Versete călăuzitoare: Exodul 5.1; 8.25,28; 10.8-11,24 „(5:1) Şi, după acestea, Moise şi Aaron au intrat şi au zis lui Faraon: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustiu»“.“ „(8:25) Şi Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară!““ „(8:28) Şi Faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să jertfiţi Domnului Dumnezeului vostru în pustiu, numai nu mergeţi foarte departe. Rugaţi-vă pentru mine“.“ „(10:8) Şi i-au întors pe Moise şi pe Aaron la Faraon. Şi el le-a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Cine şi care vor merge?“ (10:9) Şi Moise a zis: „Vom merge cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii noştri şi cu fiicele noastre; cu turmele noastre şi cu cirezile noastre vom merge, pentru că avem o sărbătoare pentru Domnul“. (10:10) Şi el le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe pruncii voştri! Vedeţi că răul este înaintea voastră! (10:11) Nu aşa; mergeţi deci voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, pentru că aceasta doriţi“. Şi au fost daţi afară dinaintea feţei lui Faraon.“ „(10:24) Şi Faraon l-a chemat pe Moise şi a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână; chiar şi pruncii voştri vor merge cu voi“.“

Exodul 5.1: Şi, după aceea, Moise şi Aaron au intrat şi au zis lui faraon: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: »Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.«”

Un popor eliberat şi pus deoparte

Ce plinătate de adevăruri sunt incluse în această poruncă scurtă a Domnului! Acesta este unul din acele locuri bogate în idei, cuprinzătoare, care se regăsesc ici şi acolo în Cuvântul lui Dumnezeu şi care deschid înaintea ochilor noştri şi inimilor noastre un câmp larg de adevăruri preţioase. Într-o vorbire simplă, concisă, ni se face cunoscut planul binecuvântat al Dumnezeului lui Israel, acela de a elibera deplin pe poporul Său din Egipt, din casa robiei, pentru ca el să serbeze în pustie o sărbătoare pentru El. Nimic nu putea satisface inima Lui cu privire la popor, decât numai despărţirea totală de ţara morţii şi întunericului. El voia nu numai să-l elibereze de cuptoarele de cărămizi şi vătafii de clăcaşi ai Egiptului, ci şi de templele şi altarele lui, de toate deprinderile şi legăturile lui, de principiile şi obiceiurile locuitorilor săi. Cu un cuvânt: el trebuia să fie un popor cu totul pus deoparte, înainte ca el să poată ţine o sărbătoare pentru El în pustie.

Şi aşa cum a fost odinioară cu Israel, tot aşa este astăzi cu noi. Şi noi trebuie să fim un popor eliberat pe deplin şi conştient, înainte ca să putem sluji lui Dumnezeu cu adevărat, să-L adorăm şi să umblăm cu El. Nu este suficient că noi cunoaştem iertarea păcatelor noastre şi eliberarea noastră deplină de vină, mânie, judecată şi condamnare, ci noi trebuie să fim eliberaţi şi de actualul veac rău şi de tot ce îi aparţine, înainte ca noi să putem sluji cu judecată Domnului. Lumea este pentru creştin ce a fost Egiptul pentru Israel, desigur cu deosebirea că despărţirea noastră de lume nu este locală sau fizică, ci morală şi spirituală. Israel a părăsit Egiptul corporal; noi părăsim lumea din punct de vedere spiritual şi al principiilor ei călăuzitoare. Israel a părăsit realmente Egiptul, noi părăsim lumea în credinţă. Pentru popor a fost o despărţire reală, decisivă, şi tot aşa este şi pentru noi. „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.”

Prima obiecţie a lui satan

Împotriva unei astfel de despărţiri categorice, aşa cum tuturor ne este cunoscut, satan face mereu multe obiecţii. Prima obiecţie, pe care el a ridicat-o atunci prin gura lui faraon, este:

Exodul 8.25: Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară!

Acestea erau cuvinte bine gândite, viclene, foarte plăcut impresionante, ca să înşele inima care nu sta în părtăşie strânsă cu Dumnezeu şi nu cunoştea gândurile Lui. Nu este foarte conciliant – aşa s-ar putea aparent pe drept întreba – din partea împăratului Egiptului să vă ofere toleranţă pentru felul vostru deosebit de serviciu divin? Nu este o dovadă mare de generozitate şi bunăvoinţă, că el vrea să dea religiei voastre un loc în împărăţia lui? Desigur, voi puteţi practica religia voastră aşa cum fac şi ceilalţi oameni. Aici este loc pentru toţi. De ce cereţi despărţirea? De ce nu vreţi să vă puneţi pe acelaşi teren cu vecinul vostru? Un astfel de egoism, aşa cum îl arătaţi voi, este de prisos şi greşit.

Astfel de cuvinte pot părea foarte logice şi înţelepte. Dar ce înseamnă ele faţă de cuvintele clare şi precise ale Domnului: „Lasă pe poporul Meu să plece!”? Nici mai mult nici mai puţin decât neascultare. Cuvintele Domnului nu lăsau nici o interpretare greşită; ele nu puteau fi înţelese greşit. Era imposibil faţă de o poruncă aşa de clară să rămâi în Egipt. Motivele raţionale cele mai convingătoare dispăreau ca ceaţa în prezenţa glasului poruncitor al Domnului Dumnezeului lui Israel. Dacă El spune: „Lasă pe poporul Meu să plece!”, atunci noi trebuie să plecăm, şi chiar dacă toată puterea pământului şi a iadului, a oamenilor şi a diavolului ar fi împotriva noastră. Toată chibzuiala, cearta sau disputele sunt fără rost; noi trebuie să ascultăm. Egiptenii pot face aşa cum gândesc ei; dar Domnul gândeşte pentru Israel şi urmările vor arăta cine dintre cei doi are dreptate.

Cititorul să-mi permită să spun pe scurt un cuvânt despre „egoismul creştin”, despre care auzim vorbindu-se aşa de mult în zilele noastre. Întrebarea propriu-zisă este de fapt: Cine are dreptul să stabilească limitele sau barierele credinţei creştine? Un om  sau Dumnezeu, părerile omeneşti sau revelaţiile dumnezeieşti? De îndată ce această întrebare este rezolvată, toată chestiunea nu mai pare grea. Mulţi se dau înapoi speriaţi dinaintea cuvântului simplu „egoism”. Ce este de fapt egoismul şi ce este generozitatea? Noi credem că adevăratul egoism se găseşte acolo unde se refuză acceptarea adevărului întreg al lui Dumnezeu şi unde nu se lasă călăuzit de acest adevăr. O inimă care se lasă stăpânită de păreri omeneşti şi raţionamente complicate, de principii lumeşti, amor propriu şi încăpăţânare, pe o astfel de inimă o numim fără ezitare o inimă mărginită. Pe de altă parte o inimă care se supune autorităţii lui Hristos şi se pleacă cu reverenţă înaintea glasului Sfintei Scripturi, care nici măcar cât un fir de păr nu se abate de la voia lui Dumnezeu revelată, de la Cuvântul scris, o inimă care respinge fără excepţie tot ce nu se întemeiază pe „Aşa vorbeşte Domnul!” – o astfel de inimă este largă.

Nu este aceasta pe deplin corect, dragul meu cititor? Nu este Cuvântul lui Dumnezeu – gândurile Sale şi voia Sa – mult mai cuprinzător şi mai deplin decât cuvântul şi duhul omului? Nu se găseşte în scrierile sfinte o nespus de mare înălţime, adâncime şi lăţime decât în scrierile omeneşti ale lumii? Nu este necesară o deschidere mult mai largă a inimii şi o dăruire mult mai intimă a sufletului dacă te laşi condus prin gândurile lui Dumnezeu decât prin propriile gânduri sau prin gândurile semenilor noştri? La această întrebare este numai un singur răspuns: şi de aceea toată chestiunea se lasă rezumată în cuvântul simplu, dar elocvent: „Noi trebuie să fim aşa de strâmţi cum este Hristos şi aşa de largi cum este El.”

Da, în aceasta constă rezolvarea acestei greutăţi, ca şi a oricărei alteia. Noi trebuie să privim totul din acest punct de vedere; atunci privirea noastră va fi clară şi sentinţa noastră sănătoasă. Dar dacă omul sau eul propriu constituie punctul de pornire, dacă de aici privim totul din jurul nostru, atunci nu suntem capabili să rostim o sentinţă sănătoasă. Ochii noştri sunt fără orizont şi orbiţi, inima noastră şi duhul nostru sunt fără lumina divină, adevărată. Noi evaluăm şi privim totul greşit.

Un ochi curat şi o inimă sinceră va înţelege toate acestea şi le va recunoaşte fără ezitare. Şi cu adevărat, dacă ochiul nu este curat şi conştiinţa nu s-a supus Cuvântului, dacă inima nu bate cu adevărat pentru Hristos, este timp şi efort pierdut să vrei să te laşi convins de adevărul celor spuse. Ce foloase s-ar putea avea, să te cerţi cu un bărbat, care în loc să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, încearcă numai să ciuntească severitatea Cuvântului? Nici cel mai mic folos! Este o misiune lipsită de speranţă să vrei să convingi pe cineva care nu a cunoscut puterea morală şi însemnătatea cuvântului „ascultare”.

În răspunsul lui Moise la primul reproş al lui satan este ceva deosebit de frumos. El spune: „Nu se cuvine să facem aşa, pentru că am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune egiptenilor; iată, dacă vom aduce jertfe care sunt o urâciune egiptenilor, înaintea ochilor lor, nu ne vor ucide ei cu pietre? Vom merge cale de trei zile în pustie şi vom jertfi Domnului Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit.” (Exod 8.26,27). Elementele închinării egiptene erau total nepotrivite să fie aduse ca jertfă Domnului. Dar nu numai aceasta; mult mai important era faptul că Egiptul nu era locul potrivit pentru ca acolo să se ridice un altar Dumnezeului adevărat. Avraam nu a avut nici un altar atunci când s-a coborât în Egipt. El a părăsit serviciul lui divin şi ţara în care trăia ca străin, atunci când s-a îndreptat spre sud; şi dacă Avraam nu a putut acolo să aducă adorare, atunci nici sămânţa lui nu a putut. Un egiptean putea să întrebe: De ce nu? Dar una este să pui o întrebare, decât să înţelegi răspunsul. Cum putea un egiptean să înţeleagă motivele care călăuzeau pe un izraelit adevărat, credincios în comportarea lui? Imposibil. Cum putea el pricepe înţelesul acelor „trei zile de călătorie”? „De aceea nu ne cunoaşte lumea, pentru că nu L-a cunoscut pe El” (1 Ioan 3.1). Motivaţiile, care îl călăuzesc pe credinciosul adevărat, şi lucrurile, care îl însufleţesc, sunt mult în afara orizontului intelectual al lumii. Putem fi siguri că un creştin, cu cât mai mult lumea poate înţelege şi preţui motivaţiile lui, cu atât mai puţin el este credincios Domnului său.

Desigur vorbim despre adevăratele motivaţii ale unui creştin. Fără îndoială în viaţa unui creştin sunt multe lucruri pe care lumea le poate admira şi respecta. Cinstea, onestitatea, dragostea de adevăr, amabilitatea dezinteresată, grija pentru săraci, lepădarea de sine – toate acestea sunt lucruri pe care lumea le poate înţelege şi preţui. Cu toate acestea repetăm cu toată seriozitatea cuvintele apostolului: „Lumea nu ne cunoaşte”. Dacă dorim să umblăm cu Dumnezeu, dacă vrem să ţinem o sărbătoare pentru El, dacă este dorinţa sinceră şi serioasă a inimii noastre să avem cu adevărat o umblare cerească, atunci trebuie s-o rupem pe deplin cu lumea şi cu eul propriu şi să ne ocupăm locul în afara taberei împreună cu Hristos lepădat de lume, dar primit în cer. Să facem aceasta cu deplină hotărâre a inimii spre glorificarea Numelui Său glorios şi sfânt!

A doua obiecţie a lui satan

A doua obiecţie a lui satan este foarte înrudită cu prima. Dacă nu îi reuşeşte să-l ţină pe Israel cu totul în Egipt, atunci va încerca să-l ţină cât se poate de aproape:

Exodul 8.28: Şi faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să jertfiţi Domnului Dumnezeului vostru în pustie, numai nu mergeţi foarte departe.”

Lucrarea lui Hristos are mult mai mult de suferit prin renunţarea aparentă, parţială, pe jumătate la lume, decât rămânerea deplină în ea. Un mărturisitor nedecis, nestatornic slăbeşte mărturia şi dezonorează pe Domnul mult mai mult decât unul care niciodată nu s-a despărţit de lume. De asemenea putem spune că este o foarte mare diferenţă între renunţarea la anumite lucruri lumeşti şi renunţarea la lumea însăşi. S-ar putea ca cineva să renunţe la anumite forme lumeşti şi cu toate acestea în acelaşi timp să păstreze pentru lume un loc în adâncul fiinţei lui. S-ar putea ca el să renunţe la teatru, la sala de dans, la salonul de jocuri şi la mass-media, radio, ziare, reviste, şi cu toate acestea să atârne de lume. Da, noi suntem în stare să tăiem unele dintre ramurile cele mai rele, pentru ca să ţinem cu o tenacitate mult mai mare la vechea tulpină. Aceasta este valoarea noastră cea mai remarcabilă. Ceea ce au nevoie sute de creştini mărturisitori este, potrivit convingerii noastre, s-o rupă pe deplin cu lumea – da, cu lumea în totalitatea ei, în sensul cel mai larg al cuvântului. Nu este nicidecum posibil să se facă un început bun sau chiar progrese spirituale, atâta timp cât inima în acelaşi timp se joacă cu cerinţele sfinte ale lui Hristos. Afirmăm cu toată fermitatea: în mii de cazuri în care sufletele se plâng de temeri şi îndoială, de nelinişte şi depresiuni, de lipsă de lumină, de mângâiere, pace şi bucurie, cauza trebuie căutată în aceea, că ele niciodată nu au rupt-o realmente cu lumea. Ori ele caută să serbeze o sărbătoare pentru Domnul în Egipt, ori ele rămân aşa de aproape de Egipt că pot uşor să cadă iarăşi înapoi, aşa de aproape că ele nu sunt nici una nici alta, nici reci nici calzi, şi că toată influenţa, pe care ei ar putea s-o aibă, este împotriva lui Hristos şi pentru vrăjmaşul sufletelor.

Cum pot astfel de suflete să fie fericite? Cum poate pacea lor să curgă ca un râu? Cum pot ele să umble în lumina feţei lui Dumnezeu Tatăl sau în savurarea prezenţei Domnului? Cum pot razele binecuvântate ale acelui Soare, care străluceşte în creaţia nouă, să le ajungă în atmosfera sufocantă care învăluie ţara morţii şi întunericului? Imposibil! Ele trebuie s-o rupă cu lumea şi să se predea lui Hristos cu toată inima şi cu toată fermitatea. Trebuie să fie, dacă avem voie să spunem aşa, un Hristos întreg pentru inimă şi o inimă întreagă pentru Hristos. În aceasta constă marea taină a progresului unui creştin. Noi trebuie să facem un început corect, înainte să putem face progrese, şi ca să începem corect trebuie să rupem toate legăturile care ne leagă cu lumea, sau mai bine spus, trebuie să credem faptul şi să-l practicăm efectiv, că Dumnezeu le-a rupt pentru noi în moartea Domnului nostru Isus Hristos. Crucea ne-a despărţit pentru totdeauna de veacul actual rău. Ea nu numai ne-a eliberat de urmările veşnice ale păcatelor noastre, ci şi de puterea şi domnia păcatului şi de principiile şi practicile unei lumi aflate în mâinile celui rău.

Este una din abilităţile lui satan, că el face pe creştinii mărturisitori să se mulţumească cu o privire spre cruce pentru salvarea lor, în timp ce rămân în lume sau totuşi „nu se îndepărtează prea mult de ea”. Nu putem să atenţionăm suficient de serios pe cititorul creştin cu privire la această cursă periculoasă. Numai dăruirea sinceră a inimii faţă de un Hristos lepădat şi glorificat şi părtăşia intimă cu El ne pot păzi de această cursă. Pentru ca să umblăm cu Hristos, să ne bucurăm de El şi să ne putem hrăni cu El, trebuie să fim despărţiţi de această lume păcătoasă şi rea – despărţiţi de ea în gândurile şi caracterul nostru, în înclinaţiile inimii noastre, despărţiţi nu numai de răul ei evident, de nebunia şi deşertăciunea ei, ci şi de religia ei, de toate faptele şi pornirile ei.

 În privinţa aceasta ni s-ar putea pune întrebarea: „Nu este creştinismul nimic altceva decât renunţare, deşertare şi abandonare? Constă el numai din interdicţii şi negaţii?” Noi replicăm cu bucurie adâncă a inimii: Nu! De o mie de ori nu! Creştinismul este predominant afirmativ, absolut real, satisfăcător în chip divin. Care sunt lucrurile pe care el ni le ia? El ne dă „bogăţii nespus de mari” în locul „murdăriei şi gunoiului”. El ne dă „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se vestejeşte, păstrată în ceruri”, în locul nimicurilor deşarte, care dispar repede. El ne dă pe Hristos, desfătarea inimii lui Dumnezeu, subiectul adorării cerului şi al cântărilor îngerilor, lumina veşnică a creaţiei noi, în locul unor plăceri păcătoase temporale şi al desfătărilor vinovate. El ne dă în cele din urmă o veşnicie de cea mai curată bucurie şi cele mai preţioase binecuvântări în casa Tatălui, în locul unei veşnicii de chinuri îngrozitoare în flăcările iadului.

Ce spui tu despre aceste lucruri, iubitul meu cititor? Nu este acesta un schimb bun? Nu găseşti tu în acestea motivele cele mai puternice ca să renunţi la lume? Uneori auzim creştini care enumeră motivele pentru care ei au renunţat la una sau alta din conformările cu lumea; dar noi gândim că toate aceste motive ar trebui să se contopească în unul singur, şi acesta trebuie să fie: „Eu am găsit pe Hristos, şi de aceea am renunţat la lume.” Nimeni nu consideră greu să renunţe la cărbune pentru diamante, la cenuşă pentru perle, la gunoi pentru aur. Şi tot aşa pentru omul care a gustat şi aflat odată scumpătatea lui Hristos nu este greu să renunţe la lume. Nu, ar fi o greutate pentru el, dacă ar trebui să rămână în ea. Dacă Hristos umple inima, atunci lumea este exclusă nu numai pentru un timp, ci ea va fi permanent ţinută departe. Noi nu numai întoarcem spatele ţării Egipt, ci şi ne îndepărtăm suficient de mult, pentru ca niciodată să nu ne mai reîntoarcem acolo. Şi în ce scop facem aceasta? Ca să punem mâinile la piept şi să nu facem nimic? Ca să pierdem tot şi să nu mai posedăm nimic? Ca să fim doborâţi, apăsaţi, trişti şi melancolici? O, nu, ci ca să „ţinem o sărbătoare pentru Domnul”. Noi ţinem într-adevăr această sărbătoare încă în pustie, dar dacă avem pe Hristos la noi, atunci nu mai dorim altceva. Noi avem destul în El, şi pustia devine cer. El este – preamărit să-I fie Numele – lumina ochilor noştri, bucuria inimii noastre, hrana sufletelor noastre; fără El cerul nu ar mai fi cer pentru noi, dar în părtăşia Lui minunată, înviorătoare, chiar şi pustia se transformă în curtea din faţă a cerului. Noi savurăm mai dinainte ceva din lucrurile binecuvântate care în veşnicie vor fi partea noastră.

Însă aceasta nu este totul. Nu numai că inima este umplută şi satisfăcută pe deplin de Hristos, ci şi sufletul este pe deplin liniştit cu privire la toate detaliile drumului nostru prin lume: cu privire la greutăţi; la întrebările, care se pot pune; realizarea, căreia sunt expuşi  permanent toţi aceia care nu cunosc binecuvântarea mare, de a face din Hristos totul şi de a privi totul în legătură directă cu El. Dacă de exemplu sunt chemat într-o situaţie oarecare să acţionez pentru Hristos, şi eu privesc problema din punctul de vedere al urmărilor ei pentru mine, în loc s-o evaluez simplu după însemnătatea ei pentru El şi pentru glorificarea Lui, cu siguranţă voi cădea în întuneric şi încurcătură lipsită de speranţă şi la un final greşit. Dar dacă privesc simplu la El şi cercetez cum problema poate să fie rezolvată spre glorificarea Sa, atunci nu numai voi vedea clar, ci şi cu inima fericită şi hotărâre fermă voi merge pe cărarea binecuvântată, care va fi luminată de razele feţei lui Dumnezeu Tatăl. Un ochi curat nu va privi niciodată la urmări, ci nemijlocit spre Hristos, şi atunci totul este clar şi simplu; tot trupul este plin de lumină, şi cărarea va fi caracterizată printr-o hotărâre de nezguduit.

Aceasta este ce ne creează foarte multe greutăţi în aceste zile de religiozitate lumească, de eforturi egoiste şi goană după ovaţii din partea oamenilor. Noi avem nevoie să facem din Hristos singurul nostru punct de vedere; pornind de la El să privim eul propriu, lumea şi aşa-numita biserică; să-L avem pe El ca punct central, în jurul căruia toate se învârt; pornind de la El să evaluăm totul, fără să ne gândim câtuşi de puţin la urmări. Dacă stăm şi acţionăm în concordanţă cu gândurile Lui, atunci putem liniştiţi să lăsăm urmările în seama Lui. Ah, de ar fi aşa cu noi! De am permite harului nemărginit şi neschimbător al lui Dumnezeu să lucreze în inimile noastre şi să dea naştere la ceea ce Îi este plăcut Lui! Atunci vom înţelege ceva din plinătatea, frumuseţea şi puterea Cuvântului cu care începe acest studiu: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie!”

Este ciudat, şi totuşi nu este ciudat să vedem cum satan apără cu înverşunare fiecare palmă de teren, atunci când este vorba de eliberarea lui Israel din ţara Egiptului. El a fost gata să le permită să practice serviciul lor divin în ţară sau cel puţin în apropierea ţării, dar el se împotriveşte cu toată puterea eliberării lor depline şi absolute din ţară. El foloseşte toate mijloacele ca să-i împiedice.

Însă Domnul – preamărit să-I fie Numele! – este mai presus de marele vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu; El vrea să vadă poporul Său eliberat şi El Îşi îndeplineşte planul în ciuda puterii unite a lui satan şi a omului. Cerinţele lui Dumnezeu nu pot fi diminuate nici cât o lăţime de păr. „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie.” Aşa era porunca Domnului, şi ea trebuia îndeplinită, chiar dacă vrăjmaşul ar fi făcut zece mii de obiecţii. Gloria divină stătea în legătură strânsă cu despărţirea definitivă a lui Israel de Egipt şi de toate popoarele de pe suprafaţa pământului. Israel trebuia să locuiască singur şi nu trebuia socotit între popoarele pământului. Vrăjmaşul se împotrivea acestui fapt şi el a întrebuinţat toată puterea şi viclenia lui, ca să împiedice aceasta. Două din obiecţiile lui le-am studiat deja, ajungem acum la a treia obiecţie.

A treia obiecţie a lui satan

Exodul 10.8-11: Şi i-au întors pe Moise şi pe Aaron la faraon. Şi el le-a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Cine şi care vor merge?” Şi Moise a zis: „Vom merge cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii noştri şi cu fiicele noastre, cu turmele noastre şi cu cirezile noastre vom merge, pentru că avem o sărbătoare pentru Domnul!” Şi el le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe pruncii voştri! Vedeţi că răul este înaintea voastră! Nu aşa; mergeţi deci voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, pentru că aceasta doriţi.” Şi au fost daţi afară dinaintea feţei lui faraon.

Aceste cuvinte conţin o învăţătură serioasă pentru inimile tuturor părinţilor creştini şi dezvăluie totodată intenţia vicleană a lui satan. Dacă satan nu poate ţine părinţii în Egipt, el încearcă să reţină cel puţin copiii, pentru ca în felul acesta să slăbească mărturia pentru adevărul lui Dumnezeu, să împiedice glorificarea lui Dumnezeu în poporul Său şi poporului însuşi să-i răpească binecuvântarea. Părinţii în pustie şi copiii în Egipt, ce contradicţie! Aceasta este cu totul contrar gândurilor lui Dumnezeu şi face imposibilă glorificarea Sa în umblarea poporului Său.

Cât de straniu este, că părinţii creştini pot uita pentru un moment că copiii lor sunt o parte din ei înşişi! Mâna creatoare a lui Dumnezeu i-a făcut pentru aceasta, şi cu siguranţă, Salvatorul nu va despărţi ceea ce Creatorul a unit. De aceea găsim mereu în Scriptură că Dumnezeu leagă pe om cu casa sa. „Tu şi casa ta” este un cuvânt cu înţeles practic adânc. El include urmările cele mai importante şi conţine mângâiere deplină pentru fiecare inimă de părinte creştin; şi noi avem voie să adăugăm, că neglijarea acestui adevăr a condus la urmări triste în mii de familii.

Vai, cât de mulţi părinţi creştini au permis copiilor lor, urmare aplicării pe deplin greşite a învăţăturii despre har, să crească în egoism şi în asemănare cu lumea! Şi în timp ce au făcut aceasta s-au consolat cu gândul că ei nu pot face nimic şi că Dumnezeu la timpul Său va mântui pe copiii lor, dacă de altfel sunt cuprinşi în planul Său veşnic. Ei au pierdut realmente din vedere marele adevăr practic, că Dumnezeu, care a hotărât sfârşitul, arată şi mijloacele prin care se ajunge la final, şi că este cea mai mare nebunie să vrei să ajungi la sfârşit fără să foloseşti vreunul din acele mijloace.

Înseamnă aceasta că toţi copiii părinţilor creştini în mod necesar aparţin numărului aleşilor lui Dumnezeu, că ei neapărat vor trebui mântuiţi şi că vina este numai la părinţi, dacă ei merg la pierzare? Nicidecum aşa ceva! În privinţa aceasta nu ştim nimic despre planurile şi hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu. Numai Lui Îi sunt cunoscute toate lucrările Sale începând de la întemeierea lumii. Nici un ochi muritor nu a avut vreodată o privire în cartea planurilor tainice ale lui Dumnezeu. Dimensiunea expresiei „tu şi casa ta” nu se întinde aşa de departe. Cu toate acestea ea ne învaţă două lucruri deosebit de importante. Mai întâi ne face cunoscut un privilegiu preţios, dar apoi şi o responsabilitate sfântă. Fără îndoială este privilegiul tuturor părinţilor creştini să se bazeze pe Dumnezeu cu privire la copiii lor; totodată este obligaţia lor clară, să-i educe pentru Dumnezeu.

Acestea sunt cele două laturi ale acestei probleme importante. Cuvântul Lui Dumnezeu nu desparte pe tatăl casei de casa sa. „Astăzi a venit mântuirea în casa aceasta” – „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta.” (Luca 19; Faptele Apostolilor 16). Dacă se acţionează după aceste principii importante, atunci fără ezitare trebuie să ne aşezăm pe terenul lui Dumnezeu pentru copiii noştri şi să-i educăm cu grijă pentru El, iar rezultatul îl lăsăm în seama Lui. Noi trebuie să începem de la prima respiraţie a lor şi să continuăm această educare a lor după acest principiu săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Aşa cum un grădinar iscusit şi grijuliu îndreaptă pomişorii lui fructiferi, cât sunt încă tineri şi mlădioşi, de-a lungul zidului, ca să aibă parte de razele de soare înviorătoare şi dătătoare de căldură, tot aşa şi noi ar trebui să formăm copiii noştri, atâta timp cât sunt tineri şi primitori, pentru Dumnezeu. Nu ar fi o nebunie dacă acel grădinar ar aştepta până când ramurile au îmbătrânit şi au devenit noduroase? Să vrei atunci să le îndoi şi să le dai o direcţie, aceasta ar fi un efort zadarnic. Şi tot aşa s-ar dovedi cel mai înalt grad de nebunie, dacă noi ani la rând am vrut să lăsăm copiii noştri să-i formeze mâna lui satan, a lumii şi a păcatului, şi apoi să începem cu educarea lor pentru Domnul.

Dar să nu fim greşit înţeleşi! Nicidecum nu ne gândim că harul s-ar moşteni sau că prin anumite acţiuni sau prin educare am putea face copiii să devină creştini. Nicidecum aşa ceva! Copiii părinţilor creştini trebuie la fel ca şi ceilalţi să se nască din apă şi din Duh, căci altfel nu pot să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, şi nici să intre în ea. Toate acestea sunt aşa de clare, cum numai Scriptura o poate face; dar tot aşa de clar şi precis vorbeşte Scriptura pe de altă parte despre obligaţiile părinţilor să-şi crească copiii „în disciplina şi sub mustrarea Domnului”.

Ce înseamnă aceste cuvinte? În ce constă această educare? Acestea sunt cu adevărat întrebări importante pentru inima şi conştiinţa părinţilor creştini. Este de temut că puţini dintre noi înţeleg cu adevărat ce este educarea creştină şi cum ea trebuie făcută. Ea nu constă în aceea că noi punem pe copiii noştri să înveţe pe de rost o mulţime de versete biblice şi cântări spirituale şi totodată să facem din Biblie o carte de teme pentru ei. Cu toate că este foarte bine să întipărim în mintea copilului versete biblice şi cântări bune, trebuie totuşi să ne ferim să facem creştinismul pentru copil o chestiune împovărătoare, obositoare. Ceea ce ne creează greutăţi este să înconjurăm pe copiii noştri cu o atmosferă pe deplin creştină. Ei ar trebui să inspire permanent aerul curat al noii creaţii şi să vadă în părinţii lor roadele minunate ale unei vieţi spirituale – dragoste, pace, curăţie, gingăşie, amabilitate, altruism, răbdare şi o purtare de grijă plină de dragoste faţă de alţii. Aceste lucruri exercită o influenţă morală puternică asupra sufletului primitor al copilului, şi cu siguranţă Duhul lui Dumnezeu le va folosi ca să atragă inima lui spre Hristos, spre punctul central şi de început al tuturor acestor însuşiri plăcute.

Pe de altă parte, cine ar putea descrie efectul distrugător, care trebuie să se exercite asupra copiilor noştri, când ei descoperă la noi egoism, mânie, asemănare cu lumea sau dacă ei constată că noi năzuim după bunuri pământeşti? Vom putea noi să scoatem pe copiii noştri din Egipt, dacă principiile şi obiceiurile Egiptului se văd în toată comportarea noastră? Probabil le spunem că noi nu aparţinem lumii, că ea este o pustie pentru noi şi noi ne aflăm în călătorie spre Canaanul ceresc; dar la ce foloseşte aceasta, dacă drumurile noastre, ce facem şi ce nu facem stau în totală contradicţie cu mărturisirea noastră? Copiii noştri vor descoperi curând această contradicţie; ei au un ochi foarte ager în privinţa aceasta. Şi cât de fatale şi nimicitoare sunt urmările putem vedea în fiecare zi.

Probabil că ni se va replica, copiii sunt totuşi răspunzători, chiar dacă părinţii nu îşi îndeplinesc menirea. Aceasta este adevărat; dar poate aceasta să scuze chiar şi numai pentru un moment pe astfel de părinţi, sau să le micşoreze responsabilitatea? Este grav pentru noi dacă scoatem în evidenţă responsabilitatea copiilor noştri din cauză că noi nu am corespuns responsabilităţii noastre. Fără îndoială ei sunt răspunzători; dar şi noi suntem răspunzători. Şi dacă noi omitem să oferim copiilor noştri dovezile vii şi incontestabile, că noi am părăsit pentru totdeauna Egiptul, să ne mai mirăm atunci că ei rămân acolo? La ce foloseşte să vorbeşti despre pustie sau despre Canaan, în timp ce întreaga noastră viaţă trădează prezenţa duhului lumii? Viaţa noastră vorbeşte un limbaj mai pătrunzător decât cuvintele noastre, şi viaţa dovedeşte cuvintele noastre că sunt minciuni. Copiii noştri judecă însă în mod normal după comportarea noastră, nu după vorbirea buzelor noastre. Dacă cele două nu sunt în concordanţă, ce altceva se poate produce în copiii noştri decât numai aversiune împotriva oricărei instruiri spirituale şi gândul că creştinismul este o simplă aparenţă?

Cât de deosebit de serios sunt toate acestea! Cum ar trebui toţi părinţii creştini să se verifice cu sinceritate în prezenţa lui Dumnezeu, dacă ei într-adevăr îşi educă copiii în dependenţa de Dumnezeu şi în toate privinţele le sunt un model credincios! Problema educării copiilor noştri este mult mai importantă decât pare să fie pentru unii dintre noi. Numai puterea Duhului Sfânt ne poate face în aceste ultime zile grele apţi pentru lucrarea importantă şi sfântă. Însă harul lui Dumnezeu este suficient şi în această privinţă. Noi putem avea încrederea deplină, că Dumnezeu va binecuvânta eforturile noastre cele mai slabe, dacă noi dorim sincer să scoatem copiii noştri din Egipt. Însă aceste eforturi trebuie să aibă loc, şi anume cu hotărârea reală şi serioasă a inimii noastre. Totodată dorim aici cu toată dragostea frăţească să amintim tuturor părinţilor creştini, cât de important este să-i obişnuim pe copiii noştri cu ascultarea necondiţionată, începând din tinereţea cea mai fragedă. Credem că în această privinţă şi între noi se fac multe greşeli şi în privinţa aceasta trebuie să ne judecăm şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Din cauza unei afecţiuni false sau şi din cauza neglijenţei lăsăm deseori pe copiii noştri să facă ce vor şi ce le place; şi dacă le-am permis odată să meargă pe acest drum, atunci ei vor înainta cu paşi mari pe el. Şi care este sfârşitul acestui drum? Unul deosebit de trist! Cum au ajuns unii fii pe acest drum să dispreţuiască mustrările părinţilor lor, să respingă total autoritatea lor, să calce în picioare ordinea sfântă a lui Dumnezeu şi să facă cercul familiar scena unor reprezentări de deplâns!

Nu trebuie să spunem cât de îngrozitor este aceasta şi cât de mult stă în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum El ni le-a revelat în Cuvântul Său. Dar părinţii unor astfel de copii nu au nimic să-şi reproşeze? Dumnezeu a dat frâiele guvernării şi nuiaua autorităţii în mâinile părinţilor; dacă din neglijenţă ei lasă să le scape aceste frâie din mâini sau din afecţiuni false şi slăbiciune nu folosesc nuiaua, să ne mirăm atunci de rezultate? O educare bună exercită o influenţă nespus de mare asupra caracterului şi sufletului copilului. Putem stabili ca o regulă – cu toate că ici şi acolo pot exista excepţii – că mai mult sau mai puţin copiii noştri vor fi, ceea ce noi facem din ei. Dacă îi ţinem ascultători, atunci vor fi ascultători; dacă le permitem să facă ce vor, rezultatul va fi contrar.

Să tragem atunci puternic frâiele şi să folosim neîncetat nuiaua? Nicidecum. Un tratament prea aspru este la fel de greşit ca şi unul cu multă afectivitate. Un copil trebuie învăţat din cea mai fragedă tinereţe, că părinţii lui îi vor binele suprem, dar şi că voia părinţilor trebuie împlinită în orice împrejurare. Nimic nu este mai simplu decât aceasta. Pentru un copil bine educat este suficientă o privire sau un cuvânt, ca să-l reţină de la lucruri greşite. Adevărata taină a unei educări de succes constă după părerea noastră în folosirea corectă a severităţii şi afecţiunii. Dacă părinţi menţin de la început autoritatea lor, atunci ei pot dovedi dragoste şi afecţiune cât de mult doreşte inima lor. Dacă copilul primeşte cu adevărat sentimentul şi conştientizarea că frâul şi nuiaua stau sub călăuzirea unei sentinţe sănătoase şi a dragostei adevărate, atunci el se va lăsa relativ uşor educat.

Cu un cuvânt: fermitatea şi dragostea afectivă sunt cele două principii esenţiale ale unei educări sănătoase – o fermitate care niciodată nu se lasă zguduită prin egoismul copilului şi nici prin sentimentul afectivităţii false, şi o dragoste care corespunde oricărei nevoi adevărate şi oricărei dorinţe justificate a copilului. Tot aşa procedează şi Tatăl nostru ceresc cu noi, şi în privinţa aceasta, ca în toate celelalte privinţe, El este modelul nostru desăvârşit. După cum este scris: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate”, tot aşa stă scris şi: „Taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu fie descurajaţi” (Coloseni 3.20,21). Şi dacă într-un alt loc se spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, pentru că aceasta este drept”, atunci se adaugă imediat: „Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului” (Efeseni 6.1,4). Pe scurt, copilul trebuie să înveţe să asculte, însă totodată copilul ascultător trebuie să savureze privilegiul de a umbla în lumina soarelui afecţiunii părinteşti. Aceasta este părerea noastră despre educaţia creştină. Sperăm înaintea Domnului, că studiile de mai sus sunt spre binecuvântarea inimilor şi conştiinţelor multor părinţi creştini, ca să trezească în ei cunoştinţa adâncă despre responsabilitatea mare şi sfântă pe care o au cu privire la copiii lor dragi. În timp ce părăsim acest subiect trecem la ultima obiecţie a lui satan faţă de porunca Domnului.

A patra obiecţie a lui satan

Exodul 10.24: Şi faraon l-a chemat pe Moise şi a zis: „Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână; chiar şi pruncii voştri vor merge cu voi”.

Ce înverşunare! Faraon recunoaşte acum, că copiii trebuie să meargă cu părinţii; el nu-i mai poate reţine. Mâna lui Dumnezeu apasă prea greu asupra lui şi asupra întregii sale ţări. Dar vrăjmaşul mai are o ultimă obiecţie. Dacă nu poate reţine din popor nici un singur mădular, să rămână totuşi cel puţin turmele şi cirezile. În felul acesta el vrea să-i jefuiască de posibilitatea şi de mijloacele cu care să slujească Domnului; el vrea să-i lase să plece cu mâna goală. Dar să observăm cuvântul nobil al lui Moise, slujitorul credincios al Domnului. El are o frumuseţe morală deosebită: „Şi Moise a zis: »Tu să ne dai şi jertfe şi arderi-de-tot în mâinile noastre, ca să jertfim Domnului Dumnezeului nostru; turmele noastre vor merge de asemenea cu noi, nici o copită nu va rămâne, pentru că din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru” – să evaluăm aceste cuvinte bogate în conţinut! – „şi nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo” (Exodul 10.25-26).

Noi trebuie să stăm totalmente şi deplin conştienţi pe terenul divin, înainte ca noi să ne putem forma vreo sentinţă adevărată despre natura şi dimensiunea cerinţelor Sale. Atâta timp cât noi ne mişcăm într-o atmosferă lumească şi ne lăsăm călăuziţi printr-un duh lumesc, prin principii şi elemente lumeşti, este total imposibil să avem o cunoaştere corectă despre ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi potrivit pentru El. Noi trebuie să stăm pe terenul unei salvări înfăptuite, în lumina deplină a noii creaţii, despărţiţi de actualul veac rău, înainte ca să putem sluji Domnului aşa cum se cuvine. Numai atunci când prin acţiunea puternică a Duhului care locuieşte în noi putem cunoaşte unde am fost aduşi prin moartea şi învierea lui Isus Hristos, când înţelegem importanţa celor „trei zile de călătorie”, suntem capabili să deosebim în ce constă adevărata slujbă creştină. Însă atunci vom înţelege şi vom cunoaşte pe deplin şi că tot ce suntem şi avem Îi aparţin Lui. „Nu ştim cu ce vom sluji Domnului până nu vom ajunge acolo”. Cuvinte minunate, preţioase! Fie ca noi să înţelegem mai bine puterea lor şi aplicarea lor practică! Moise, omul lui Dumnezeu, întâmpină toate obiecţiile lui satan prin aceea că el ţine cu toată hotărârea la porunca Domnului: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi ţină o sărbătoare în pustie!”

Acesta este singurul principiu adevărat valabil în toate timpurile şi în toate împrejurările. Altfel nu este posibil să slujeşti lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim complet despărţiţi de Egipt şi de influenţele lui dăunătoare. Porunca şi etalonul lui Dumnezeu trebuie respectate în ciuda tuturor obiecţiilor şi împotrivirilor vrăjmaşului. De îndată ce noi părăsim acest etalon, chiar şi numai cu lăţimea unui păr, satan a câştigat jocul, şi slujirea creştină adevărată şi mărturia adevărată pentru Dumnezeu au fost făcute imposibile. De aceea, fie ca noi „să ne ţinem neîntinaţi de lume”, ca să slujim Domnului nostru în chip vrednic, până El va veni!

Lanţuri multe, lanţuri grele m-au ţinut legat odată,
Dar Domnul le-a rupt pe toate!
Mă păzeşte! mă fereşte! Doamne vreau ca niciodată
S-ajung iar rob la păcate.

Tradus de la: Das Gebot des Herrn und die Einwände Satans

Titlul original: „Das Gebot Jehovas und die Einwürfe Satans“
din  Botschafter des Heils in Christus, 1883, pag. 197–208, 225–236;
Titlul original în engleză: „Jehovah’s Demand and Satan’s Objections“
din  Miscellaneous Writings, vol. 6

Traducere: Ion Simionescu