Slava morală a Domnului Isus (17)
Cum El niciodată nu a uitat revendicările lui Dumnezeu

John Gifford Bellett

© SoundWords, online seit: 17.09.2018, aktualisiert: 17.09.2018

Versete călăuzitoare: Marcu 2; Matei 15; Luca 19; Marcu 10

Slujire fără să aştepţi iubire împărtăşită

Domnul Isus a dat fără încetare, dar rareori a găsit recunoştinţă la cei care au primit. El a dăruit din belşug, dar a avut puţin parte de părtăşie. Aceasta duce numai la mărirea şi glorificarea bunătăţii Sale. Aici practic nu era nimic care să-L poată determina să arate bunătatea Sa; şi cu toate acestea El a dăruit mereu. El era ca Tatăl, care este în ceruri, despre care El Însuşi a spus: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5.45). Aceasta ne spune,

  • spre slava Sa, ce este El,
  • spre ruşinarea noastră, ce suntem noi.

Fiinţa Sa: necunoscută

Isus era în acest timp nu numai la fel ca Tatăl din ceruri, imaginea lui Dumnezeu în acţiunile Sale, ci

  • El era în lumea aceasta în acelaşi timp „Dumnezeul necunoscut”, despre care Pavel vorbeşte (Faptele apostolilor 17.23);
  • întunericul nu L-a înţeles;
  • lumea nu L-a cunoscut nici prin religia ei
  • şi nici prin înţelepciunea ei;
  • bogăţiile nespus de mari ale harului Său, curăţia Împărăţiei Sale, fundamentul şi drepturile exclusive pe care se putea baza slava, pe care El a căutat-o într-o lume ca aceasta, toate acestea au rămas o enigmă de nerezolvat pentru fiii oamenilor.

Luca 19: Intrarea în Ierusalim

Acestea arată suficient rătăcirile şi greşelile grosolane în care ei au căzut permanent. Când de exemplu mulţimea entuziasmată a onorat pe Isus ca Împărat şi în Persoana Sa Împărăţia (Luca 19), fariseii au zis: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” Ei nu puteau suporta gândul că scaunul de domnie trebuia să aparţină unui Om cum era El. După părerea lor era o aroganţă din partea Lui, a lui Isus din Nazaret, să permită ca strigătele de bucurie regale să-L înconjoare. Ei nu au recunoscut taina mărimii adevărate în această lume decăzută, falsă. Ei nu au înţeles taina „Lăstarului din pământ uscat” şi duhul lor nu au putut nici să deosebească „braţul Domnului” (Isaia 53). Numai acolo unde Duhul Domnului călăuzeşte inimile se fac descoperiri referitoare la Isus – descoperiri care sunt tot aşa de preţioase pe cât sunt de diferite în mărimea lor.

Marcu 1 şi 2: leprosul, paraliticul şi Levi

În evanghelia după Marcu capitolul 1 se face uz din multe părţi de lucrarea harului şi puterii Domnului. Bolnavi de tot felul vin la El. Mulţimea Îl ascultă şi recunoaşte autoritatea cu care El vorbea. Un lepros aduce boala lui înaintea Sa şi prin aceasta recunoaşte în El pe Dumnezeul lui Israel. În momentul acela era prezentă o oarecare cunoaştere diferită ca mărime despre Isus, fie cu privire la cine era El sau cu privire la ce poseda El.

Dar în capitolul doi al aceleiaşi evanghelii întâlnim o cunoaştere despre El, care s-a făcut cunoscut într-un fel mult mai viu şi mai potrivit, precum şi exemple de credinţă care a înţeles pe Isus. Bărbaţii din Capernaum, care aduc la El pe prietenul lor paralitic, înţeleg pe Domnul şi se folosesc de El. Ei înţeleg, gândesc eu, ce este El în Sine Însuşi, în caracterul Său, în obiceiurile Sale şi în sentimentele sufletului Său. Deja felul în care ei au căutat să se apropie de El, ne arată aceasta. Ei nu vin îndoielnici sau timizi şi fricoşi, ei fac mai degrabă ca Iacov, când a spus: „Nu Te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta! (Geneza 32) Să te apropii în felul acesta de El este plăcut Domnului şi corespunde felului în care El vede cu plăcere dragostea din noi care lucrează în felul acesta. Ei nu cer permisiunea, nu deranjează, ci fără multă vorbă desfac acoperişul casei, ca să vină la El. Toate acestea ne arată că ei cunoşteau pe Domnul şi se foloseau de El. Ei ştiau că era bucuria Lui, când cei în suferinţă se încredeau în harul Său şi fără rezerve se foloseau de puterea Lui. Levi procedează la fel câteva clipe mai târziu. El pregăteşte o masă pentru oaspeţi şi lasă să se aducă vameşi şi păcătoşi în apropierea lui Isus. Şi din aceasta rezultă că Levi cunoştea pe Oaspetele lui. El ştia pe cine a invitat, aşa cum Pavel ştia „în cine a crezut” (2 Timotei 1.12).

Marcu 10: Bartimeu

Această cunoaştere a Domnului este cu adevărat binecuvântată; ea este dumnezeiască. Carnea şi sângele nu o pot da. Fraţii lui Isus nu o posedau; căci pe când Domnul Se ostenea în lucrarea Sa, ei au zis: „Şi-a ieşit din minţi!” (Marcu 3.21).  Dar cu privire la Isus credinţa face descoperiri mari şi acţionează corespunzător. S-ar putea uneori să pară că ea a depăşit limitele şi ne-a făcut să depăşim măsura care se cuvine; dar potrivit cu sentinţa lui Dumnezeu nu este aşa. Mulţimea a poruncit orbului Bartimeu să tacă; dar el a refuzat, deoarece El cunoştea pe Isus (Marcu 10), aşa cum L-a cunoscut şi Levi.

Nevoile oamenilor şi drepturile care se cuvin lui Dumnezeu

   Plinătatea celor pe care le face Domnul, depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere; şi totuşi tocmai în această plinătate constă slava a ceea ce face El. Mântuitorul ne întâmpină în toate nevoile noastre; dar în acelaşi timp El aduce pe Dumnezeu în aceste situaţii. Isus a vindecat bolnavii, dar El a predicat şi Împărăţia. Însă aceasta nu a fost pe placul omului, oricât de ciudat ar părea aceasta, căci de altfel el ştie să preţuiască bine ce este în avantajul lui. Omul cunoaşte bucuria sănătăţii redobândite. Dar vrăjmăşia inimii carnale împotriva lui Dumnezeu merge aşa de departe, că de îndată ce binecuvântarea este în legătură cu prezenţa lui Dumnezeu, ea nu mai este binevenită. Dar deoarece ţelul lui Hristos este atât glorificarea lui Dumnezeu cât şi salvarea păcătosului, binecuvântarea din partea Lui poate fi văzută numai în această legătură. Dumnezeu a fost dezonorat în lumea aceasta, şi omul s-a stricat în ea. Domnul, deci, Cel care vindecă ruptura, face o lucrare desăvârşită, prin aceea că pe de o parte păstrează nelezat Numele şi adevărul lui Dumnezeu, vesteşte Împărăţia Sa şi drepturile ei şi revelează slava Sa şi pe de altă parte prin aceea că El salvează pe păcătosul pierdut, mort şi îl aduce la viaţă.

Matei 15: femeia canaaneacă

Dar, aşa cum am spus, aceasta nu place omului. Într-adevăr, el vrea să fie ajutat, dar nu vrea să ştie nimic de slava lui Dumnezeu. Aşa este omul. Dar ce scenă frumoasă când inima unui păcătos sărman prin credinţă gândeşte altfel şi el se poate bucura cu adevărat de slavă! Femeia canaaneacă ne oferă un exemplu în privinţa aceasta. Slava lucrării lui Hristos a mişcat viu şi puternic sufletul ei. Totuşi Domnul, cu toată tristeţea femeii sărmane, respectă principiile lui Dumnezeu şi o respinge cu cuvintele: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, şi: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Matei 15.24-26). Însă femeia se supune acestei sentinţe. Ea recunoaşte pe Domnul ca Administrator al adevărului lui Dumnezeu şi nici o clipă nu consideră că El, pentru ajutorarea ei, va tăgădui ceea ce I s-a încredinţat, adevărul şi principiile lui Dumnezeu. Ea vrea ca Dumnezeu să fie glorificat conform planurilor Sale proprii şi ca Isus să continue să fie Martorul credincios al acestor planuri şi Slujitorul bunei plăceri a lui Dumnezeu, indiferent de felul cum se va rezolva problema ei. „Da, Doamne!”, spune ea şi confirmă deci tot ce a spus Domnul, adaugă însă în deplină concordanţă cu cuvintele Domnului: „dar şi căţeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Cât de plăcut sunt toate acestea! Era roada luminii lui Dumnezeu în suflet.

Mama lui Isus în Luca 2 este mai prejos decât această femeie păgână. Maria nu ştia că El „trebuia să fie în cele ale Tatălui Său”, în timp ce femeia canaaneacă a cunoscut că nimic altceva decât aceasta putea să constituie preocuparea Sa. Ea dorea glorificarea căilor lui Dumnezeu prin mâna credincioasă a lui Hristos, chiar dă ea în nevoia ei va fi pusă la o parte prin aceasta. Aceasta însemna să cunoască pe Hristos şi să-L primească în plinătatea lucrării Sale ca pe Acela care într-o lume decăzută Şi-a ocupat locul atât pentru Dumnezeu cât şi pentru păcătosul nedemn, stricat prin sine însuşi.

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (17)

Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel in der Kategorie Jesus Christus (1)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...