Cum pot birui problemele din fiecare zi?
Deuteronomul 11

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, online seit: 30.06.2020, aktualisiert: 30.06.2020

Versete călăuzitoare: Deuteronomul 11

Introducere

Ajungem acum la un alt aspect al subiectului nostru şi la acele domicilii cereşti, despre care am spus deja că ele sunt mult mai puţin cunoscute ca lucruri actuale, reale şi savurate de suflet decât pelerinajul aici pe pământ, despre care am vorbit. Este însă important să se cunoască ambele adevăruri. Domnul să ne călăuzească în harul Său în această cunoaştere!

În lumea aceasta totul este însoţit de efort

Exerciţiile pustiului nu aduc rod pentru inimile noastre, dacă nu cunoaştem lucrurile despre care doresc să spun acum câteva cuvinte. Să citim mai întâi Deuteronomul 11. Găsim acolo descrierea divină a ţării Canaan, cu alte cuvinte: domiciliile şi ce le-a caracterizat. Versetele 10-12 necesită atenţia noastră deosebită, deoarece ele prezintă comparativ Egiptul şi Canaanul. Lumea este pentru noi creştinii credincioşi atât Egiptul cât şi pustiul: Egiptul în sens moral, pustiul din punctul de vedere al experienţelor. Dar ce învăţăm noi?

Deuteronomul 11.10-12: Pentru că ţara în care intri ca s-o stăpâneşti nu este ca ţara Egiptului, din care aţi ieşit, unde îţi semănai sămânţă şi o udai cu piciorul, ca pe o grădină de zarzavaturi. Ci ţara în care treceţi ca s-o stăpâniţi este o ţară cu munţi şi văi, care se adapă din ploaia cerurilor; ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău; ochii Domnului Dumnezeului tău sunt neîncetat asupra ei, de la începutul anului până la sfârşitul anului.

Ce înseamnă toate acestea? Prima parte a pasajului vrea să ne spună, după cum mi se pare mie, că în pustiul lumii acesteia totul este însoţit de efort. Nu este nici o singură zi care să nu fie cu nori. Să ne gândim numai la semănat şi recoltat. Câte griji nu sunt legate de aceasta! Fiecare agricultor poate povesti cât de neliniştit este el tot anul cu privire la recoltă, dacă semănăturile vor răsări. Cu multă osteneală a prelucrat pământul şi a semănat sămânţa. Va aduce ea rod? Un lanţ neîntrerupt de griji şi temeri, până când în cele din urmă apare recolta. Aşa era în Egipt în două privinţe, pentru care Nilul era singura sursă pentru rodire. Trebuiau săpate canale, ca apa să fie dirijată pretutindeni de îndată ce râul trecea peste mal. De asemenea udarea terenului însuşi se făcea cu piciorul, adică prin pedalarea unei roţi de scos apă. Cât de mult lucru şi ce efort mare necesitau toate acestea! Aplicaţia acestor lucruri nu este grea. Unde se găseşte un copil al lui Dumnezeu care să nu fi făcut deja experienţa că totul aici pe pământ, chiar şi cele mai bune şi mai frumoase lucruri, nu este fără osteneală? Nu sunt toate relaţiile de viaţă permanente prilejuri şi ocazii de durere şi necaz? „Lărgeşte-ţi cercul relaţiilor tale”, a spus cineva odată, „şi prin aceasta nu vei face altceva decât să-ţi măreşti ţinta spre care moartea îşi aruncă proiectilele.” Subiectul cel mai preţios al inimii noastre nu scapă de soarta generală hotărâtă omului aflat într-o lume în care suferinţele şi moartea îşi au domiciliul lor natural.

Lucrurile cele mai bune au greşeli şi slăbiciuni

Aceasta este deci prima trăsătură de caracter a Egiptului în contrast cu Canaan. A doua caracteristică este că lucrurile cele mai bune de aici de pe pământ sunt însoţite de slăbiciuni şi greşeli, da, probabil chiar mediocre şi sărăcăcioase, în timp ce Dumnezeu spune despre Canaan: „ţară unde vei mânca pâinea fără sărăcie, unde nu-ţi va lipsi nimic” (Deuteronomul 8.9). Pe pământ este aşa cum a fost la nunta din Cana: se sărbătoreşte o sărbătoare, dar lipseşte vinul! Deci, pretutindeni este necaz, totul este cu lipsuri şi greşeli.

A probat inima ta deja aceste lucruri? Fără îndoială vei recunoaşte că lucrurile cele mai bune de pe pământ sunt însoţite de osteneală şi greutăţi; însă sentimentul acesta în sine nu va elibera inima de acele lucruri. Am cunoscut oameni care se asemănau copacilor loviţi de trăsnet şi despicaţi până la rădăcină, da, chiar din aceia cărora nu le-a mai rămas nici cea mai mică urmă de frunze verzi. Au fost loviţi de focul încercării şi inima lor nu găseşte altundeva întărire, mângâiere; ei nu cunosc o altă scenă, decât aceea pe care se află.

Noi avem nevoie de ceva din afara noastră

Gândesc că Dumnezeu lucrează cu noi în următoarele două forme: el aduce moartea asupra noastră în lucrurile care fac parte din împrejurările noastre şi din istoria noastră, şi face pământul acesta, în care inimile noastre doresc cu plăcere să prindă rădăcină, prea tare pentru noi. Însă în timp ce El pe de o parte procedează astfel, pe de altă parte El ne pune înaintea ochilor un subiect care este capabil să ne atragă cu putere. Dacă apoi aceste două aspecte merg împreună – o inimă eliberată de cele pământeşti, deoarece ea a găsit un subiect în afara scenei de aici de pe pământ, şi moartea, aplicată la ceea ce este cel mai bun, pe care lumea aceasta îl poate oferi -, ele lucrează împreună în chip minunat ca să dea naştere la un rezultat binecuvântat. Da, efectiv, dacă inimile noaste posedă un subiect în afara lumii acesteia sărmane şi dacă în acelaşi timp ne aflăm în încercări, atunci vom fi păziţi ca să nu privim în altă parte decât numai la subiectul care ne poate satisface. Rezultatul morţii care lucrează în noi este, că viaţa se arată prin noi ca să lucreze asupra altora; acesta este sensul cuvântului apostolului: „astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (2. Corinteni 4.12). Niciodată să nu uităm că un om poate vedea în sens spiritual că totul din jur moare sau se poate veșteji din două motive foarte diferite. Unul este, pentru că este bine pentru el să fie aşa, celălalt este dragostea pentru Hristos.

Certitudinea că noi posedăm totul în Hristos nu ne pune în siguranţă faţă de durerile morţii aici pe pământ. Dar dacă inimile noastre umblă în patria noastră cerească, prin aceea că ele posedă un subiect mult mai preţios decât tot ce este în lumea aceasta, atunci Dumnezeu ne supune încercării aici pe pământ din cauza dragostei pentru El, pentru Hristos, pentru Evanghelie, pentru ca prin aceasta El să arate altora în noi ce a făcut El pentru noi şi ce poate face şi ce este El pentru noi. În cazul acesta noi „murim” pentru a pune în lumină măreţia lucrurilor cereşti, în loc să murim ca să descoperim pentru noi înşine deşertăciunea a tot ce este pământesc. Ce diferenţă! Unii trebuie să moară, ca să cunoască măreţia ţării în care moartea nu va fi niciodată, în timp ce alţii începând cu cunoaşterea măreţiei acestei ţări pot coborî pe scena lumii acesteia, pentru ca aici să servească ca ecran pe care Dumnezeu poate picta gloriile acelui loc spre care ochii Lui sunt permanent îndreptaţi.

Diferenţa între pustiu şi ţară

Să mai observăm în capitolul 11 diferenţa făcută între pustiu şi ţară: „ţara în care treceţi ca s-o stăpâniţi este o ţară cu munţi şi văi, care se adapă din ploaia cerurilor” [Deuteronomul 11.11]. Izvoarele proprii sunt suficiente pentru ea. Sub nici o formă ea nu este dependentă de lucrurile de aici de pe pământ. Izvoarele ei sunt în El Însuşi. Ea „se adapă din ploaia cerurilor”. Ea este o „ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău; ochii Domnului Dumnezeului tău sunt neîncetat asupra ei, de la începutul anului până la sfârşitul anului” [Deuteronomul 11.12].

Ce este deci pentru noi locul acesta, spre care Dumnezeu Îşi are ochii permanent îndreptaţi? Unde este el? Nu este el acolo unde Isus este? Eu nu cunosc un alt loc unde ochii lui Dumnezeu s-ar putea odihni permanent. Şi acesta este locul pe care El ni l-a dat, ţie şi mie, ca locuinţă. El vrea ca inimile noastre să fie acolo, şi El poartă grijă pentru aceasta, deoarece simţămintele Lui îşi găsesc acolo satisfacţia cea mai profundă.

Unde este căminul tău?

Să rămânem un moment la aceste lucruri şi să păşim pe locul unde harul Lui ne-a dat acces şi unde simţămintele Lui au găsit o satisfacere aşa de desăvârşită că privirea Lui se odihneşte acolo cu o satisfacere veşnică. Ce privilegiu să savurezi deja acum puţin din bunurile de sus! Le savurezi tu câtuşi de puţin? Recunosc că la noi toţi măsura savurării este mică şi slabă. Dar Domnul poate mai mult, şi El doreşte să trezească în noi prin Duhul Său dorinţa de a savura deja acum fericirea de a fi acolo, şi anume nu numai pentru că noi am găsit acolo un loc de refugiu în mijlocul furtunilor şi încercărilor, ci pentru că a devenit un cămin pentru noi! Ce fericire să ai un cămin! Este o diferenţă mare între un loc de refugiu şi un cămin. Un loc de refugiu este un loc la care fugi ca să te protejezi de furtună, dar care este părăsit de îndată ce furtuna a trecut. Un cămin este un loc de care se leagă sentimentele noastre. Dacă Hristos este pentru tine şi pentru mine numai un loc de refugiu, atunci El nu trebuie neapărat să fie locuinţa noastră. Să prezinţi pe Hristos numai ca loc de refugiu este o evanghelie sărăcăcioasă, care nu înţelege locuirea permanentă a inimii la El. Dar dacă Hristos a devenit o locuinţă pentru mine, dacă eu am găsit fericirea, bucuria, odihna, părtăşia şi sentimentele casei, atunci voi spune: „Aici vreau să locuiesc; aici este căminul meu; aici găsesc înviorare, saturare, mângâiere, cu un cuvânt: plinătate, aici este locul fericirii. Chiar dacă va trebui să traversez scena plină de peripeţii a lumii acesteia, locuinţa mea este aici”.

Un exemplu va arăta mai clar ce vreau să spun. Cititorul a vizitat locuri sau a auzit de locuri unde sunt mine. El ştie unde şi cum minerii îşi câştigă pâinea zilnică. Dimineaţa coboară în galerie şi toată ziua lucrează în adânc. Însă locuinţa lor nu este acolo în adânc. Acolo este locul lor de muncă şi de încercări, dar locul lor de odihnă nu este acolo. Pe acesta îl are fiecare acasă. El pleacă de acasă în fiecare zi pentru a lucra şi a-şi câştiga existenţa, şi seara se întoarce înapoi. La fel şi noi, tu şi eu, avem voie să străbatem lumea aceasta având sentimentul fericit că avem un cămin. În privinţa aceasta se reproşează că noi nu-l avem încă, ci suntem pe drum într-acolo. Desigur timpul în care noi vom fi trupeşte acolo este încă în viitor, dar ne-a fost dăruit ca prin credinţă să avem locul nostru acolo: inimile noastre locuiesc acolo. Aceasta este ceea ce imprimă pe noi un caracter ceresc. Parcurgerea lumii având o inimă umplută de fericirea cerului ne oferă un caracter deosebit. Este uşor de recunoscut cel care a găsit locuinţa şi odihna în cer, precum şi cel care nu le are. Niciodată activitatea nu ne va da odihna inimii. Activitatea noastră va fi permanent reflectarea a ceea ce suntem; dacă inima noastră nu şi-a găsit odihna în Hristos în cer, activitatea noastră va purta un caracter neliniştit. Şederea în părtăşia cu Hristos ne face dimpotrivă asemenea Lui. Părtăşia, pe care o practicăm, legăturile, în care trăim, se arată în mod necesar în toate pe care punem mâna.

Dacă noi nu savurăm odihna cerului şi pacea inimii prin Isus, atunci activitatea noastră, oricât de extinsă ar fi ea, va fi permanent neliniştită şi vom fi marcaţi de agitaţie. Însă Dumnezeu caută inimi mulţumite, care sunt liniştite şi pline de odihnă, deoarece ele au găsit un loc de ancoraj de încredere, o siguranţă de nezguduit în Acela pe care ochii Tatălui se odihnesc cu bucurie. Domnul Dumnezeu să ne înveţe să savurăm tot mai mult acest loc şi să şedem mai mult în părtăşia Preaiubitului Său!

Dacă inima este umplută cu Hristos

Doresc să rog pe cititor să deschidă acum la Deuteronomul 26. Toate din capitolul acesta; cele dintâi roade, locul, preotul, totul ne prezintă pe Hristos şi stă în legătură cu El, contraimaginea mare a tuturor acestor lucruri. Ce este deci subiectul cel mai dominant care umple inima şi o conduce când ea şede acolo sus? Este Hristos. El este Acela cu care eu mă preocup, care ia în posesiune sentimentele mele şi le dă direcţia; El este Cel care dispune de mine, de puterile mele, de limba mea, de cuvântul meu, de tot ce eu sunt şi am; tot ce stă în legătură cu locul acesta stă în legătură şi cu Hristos; ochii mei sunt îndreptaţi spre El cu adorare, inima mea se preocupă permanent cu El.

Să nu uităm însă că noi putem fi preocupaţi cu El în felul acesta numai atunci când am ajuns în ţară. Să observăm cuvintele: „când vei intra în ţară” (Deuteronoul 26.1). Numai în ţară putem fi preocupaţi cu Acela care ne-a condus în ţară şi ne dă binecuvântare; şi El Însuşi este Cel care ne preocupă, nu binecuvântarea pe care o primim. El ne-a dobândit ţara aceasta prin moartea Sa, şi El S-a dus acolo, pentru ca noi s-o posedăm şi să locuim acolo, în timp ce inima noastră şi-a găsit acolo căminul. Şi El, Cel care a făcut ţara o patrie pentru noi, El este subiectul care satisface inimile noastre acolo.

O învăţătură din epistola către Coloseni

Doresc în locul acesta să îndrept atenţia cititorului spre Epistola către Coloseni capitolul 3. În Coloseni 2 este ca şi cum apostolul ne dezbracă complet de prima noastră stare, de primul om; în Coloseni 3 el ne leagă de al doilea Adam, în Omul înviat dintre morţi. În Coloseni 2 noi am murit cu Hristos; moartea Lui a sfârşit întreaga noastră istorie în primul Adam, şi noi suntem acum uniţi cu Hristosul înviat. Deci, „dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus” [Coloseni 3.1]! Dragul meu cititor! De ce apostolul nu tratează mai departe „cele de sus”? De ce nu enumeră el lucrurile? Deoarece Persoana lui Hristos este cea care le oferă lor caracterul lor; Persoana, înconjurată de aceste lucruri, face aceste lucruri să fie demne de căutarea noastră şi năzuirea noastră după ele. Unui om, care iubeşte pe Hristos, îi este suficient cuvântul: „Hristos este acolo”. Realitatea prezenţei Sale este o garanţie desăvârşită pentru inima predată Lui şi îi explică totul. Nu este necesar să se intre în detalii, dacă Îl ai pe Hristos ca subiect al preocupărilor; căci în acest caz eşti acolo unde este El, în mijlocul a tot ce Îl înconjoară, eşti acasă, te simţi bine şi eşti deplin mulţumit. „Ferice de cei care locuiesc în casa Ta!”, exclamă psalmistul. „Ei Te vor lăuda fără încetare!” [Psalmul 84.5]. Inimile lor sunt umplute numai de un singur lucru, ele se preocupă cu un singur lucru, şi acesta este lauda Lui.

Încheiere

Domnul să ne ajute să preţuim mai mult adevărurile discutate şi să le savurăm în ordinea lor divină, pentru ca prin aceasta să fim întăriţi şi încurajaţi pentru a umbla conform înălţimii chemării noastre, în pace liniştită, prin aceea că prezentăm viaţa lui Hristos în această lume sărmană, plină de nelinişte şi activităţi febrile! Da, Domnul să ne dea inimi capabile să trăiască în pace în mijlocul agitaţiei zgomotoase şi al furtunilor de aici de pe pământ. Inimă care arată ce înseamnă să fi folosit de El şi să fi găsit un cămin!

Este o privelişte impresionantă să vezi un vapor oceanic mare cum intră în port după o furtună mare. Cu toate că este acoperit până la coşul de fum cu spuma valurilor, vaporul puternic a rămas nevătămat, deoarece a fost construit bine şi tare şi a fost condus de o mână de specialist. Toţi care-l văd trebuie să recunoască: „Acesta este un vapor echipat corespunzător şi condus sigur; el a rezistat tuturor furtunilor!”

Fie ca în sens spiritual aşa să fie şi cu noi! Călăuziţi de El, nici un val nu va fi prea mare, nici o furtună nu va fi prea puternică; noi nu vom dori să avem o încercare, un necaz mai mic, căci noi putem spune: „Tu eşti cu mine.”


Tradus de la: Wie kann ich meine Alltagsprobleme bewältigen?
Articolul acesta descinde iniţial de la W.T. Turpin şi a fost mult extins la traducerea lui în germană pentru revista Botschafter des Heils in Christo.

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen