfei desăvârşite adusă o singură dată, care curăţă conştiinţa de orice pată şi orice cusur şi care face ca Dumnezeu să ne primească fără nici o rezervă în prezenţa Sa divină, aşa că noi suntem îndreptăţiţi să spunem: „Avem îndrăzneală să intrăm în Sfânta sfintelor”.

Părăsesc acest punct şi mă îndrept pentru un moment spre un alt aspect mai înalt al poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Să ne ocupăm cu un alt loc din Scriptură: sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol din epistola către Efeseni. Aici găsim un cu totul alt aspect referitor la poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Adevărul, despre care am vorbit până acum, este, că noi suntem curaţi înaintea lui Dumnezeu – şi este ceva minunat, să fii curat în felul acesta -: dar aici primim mai mult decât aceasta. În acest loc din Scriptură de la sfârşitul capitolului întâi al epistolei către Efeseni este descris Domnul Isus Hristos ca Omul glorificat, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi – deci a folosit puterea Sa mare, ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în cer. Aceasta este foarte bogat în binecuvântare pentru noi, dar doresc să spun, că noi, înainte să putem spune ceva despre binecuvântarea noastră – fie sub aspectul descris în epistola către Evrei, fie sub aspectul descris în epistola către Efeseni -, trebuie să vedem înainte de toate, ce loc ocupă Hristos. Este ceva minunat să şti că binecuvântarea noastră este în legătură cu toată această glorie minunată a persoanei Sale precum şi cu plinătatea lucrării Sale. Aici în epistola către Efeseni Îl vedem ca Omul glorificat – Cel preamărit, Cel care ca Om a fost înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu. Puterea divină a lucrat în Hristos, care era mort – la care noi eram morţi în păcate, însă El era mort pentru păcatele noastre. Nu era nici un motiv pentru El, ca din propria vină să meargă în moarte. Noi eram acolo din cauza stării noastre, şi anume noi era, „morţi în greşeli şi păcate”. Însă Hristos a mers în moarte şi prin har a ocupat loc acolo, şi anume spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi; căci noi citim despre puterea lui Dumnezeu „faţă de noi” (Efeseni 1.19), „şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;” (Efeseni 1.19-23). Cu alte cuvinte: Acest Preamărit, care spre onoarea lui Dumnezeu şi pentru noi a ocupat locul Lui în moarte, a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu – prin „mărimea nespus de mare a puterii Sale”. Ce cuvinte minunate sunt acestea! Această lucrare minunată a fost făcută asupra lui Hristos, asupra Aceluia care era mort pentru noi. Această putere mare a lui Dumnezeu lucrează ca să dea lui Hristos un loc la dreapta Sa în glorie.

Probabil vă întrebaţi, de ce insist aşa de mult la această temă. Deoarece în capitolul 2 este aceeaşi putere care aduce la viaţă pe un credincios, care era mort în greşeli şi păcate, în timp ce el era în această stare. Aceeaşi putere, care a adus la viaţă pe Hristos din locul morţii, unde El prin har S-a dus din cauza noastră, ne trezeşte din starea de moarte morală, în care ne aflăm, ca să ne dea un loc în Hristos şi în final la Hristos. Ce fericire măreaţă este să şti aceasta – că în noi lucrează o putere, care nu este mai mică decât mărimea nespus de mare a acelei puteri care a lucrat în acest Om minunat, preamărit, atunci când El a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din cauza păcatelor noastre! Aceeaşi putere, care L-a înviat pe El şi L-a aşezat în glorie, lucrează acum, având ţelul acesta: să ne dea un loc în Hristos, şi anume în locul unde Se află El. Aceasta este dezvăluit în epistola către Efeseni, în locul acesta binecunoscut din Scriptură, care, aşa cum presupun, este cunoscut de noi toţi: „Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.4-6]. Nu poate fi greu să se vadă ce mare îmbunătăţire este aceasta faţă de ce am studiat mai înainte, faţă de ce este descris în epistola către Evrei 10. Evrei 10 îmi arată cum eu pot fi eliberat de vină şi cum poate fi curăţită conştiinţa mea; cum noi suntem făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu în lumină, apţi pentru sfinţenia lui Dumnezeu în Sfânta sfintelor. Dar dacă mergem în epistola către Efeseni, acolo citim despre o creaţie nouă, despre o schimbare totală a stării noastre. În cuvintele Scripturii: „Cele vechi s-au dus, iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17) – şi anume, pentru credinţă. Eu las înapoi în moarte starea în care eram înainte, cu privire la tot ce am pierdut, şi primesc un loc cu totul nou într-un Mântuitor înviat, glorificat. Citim aceasta în epistola către Efeseni. În epistola către Evrei capitolele 9 şi 10 sunt descrise trei mari realităţi ca urmare a lucrării lui Hristos: acces direct la Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o mântuire veşnică. Învăţătura referitoare la aceasta este prezentată în capitolul 9, şi capitolul 10 este aplicarea acestei învăţături. Duhul Sfânt împovărează mai întâi conştiinţa; aceasta înseamnă că El aduce asupra noastră sentinţa de moarte şi judecată. Şi nu este un lucru uşor, dacă conştiinţa cuiva este împovărată în felul acesta. Prin simpla intonare a unei cântări nu este uşurată povara unui suflet. Dacă conştiinţa cuiva stă sub sentinţa morţii şi judecăţii, deoarece Dumnezeu l-a declarat vinovat şi l-a convins de vinovăţia lui, atunci nimic altceva mai puţin nu poate elibera conştiinţa de această povară, decât numai o înţelegere adânc ancorată în suflet referitoare la suficienţa şi eficacitatea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Toate celelalte încercări de a uşura conştiinţa le consider nu numai fără valoare, ci şi dăunătoare şi nimicitoare. Astfel de încercări aduc cel mult o pauză scurtă de linişte şi conduc la o captivitate şi mai mare. De aceea spun: sufletul trebuie să cunoască eficacitatea minunată, nespus de mare a acestui sânge, care a îndeplinit toate cerinţele tronului lui Dumnezeu în cea mai sfântă maiestate şi care la fel poate satisface nevoia mare a conştiinţei noastre.

În epistola către Efeseni avem, aşa cum am spus, cu totul altceva, şi anume o scoatere desăvârşită din starea în care ne-am aflat – „morţi în greşeli şi păcate”, fără nici o scânteie de viaţă spirituală spre Dumnezeu. În epistola către Romani este vorba până la capitolul 5.12 de vinovăţie, de păcat; în epistola către Efeseni se spune „morţi în greşeli şi păcate”; şi nimic altceva mai puţin nu este suficient pentru noi, decât scoaterea totală şi deplină din această stare. Şi ce putere ne scoate din această stare? Aceeaşi putere – ce minunat! -, care a adus la viaţă pe Hristos, atunci când El era mort din cauza noastră. Dacă vorbesc în felul acesta, sper ca nimeni să nu înţeleagă greşit. Dacă vorbesc despre Hristos ca Om mort, spun aceasta cu toată reverenţa care se cuvine din partea noastră faţă de El – faţă de El, Cel care era Dumnezeul puternic şi a devenit Om şi ca Om a mers în moarte spre onoarea lui Dumnezeu şi din pricina păcatelor noastre. Este deci aceeaşi putere care a adus pe Hristos la viaţă şi L-a înviat din locul în care L-a condus harul şi dragostea inimii Sale, şi care ne aduce şi pe noi la viaţă şi ne dă un loc cu totul nou, un loc cu totul nou în Hristos, în Cel înviat. Această putere ne scoate din starea în care ne aflam, deci din starea în Adam, şi ne aşează în Hristos, în Omul înviat, şi anume, aşa cum am văzut, în locul unde El este. Ea ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti [conform cu Efeseni 2.5,6]. Nu este aceasta lucrul cel mai mare, pentru care sufletul nostru poate deveni sensibil? Gândiţi-vă la faptul, că voi sunteţi acum în Hristos în cer! Voi aparţineţi acum cerului, şi aceasta cu o dreptate care vine de la Dumnezeu! Despre „dreptatea lui Dumnezeu” citim şi în versetul frumos din 2 Corinteni 5.21: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El”. El întră în glorie, pentru ca prin aceasta sfinţii Lui sărmani să aibă prin Duhul lui Dumnezeu un loc la El în toată binecuvântarea şi gloria care Îi aparţin. El nu ţine nimic pentru Sine, decât numai gloria specifică Fiinţei Lui şi Dumnezeirea Lui. El ne leagă cu Sine într-o unitate vie în toate, în afară de acest singur punct. Nu este aceasta bogăţie? Nu este aceasta plinătate? Aceasta este ceea ce Dumnezeu dă; şi cine în afară de Dumnezeu ar putea da aceasta?

Vreau deci să vă explic, pe cât pot de simplu, cum a devenit posibil aceasta. Vrem să urmărim cum a fost câştigată, dobândită această poziţie minunată, descrisă în Efeseni 2. Pentru aceasta să privim două locuri din Scriptură. Mai întâi: evanghelia după Ioan 20. La sfârşitul acestui capitol citim cum Domnul Isus Hristos, înviat dintre morţi, a făcut cunoscut două comunicări bogate în binecuvântare, ca să zicem aşa de pe tribuna învierii. Ar trebui să acordăm mare atenţie acestora. Prima comunicare este: „Pace vouă!” Cuvinte minunate! Ce binecuvântare adâncă, nesfârşită, cuprind ele! Este ca şi cum El ar fi spus: „Nu am lăsat nici un vrăjmaş să existe, nici un singur adversar, care ar putea să conteste dreptul vostru la odihna veşnică plină de pace.” De unde deduc eu toate acestea? Toate acestea sunt incluse în cuvântul „pace”. Ce altceva, dacă nu acesta este înţelesul păcii? „Pace vouă!” Acum nu se mai arată nici un vrăjmaş, nici o factură nu a rămas neachitată, nici o revendicare nu a rămas neîmplinită; chiar şi cei mai tineri pot înţelege aceasta. Nu mai este nimic şi nimeni care să fie împotriva ta. Ce har minunat! Şi acum gândeşte-te la ce L-a costat pe El ca să rezolve această revendicare! Ce la costat pe Fiul lui Dumnezeu să dea la o parte pentru totdeauna această factură, pe care noi nu putem s-o plătim! Cât a trebuit El să suporte pentru aceasta! Ce noapte a fost aceea, înainte să vină dimineaţa, acea dimineaţă a învierii! El a fost în întunericul judecăţii, a fost cufundat în suferinţele morţii, şi în felul acesta El singur a anulat tot ce era împotriva poporului Său şi le-a pironit pe crucea Sa. Şi acum El stă acolo înaintea ucenicilor Săi şi aici înaintea noastră în gloria învierii şi vesteşte: „Nu mai există nimic, care să fie împotriva voastră.” Toate revendicările au fost satisfăcute şi înlăturate. „Pace vouă!” Dar aici este mai mult decât aceasta, şi aşa se face că în dimineaţa învierii Sale El spune Mariei Magdalena, care se agaţă de El cu tot ce este ea, atât în moarte cât şi în viaţă: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Eu nu am ieşit singur din moarte, ci împreună cu Mine am scos şi pe alţii. Cine sunt aceşti alţii? „Du-te la fraţii Mei”, spune El. Un cuvânt ca acesta nu a existat până atunci. Până atunci citim numai despre El singur; singuratic pe vârfurile muntelui şi în văile lumii acesteia sărmane. Oriunde Îl căutăm în evanghelii, totdeauna Îl găsim pe Hristos singur, care până în momentul acesta nu a adus pe nimeni în poziţia Sa proprie înaintea lui Dumnezeu. Însă acum El poate spune: „Du-te la fraţii Mei”. Şi nu este numai aceasta, ci pe baza a tot ce El a suferit şi dobândit, noi avem acum o relaţie identică; de aceea se spune: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ce bogat în binecuvântare este aceasta, ce realitate preţioasă! Ce minunat este felul în care noi ajungem la ce se spune în Efeseni 2! Încerc cu ajutorul Domnului să vă conduc foarte simplu la Efeseni 2; şi aici este punctul de plecare măreţ. Este un pas minunat, dar nici chiar acesta nu este totul. Cine ar putea descrie aşa cum se cuvine, cât de bogat în binecuvântare este să vezi pe Hristos scăpat din moarte şi pe alţii împreună cu El pe un fundament total nou! Însă există ceva mai mult decât aceasta, căci încă nu suntem la unitatea cu Hristos. Relaţia, despre care auzim aici, este, aşa cum am spus, ceva minunat: să vezi pe Tatăl Său ca Tată al nostru, pe Dumnezeul Său ca Dumnezeu al nostru. Însă aceasta nu este unitate, unire.

 Dacă acum mergem la un alt loc din Scriptură, şi anume în Faptele Apostolilor 2, găsim veriga următoare a lanţului. Cel Preaslăvit a vestit pacea nu numai pe baza realizării biruinţei Sale; El a explicat Mariei Magdalena că nu numai că de aceea El avea însoţitori, da, „fraţi”; ci urmează mai mult: El Se înalţă în glorie, El Se înalţă la cer. Până acum am vorbit numai despre învierea Sa şi despre ce a spus El pe pământ după înviere. El a fost patruzeci de zile pe pământ, după ce El a înviat dintre morţi; şi aceste zile trebuie să fi fost minunate, zilele în care ucenicii Lui L-au văzut, înainte ca El să se suie în glorie. Dar acum El S-a suit; şi pe cât este de sigur că El S-a suit, tot aşa de sigur a coborât Duhul Sfânt. Şi cine dintre noi nu are un simţământ despre cât de deosebit de important era faptul că Duhul Sfânt a coborât? Aceia care prin biruinţa şi triumful lui Hristos au primit o relaţie cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Său şi Tatăl Său, aceia sunt uniţi acum prin acelaşi Duh, care locuieşte în Hristos, cu El în cer. Şi în felul acesta obţinem ce se spune în epistola către Efeseni 2. Permite-ţi să repet: noi avem nu numai pace cu Dumnezeu şi o relaţie cu El, ci noi suntem şi una cu Hristos. Duhul Sfânt a coborât şi a botezat pe ucenici într-un singur trup şi în felul acesta i-a unit nu numai cu Domnul Isus Hristos, Capul în cer, ci şi unii cu alţii, ca mădulare ale unui singur trup pe pământ. Aşadar fiecare credincios, în care locuieşte Duhul Sfânt, este una cu Hristos în cer prin lucrarea acestui Duh preamărit. Ah, care inimă poate înţelege această minune? Este aceasta o chestiune fără importanţă pentru gândurile noastre şi cunoaşterea noastră? Nu, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi (şi fie ca niciunul dintre noi să nu fie inconştient de aceasta), nu este aceasta o realitate nespus de minunată? Se poate imagina ceva care să aibă aceeaşi însemnătate cu această realitate măreaţă? Să ai convingerea, că sunt una cu Omul înviat, glorificat, pe locul unde El Se află – că El şi noi suntem realmente una!

 

Dragii mei, noi auzim despre aceasta şi vorbim unii cu alţi despre aceasta; dar am înţeles noi cu adevărat în adâncul sufletului nostru măreţia nespus de mare a acestei realităţi? Niciodată nu putem (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, niciodată) uita binecuvântarea, pe care a primit-o sufletul nostru, când am aflat prima dată despre aceasta. Momentul în care a început pentru prima dată să ni se lumineze că noi suntem una cu Hristos în cer, nu-l vom putea uita niciodată. Este un moment decisiv în istoria unui om. Preamărit fie momentul în care sufletul – asemenea unei flori înaintea soarelui – se deschide faţă de adevărul că Hristos şi noi ai Săi suntem una, şi aceasta pentru veşnicie! Şi chiar dacă aici noi suntem slabi şi neputincioşi şi El este în gloria cerească în înălţime, totuşi cât vezi cu ochii ziua strălucitoare a gloriei este deja pe sosire, în care El va arăta universului cuprins de uimire, că El este una cu noi. Numai aceasta poate arunca umbra pe tot ce este pământesc, căci noi avem destul, şi chiar mai mult decât destul în El. Aceasta este cu totul altceva decât atunci când noi trebuie să ne desprindem de lucrurile de care este legată inima noastră. Văd cum unii privesc mai mult înapoi cu priviri dornice, şi aceasta îmi arată cât de puţin ei sunt cuprinşi de această realitate nespus de mare, aceea de a fi una cu Hristos în cer. Dacă am savurat aceasta, atunci în acest loc întinat nu va mai fi nimic care să fie destul de bun pentru noi; şi totuşi noi suntem mulţumiţi şi ne aşezăm, ca să zicem aşa, pe păşuni pline de iarbă verde. Domnul să dea fiecăruia dintre noi, ca să savurăm ceva din aceasta. „Credinţa este din auzire” [Romani 10.17]; aceasta este mângâiere bogată pentru noi toţi. Ah, fie simţământul pentru această unitate, chiar dacă niciodată înainte nu a fost, să vină în seara aceasta la voi, când auziţi despre el! Şi aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu ni-l pune aşa de simplu înaintea ochilor: facă Domnul ca fiecare, care este prezent în seara aceasta aici, să-l guste în inima lui!

După ce am încheiat această parte a temei noastre, şi anume locul nostru înaintea lui Dumnezeu, vreau să spun ceva despre partea a doua, şi anume locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ. Şi dacă timpul nu ne permite, să ne ocupăm în detaliu de aceasta, aşa cum necesită această temă importantă şi serioasă, atunci, dacă Dumnezeu va voi, o vom continua altă dată. Dacă citim Evrei capitolul 12 şi 13, vom constata care este adevăratul nostru loc pe pământ, şi după părerea mea aceasta este cealaltă latură a adevărului că noi „şedem”, şi anume, că noi „alergăm cu stăruinţă alergarea care ne stă înainte”. În epistola către Efeseni se spune, că noi „şedem împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” [Efeseni 2.6]; în epistola către Evrei noi „alergăm” [Evrei 12.1]. Alergarea este opusul şederii. Noi şedem în lumea cerească şi alergăm pe pământ; şi noi trebuie să alergăm cu stăruinţă, cu răbdare alergarea, care ne stă înainte. Dacă ne gândim la locul nostru înaintea lui Dumnezeu, atunci noi şedem în lumea cerească, nu numai curăţiţi şi primiţi pe deplin, ci una cu El. Dar dacă ne gândim la locul nostru pentru Dumnezeu pe pământ, atunci acesta este descris în Evrei 12 ca alergare şi în Evrei 13 ca ieşire din tabără afară la Isus [Evrei 13.13]. Noi nu trebuie să ne stabilim aici sau să căutăm un port sigur sau un loc de refugiu; nu trebuie să ne aşteptăm să găsim un loc comod, unde putem să petrecem restul vieţii, ci noi trebuie să alergăm. Prin urmare drumul credinciosului prin lumea aceasta este o alergare. Totul luptă împotriva noastră aici, prieteni dragi; şi noi suntem aici, ca să zicem aşa, să exprimăm această mişcare, această acţiune nouă în lumea aceasta. Suntem aici ca să lăsăm totul înapoia noastră. Aceasta este, ceea ce face un alergător: el lasă totul în urma lui, bune şi rele; ochii lui sunt îndreptaţi spre ţel şi spre răsplată, şi pista de alergare rămâne tot mai mult în urma lui, şi fiecare pas, pe care îl face, lasă în urma lui o altă porţiune din pista de alergare.

În epistola către Evrei 13 este prezentat un alt punct. Mă refer la versetul 13. În acesta se cuprinde o noţiune puternică, pe care vreau să vi-o aduc cu adevărat aproape. Fie ca fiecare să pună la inimă seriozitatea acestor două cuvinte din versetul acesta, care descriu poziţia noastră aici pe pământ cu o aşa mare putere de expresie, şi anume „ocara Lui”! Acestea sunt cuvinte serioase: „ocara Lui”! Şi, dragii mei, cât de mult se diferenţiază acestea de părerile noastre! Acela, căruia Dumnezeu îi oferă posibilitatea să poarte acum „ocara Lui”, primeşte o onoare deosebită. Veşnicia nu va oferi vreodată nici unuia dintre noi un astfel de moment. Noi vom domni împreună cu Hristos în cer; dar numai aici pe pământ putem suferi împreună cu El. Dacă împrejurările cuiva sunt de aşa natură, că el din cauza locului său şi a chemării sale pentru Hristos şi la Hristos, deci din cauza acestui loc bogat în binecuvântare înaintea lui Dumnezeu în cer şi pentru că el este trimis aici ca să menţină acesta în mod practic (vezi Ioan 17.18) – că el deci a trebuit să întoarcă spatele la tot ce îl ţinea legat până acum, şi anume aşa fel că este însoţit de cheltuieli şi ocară, atunci acela ştie ceva, ce înseamnă „ocara Lui”. (Chiar dacă din motive de simplificare am folosit numai forma masculină, această frază este desigur valabilă şi pentru femei.) Ce gând bogat în binecuvântare este că eu sunt aşezat aici pe pământ ca un pom ale cărui rădăcini sunt în cer şi mugurii şi florile lui sunt toate aici pe pământ; şi că aici nu se găseşte nimic altceva decât lucruri care împiedică coacerea roadelor. Toate sunt împotriva maturizării. Nu este nici măcar o singură influenţă, care aparţine lumii acesteia şi care să nu fie împotriva noastră, fie împotriva alergării noastre sau împotrivă, că noi purtăm ocara lui Hristos. Toate de pe pământul acesta trag în jos şi au influenţă distrugătoare asupra noastră ca creaturi noi în Hristos Isus. Este bine pentru mine, dacă cunosc, că eu nu pot primi nici un ajutor de la lumea aceasta. Obstacole peste măsură şi tot felul de împotriviri din toate direcţiile, dar nici un ajutor, nici o încurajare, nici o sprijinire, nici o consolare. Totul aici năzuieşte să ne ţină jos şi să împiedice progresarea noastră; însă noi trebuie să fim „ca un pom plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu se va teme când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod” (Ieremia 17.8). Deci noi trebuie să trăim aici, după cum vedeţi, ca fiind totdeauna verzi în gerul şi zăpada lumii acesteia ca iarna, să alergăm prin ea şi să purtăm ocara Lui.

Doresc să amintesc aici două lucruri, prieteni dragi, două exerciţii, care caracterizează istoria copiilor lui Israel în timpul călătoriei lor prin pustie şi care după părerea mea sunt deosebit de remarcabile şi importante pentru comportarea noastră pe pământ. Care sunt acestea? Unul era întreţinerea vieţii, de exemplu prin mana; celălalt era împotrivirea, de exemplu prin Amalec (vezi Exod capitolele 16 şi 17). Acestea sunt, cred eu, cele două însuşiri mari ale vieţii în pustie: întreţinerea vieţii şi împotrivirea. Şi nu trebuie şi pentru noi să fie la fel? Dacă aceste două lucruri nu merg împreună, cu greu se va putea cunoaşte cum ocupăm noi locul la care Dumnezeu ne-a chemat. Dacă nu suntem hrăniţi din cer şi nu suntem menţinuţi în viaţă şi nu ne împotrivim pe pământul acesta, cum stăm noi atunci aici pentru Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului? Domnul să trezească în inima fiecăruia din noi simţământul pentru aceasta! El Însuşi să vă arate, că aici nu se găseşte nimic, care ar putea să vă ajute, ci că voi trebuie să vă procuraţi din afară toate cele necesare existenţei şi că voi numai aşa vă puteţi împotrivi, dacă sunteţi aprovizionaţi în felul acesta. Momentan sunt două feluri contrare de împotriviri, care deviază pe mulţi copii ai lui Dumnezeu de pe cale, şi anume ademenirile şi strâmtorările. Sunt din aceia care gândesc că strâmtorările pe cale sunt prea mari pentru ei şi că drumul este prea îngust; alţii dimpotrivă sunt înfrânţi de ademeniri, de ispitele păcatului, care le apar dulci, şi ei sunt luaţi captivi de ele, aşa că ei nu mai pot duce această luptă îngrozitoare. Atmosfera veacului nostru ademeneşte la somn; se devine uşor somnoros şi se cedează dorinţei de a dormi, dar este somnul morţii.

Dar cine poate descrie cât de deosebit de minunat, de fericit este, când se deschid ochii cuiva pentru un loc în care totul este desăvârşit şi unde se află Hristos în toată frumuseţea şi gloria Sa ca mângâiere veşnică a inimii, aşa că noi posedăm libertatea să întoarcem spatele celor mai bune lucruri de aici de pe pământul acesta şi să ştim şi, pentru că noi suntem una cu Hristos, că pe pământ cu adevărat nu se găseşte nimic pe care noi ni l-am putea dori alături de El. Gândiţi voi că acesta este un teren prea înalt, pe care eu stau? Da, dar este terenul lui Dumnezeu, punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi aceasta contează. Există ceva aici pe pământul acesta pentru Hristos? Dragi prieteni, noi nu numai suntem una cu El, ci noi rezultăm din El [cum este planta nouă din grăuntele de sămânţă] (Ioan 12.24). Voi aţi putea spune, că aceasta este ceva uimitor. Da, este uimitor; nu tăgăduiesc aceasta. Este realitatea cea mai uimitoare şi cea mai minunată, pe care inima o poate înţelege; şi eu mă rog în seara aceasta, da, mă rog, ca fiecare din noi să primească în inima lui un simţământ nou şi înnoit despre aceasta. Ştiu cât de puţin se simte aceasta de cele mai multe ori – cum se spune, aşa frumos? „Rece este gândul meu cel mai cald” -, şi cu cât un lucru este mai mare, cu atât mai puţin este simţit din păcate de cele mai multe ori. Însă în orice caz Domnul poate dărui inimilor noastre darul ca ele să guste din aceasta, şi eu mă rog ca El să dea fiecăruia prezent astăzi aici un aperitiv (un aperitiv înnoit, dacă voi aţi avut mai înainte unul) al locului bogat, în care El ne-a dus, prin aceea că El nu numai ne-a curăţit de toate, ci ne-a făcut una cu Acela care ne-a curăţit, aşa că inima noastră poate spune: „Doamne Isuse, este o bucurie pentru noi să mergem aici pe calea Ta, o bucurie să purtăm ocara Ta.” Ah, dacă am putea fi ca Moise, ai cărui părinţi au văzut în el un copil frumos, unul, care era frumos pentru Dumnezeu! Ei nu l-au privit cu ochi naturali, ci cu ochii credinţei, şi de aceea nu au luat în considerare porunca împăratului. Şi când copilul a devenit matur, credinţa părinţilor lui s-a împlinit în el; şi astfel citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire” (Evrei 11.24-26). Să observăm aceste trei lucruri: a refuzat; a preferat să sufere; şi el a socotit ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.

Domnul să dăruiască prin Duhul Său, ca în seara aceasta să fie cel puţin câţiva, care să refuze aşa cum a refuzat Moise. Nu este aşa cum a afirmat cineva odată: „Aceste lucruri nu sunt pentru mine”; nu, ele trebuie refuzate. Moise a refuzat chiar şi ceea ce i-a dăruit providenţa. Eu am voie să spun, că aici între noi sunt mulţi care nu pot atribui aşa de clar providenţei ceea ce ei au; dar Moise a putut s-o facă şi cu toate acestea a refuzat şi a ales drumul plin de suferinţe, extenuant, chinuitor, el l-a preferat în locul „plăcerii trecătoare a păcatului”.

Domnul să ne acorde favoarea, ca inimile noastre să probeze această realitate. El ne-a descoperit mult mai mult decât ştia Moise la timpul lui. Fie ca noi prin Duhul să înţelegem aceasta, aşa ca noi din pricina Domnului Isus Hristos să mergem pe cale cu simplă dăruire de inimă.

Te aştept să vii la mine, / Tu, Isus, din înălţime,
Să mă duci la Tine sus.
Doamne, Tu ai fost cu mine / Pe acest drum prin pustie.
Patria mi-ai pregătit-o sus.

Până-atunci pe-a Ta cărare, / Mângâierea Ta cea mare
Mă înviorează-aici.
Despărţit de-această lume, / Mulţumit sunt cu toiagul,
Până când la Tine Tu mă duci.

Nächster Teil


Tradus de la: Kennst du deine Stellung vor Gott?

Prima prelegere din seria de prelegeri „The Christian: What is He? Heavenly or Earthly?“ din anul 1880.

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...