Domnul Isus ne revelează în lucrarea Sa pe pământ o unitate a gloriilor morale tot aşa de minunată precum o revelează în caracterul Său. Cu privire la această lucrare noi putem privi pe Domnul în relaţia faţă de Dumnezeu, faţă de satan şi faţă de om. În relaţia Sa faţă de Dumnezeu Domnul Isus în persoana Sa şi în acţiunile Sale a prezentat pe om înaintea lui Dumnezeu aşa cum omul ar trebui să fie potrivit voii lui Dumnezeu. El a repus natura umană ca pe o jertfă de satisfacere şi de miros plăcut, ca pe o tămâie mirositoare curată, ca pe un snop curat al întâiului rod crescut pe terenul omenesc. El a readus pe om înapoi în plăcerea lui Dumnezeu, care se pierduse prin Adam sau prin păcat.
Lui Dumnezeu I-a părut rău că a făcut pe om (Geneza 6.6), dar această părere de rău s-a transformat în plăcere şi desfătare faţă de om. Şi această jertfă a fost adusă lui Dumnezeu în mijlocul a tot felul de împotriviri, a tuturor împrejurărilor care lucrau împotrivă, a tuturor eforturilor şi suferinţelor şi a dezamăgirilor care frâng inima. Minunat altar! Minunată jertfă! Era o jertfă nemărginit mai bogată decât putea să fie o veşnicie de nevinovăţie adamitică.
Şi aşa cum Domnul Isus a prezentat pe om înaintea lui Dumnezeu, tot aşa El a prezentat pe Dumnezeu înaintea omului: urmare căderii lui Adam, Dumnezeu nu mai avea chipul Său pe pământ. Dar acum El l-a găsit în Hristos mult mai desăvârşit şi mai minunat decât ar fi putut Adam să-l prezinte vreodată. Nu unei creaţii foarte bune, fără pată, ci unei lumi pierdute şi stricate a prezentat Hristos pe Dumnezeu, prezentându-L în har a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14.9). Tot ce este Dumnezeu şi se poate vedea despre „lumina” de care nu te poţi apropia, ne-a fost arătat în Isus.
Privind în continuare lucrarea lui Hristos în relaţia ei cu Dumnezeu, vedem că Hristos a avut permanent înaintea ochilor drepturile lui Dumnezeu şi El a rămas permanent credincios adevărului şi principiilor lui Dumnezeu, în timp ce El zilnic era preocupat fără încetare să aline nevoile oamenilor. Cu orice problemă ar fi venit la El suferinţa omenească, El niciodată nu a sacrificat ce aparţinea lui Dumnezeu. La naşterea Sa îngerii au zis atât „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”, cât şi „bună plăcere la oameni” (Luca 2.14), şi corespunzător El S-a ostenit tot timpul slujirii Sale pentru onoarea lui Dumnezeu cu aceeaşi râvnă cu care El S-a dedicat slujirii nevoilor şi mântuirii păcătosului. Ecoul cuvintelor „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte” şi „pace pe pământ” s-a putut vedea, ca să zicem aşa, în orice ocazie. Istoria femeii canaanencă ne oferă în privinţa aceasta un exemplu viu. Atâta timp cât ea nu a ocupat locul ei adevărat corespunzător intenţiilor şi planurilor lui Dumnezeu, El nu a putut face nimic pentru ea, după aceea El a putut face totul pentru ea.
Acestea sunt unele din gloriile lucrării lui Isus, atunci când Îl privim în relaţia Lui cu Dumnezeu.
Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (21)
Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ
Traducere: Ion Simionescu