„Faceţi comerţ, până când vin”
Luca 19.11-27

Thomas Blackburn Baines

© CSV, Online începând de la: 21.08.2019, Actualizat: 21.08.2019

Versete călăuzitoare: Luca 19.11-27

 Luca 19.11-27: Dar, auzind ei acestea, El a adăugat şi a spus o parabolă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei gândeau că Împărăţia lui Dumnezeu urma să se arate îndată. Deci a spus: „Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată, ca să primească o împărăţie şi să se întoarcă. Şi, chemând zece robi ai săi, le-a dat zece mine şi le-a zis: «Faceţi comerţ cu ele până când vin». Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis solie după el, spunând: «Nu vrem ca acesta să împărăţească peste noi». Şi a fost că, la venirea lui din nou, după ce primise împărăţia, a spus să fie chemaţi la el robii aceia cărora le dăduse banii, ca să ştie ce a câştigat fiecare prin comerţ. Şi cel dintâi a venit, spunând: «Doamne, mina ta a adus zece mine». Şi el i-a spus: «Bine, rob bun; pentru că ai fost credincios în foarte puţin, primeşte autoritate peste zece cetăţi». Şi al doilea a venit, spunând: «Doamne, mina ta a făcut cinci mine». Şi i-a spus şi acestuia: «Şi tu, fii peste cinci cetăţi». Şi un altul a venit, spunând: «Doamne, iată mina ta, pe care am păstrat-o învelită într-un ştergar; pentru că mă temeam de tine, fiindcă eşti om aspru: iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat». Şi el i-a spus: «Din cuvintele tale te voi judeca, rob rău. Ştiai că eu sunt om aspru, luând ce n-am pus şi secerând ce n-am semănat; şi de ce n-ai dat argintul meu la bancă, şi eu, venind, l-aş fi cerut cu dobândă?» Şi le-a spus celor care stăteau de faţă: «Luaţi de la el mina şi daţi-i-o celui care are zece mine!» Şi ei i-au spus: «Doamne, el are zece mine». «Pentru că, vă spun, oricui are i se va da; dar de la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua. Mai mult, pe vrăjmaşii aceia ai mei, care n-au vrut ca eu să împărăţesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i înaintea mea!»“

Puţine pasaje ale Sfintei Scripturi ne dau o învăţătură mai detaliată cu privire la căile lui Dumnezeu în timpul actual decât această parabolă. Subiectul ei devine clar din primele versete, unde ni se spune că Domnul Isus a vorbit „pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei gândeau că Împărăţia lui Dumnezeu urma să se arate îndată.” Când la scurt timp după aceea El a intrat în Ierusalim, mulţimea ucenicilor Lui L-au salutat ca Împărat şi a spus: „Binecuvântat fie Împăratul care vine în Numele Domnului” (Luca 19.38). Ei se aşteptau, aşa cum confirmă cei doi ucenici pe drumul spre Emaus, că El ar fi Acela care în timpul acela „va răscumpăra pe Israel” (Luca 24.21), şi deci va instaura Împărăţia lui Dumnezeu. Realmente învăţăm din Luca 17.20,21 că Împărăţia era deja venită, însă nu venise „ca să poată fi văzută”. În timpul acela Împărăţia lui Dumnezeu era „în mijlocul lor” în Persoana Împăratului, însă nici atunci şi nici astăzi nu este o Împărăţie vizibilă, care să poată fi văzută de lume. Adevăraţii „copii ai Împărăţiei” o pot recunoaşte în înfăţişarea ei actuală ascunsă, alţii din creştinătate o pot recunoaşte ca o Împărăţie „în cuvânt” (1 Corinteni 4.20), însă fără să aibă conştienţa adevărată a suveranităţii lui Dumnezeu. Restul lumii nu poate vedea în ea nimic altceva decât o mărturisire religioasă, care nu posedă nimic din caracterul regatului.

În timp ce Împărăţia lui Dumnezeu a venit deja în înfăţişarea ascunsă, în care există acum, totuşi nici atunci şi nici acum ea nu a fost descoperită, şi această parabolă a fost astfel rostită ca să amortizeze aşteptarea plină de râvnă a ucenicilor cu privire la arătarea în curând a Împărăţiei. În chip minunat Domnul prezintă acum anumite detalii, care trebuiau să aibă loc înainte de arătarea Împărăţiei, pe care ei o aşteptau. El Însuşi, prezentat în acel om de neam ales, va merge într-o ţară îndepărtată, aceasta înseamnă, El va părăsi lumea şi va merge în cer, pentru ca acolo să primească Împărăţia şi după ce a primit-o să se reîntoarcă. În perioada intermediară, aceia care nu I-au recunoscut drepturile (în mod deosebit iudeii, dar şi lumea ca întreg) şi L-au lepădat, atunci când El a fost aici ca Persoană, vor trimite o solie după El şi va spune: „Nu vrem ca acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19.14). Împlinirea acestei afirmaţii o găsim în omorârea cu pietre a lui Ştefan şi în refuzul permanent al iudeilor de a auzi şi a primi mărturia apostolilor şi a Duhului Sfânt după plecarea lui Hristos. Aceasta este şi a fost întotdeauna atitudinea lumii şi a iudeilor în mod deosebit faţă de Domnul Isus din momentul când El S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în înălţime, şi aceasta va rămâne atitudinea lor ca naţiune până va veni El. El va reveni. Dumnezeu Îi va da naţiunile ca moştenire şi marginile pământului ca posesiune, şi aceia care nu au vrut ca El să împărăţească peste ei vor avea parte de judecata dreaptă.

Însă în timpul dintre plecarea Lui şi revenirea Lui, în afară de cetăţenii care L-au lepădat, există şi o altă clasă, care este numită robii Lui. Ei constituie evident o clasă deosebită, cu toate că ei au fost lăsaţi în urmă în mijlocul cetăţenilor. Ei sunt în cetate, ca să reprezinte interesele Domnului încredinţate lor. În timp ce cetăţenii Îl resping ca Împărat, aceştia recunosc autoritatea Lui; în timp ce cetăţenii nu se gândesc deloc la revenirea Lui, aceştia fac comerţ cu averea Lui, până când El va veni. Deci aceşti robi prezintă pe creştini, cel puţin pe aceia care recunosc autoritatea Domnului lepădat. Nu este deosebit de instructiv ca această imagine a responsabilităţii mărturisitorului creştin să fie pusă faţă în faţă cu gândul pe care chiar şi credinciosul adevărat îl nutreşte în mod deosebit cu privire la locul lui în lume? Nicidecum nu se vorbeşte aici despre o anumită grupă limitată, de exemplu aceea a slujitorilor Domnului. Responsabilitatea, spre care se îndreaptă atenţia aici, se extinde la întreaga creştinătate, şi cu siguranţă este imposibil ca în lumina responsabilităţii prezentate aici să se privească la creştinătate fără să nu ai un simţământ profund că ea a ratat complet în împlinirea autorităţii încredinţate. Şi cu toate acestea este şi rămâne responsabilitatea creştinătăţii mărturisitoare să fie la lucru pentru Hristos până la revenirea Lui, şi ea va fi judecată conform acestei responsabilităţi.

Misiunea dată de Domnul este desconsiderată de cea mai mare parte a creştinilor de nume. Dacă mina nu este aruncată sau nu s-a renunţat complet la numele de creştin, aceasta este singura parte pozitivă care poate fi numită. În rest sufletele sunt dominate de gânduri aspre, necredincioase cu privire la Dumnezeu, gândurile Sale sunt dispreţuite sau au fost uitate, prescripţiile Lui sunt considerate a fi necorespunzătoare timpului. El este privit ca „om aspru”, care ia de unde nu a pus, care seceră ce n-a semănat. Dar cât de inconsecvent este în mod obişnuit omul! În timp ce el pe de o parte priveşte pe Dumnezeu ca pe unul care ia mai mult decât I se cuvine, pe de altă parte nu depune nici un efort ca să dobândească câtuşi de puţin pentru El. De aceea el va fi judecat corespunzător vorbirii lui şi va fi condamnat ca rob rău.

Dacă părăsim imaginea tristă a mărturisitorului de formă, vrem totuşi să ne întrebăm în ce măsură noi corespundem responsabilităţii credinciosului, prezentată aici. Este în sufletele noastre gândul: „Sunt aici pentru Hristos, ca să reprezint şi să execut interesele Lui pe o scenă unde El este lepădat?” Ce caracter ar primi lumea pentru acela care priveşte în felul acesta scena pe care el trebuie să acţioneze! Desigur crucea este privită şi preţuită de toţi credincioşii adevăraţi ca mijloc prin care păcatele lor au fost îndepărtate, şi în sensul acesta ei se pot lăuda cu ea, şi se laudă chiar. Însă Pavel s-a lăudat cu crucea lui Hristos într-un alt sens şi a văzut moartea lui Hristos sub un alt punct de vedere. Pentru el moartea nu era pentru eliberarea de păcate, ci eliberarea „de veacul acesta rău”. Pentru el crucea era nu numai locul unde păcatul a fost judecat, ci şi mijlocul prin care el era răstignit faţă de lume şi lumea era răstignită faţă de el. El a văzut în moartea lui Hristos moartea tuturor credincioşilor: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru cel care pentru ei a murit şi a înviat” (2 Corinteni 5.15). Ce despărţire totală de lume, ce dăruire deplină faţă de Hristos vedem aici! Însă aceasta ar trebui să fie comportarea fiecăruia care a fost chemat să acţioneze într-o lume care a lepădat pe Hristos. Nu trebuie să fie o despărţire completă între inima şi simţămintele robului, care este cu adevărat la lucru aici pentru Domnul său, şi lumea care Îl leapădă? „Pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul?” (2 Corinteni 6.14).

S-ar putea replica că cetăţenii aici nu prezintă creştinismul cu numele, pe care îl constituie lumea din jur. Aceasta este adevărat. Dar dacă creştinismul cu numele este „din lume” la fel ca naţiunile, dacă domnia lui Hristos este la fel de puţin recunoscută practic, precum face restul lumii, este atunci mai puţin necesară despărţirea de el? Poate fi lumea permisă pentru că poartă Numele lui Hristos, dar în practică şi în învăţătură Îl leapădă şi Îl respinge? Dacă despărţirea este deosebit de necesară conform Scripturii, atunci aceasta este o despărţire de aceia care în timp ce poartă Numele lui Hristos stăruiesc în nelegiuire. Dacă există o scenă, pe care va fi revărsată judecata lui Dumnezeu mai mult decât peste oricare alta, atunci este tocmai această creştinătate, care se bucură de anumite privilegii şi cu toate acestea s-a folosit de ele în mod aşa de trist şi de aceea este deosebit de vinovată în gândurile lui Dumnezeu. Principiul despărţirii are o aplicare mult mai profundă la credincioşii care sunt înconjuraţi de o lume creştină, decât la credincioşii care se află în mijlocul iudeilor sau a păgânilor.

Ceea ce Domnul doreşte de la poporul Lui este dăruirea inimii pentru El. Prin aceasta nu vrea să se spună că noi nu trebuie să practicăm preocupările obişnuite ale lumii; întrebarea este mai degrabă: pun aceste preocupări stăpânire pe inima noastră şi devin ele preocupările noastre? Sau inima noastră este liberă pentru Hristos, în timp ce îndeplineşte aceste preocupări? Umple înaintarea noastră în lumea aceasta gândurile noastre? Sau noi suntem aceia care – preocupaţi cu ceea ce este onorabil înaintea tuturor oamenilor – în mijlocul oamenilor şi înaintea oamenilor trăim pentru Acela care ne-a răscumpărat cu un preţ aşa de mare? Desigur sunt puţini cei chemaţi să predice pe Hristos, însă toţi sunt chemaţi să trăiască pentru Hristos. Şi să trăieşti pentru Hristos include ocuparea locului pe care El l-a ocupat în relaţia cu lumea. „Ei nu sunt din lume”, a spus El, „aşa cum Eu nu sunt lume”.

Este simplu să-ţi imaginezi anumite cazuri şi să întrebi unde trebuie trasă linia de despărţire. Inima aflată în părtăşie cu domnul va deosebi destul de repede între ceea ce Îi este plăcut Lui şi ceea ce I-ar întrista Duhul. Realmente în această privinţă au greutăţi numai acei creştini care de altfel tind către lume. Însă lumea deosebeşte destul de repede ceea ce se cuvine unui creştin şi ceea ce nu se cuvine, şi fără greutăţi acordă importanţă reală mărturiei unui creştin lumesc. Dacă inima este cu adevărat pentru Hristos şi stă cu adevărat înaintea Lui, cu totul instinctiv va fi o mărturie pentru El şi ea se va despărţi de lumea care nu-L cunoaşte. În sufletul acela care este umplut cu Hristos nu pot avea loc duhul şi lucrurile şi ţelurile lumii acesteia. Succesele şi bogăţiile lumii vor apărea fără valoare pentru acela ale cărui sentimente sunt îndreptate spre lucrurile de sus.

Drept urmare caracterul slujitorului adevărat se va descoperi sub forme diferite. Dacă ţelul este slujirea reală a lui Hristos, atunci Cuvântul Său şi îndrumările Sale vor fi regula şi etalonul pentru slujire. Cine ar putea să-şi imagineze că robii Stăpânului absent se vor aşeza împreună cu cetăţenii care L-au lepădat, şi împreună să se sfătuiască în ce fel ar putea fi cel mai bine activi pentru interesele Lui? Este cu totul altceva sau mai bun, când credincioşii de astăzi, în speranţa promovării chestiunii lui Hristos, merg împreună cu lumea sau îşi caută refugiul la principiile lumeşti, înţelepciunea lumească şi la legăturile lumeşti? Puterea este şi vine de la Dumnezeu, care pentru exercitarea lucrării Lui proprii nu are nevoie de înţelepciunea noastră, ci mai degrabă cere ascultare din partea noastră ca robi. În momentul actual nu avem nevoie de nici un adevăr suplimentar decât acela că Cuvântul lui Dumnezeu este deplin suficient. Ceea ce nu este clădit pe această temelie – şi tocmai sub solicitarea de a sluji – nu este slujire pe care Domnul o recunoaşte. Desigur inima poate fi sinceră şi umplută cu seriozitate, dar Domnul va recunoaşte şi atunci când se adaugă ceva pe care El nu-l poate aproba; însă în aceste cazuri binecuvântarea va fi peste ceea ce vine de la El, şi nu pe ceea ce vine din carne sau de la lume.

Dar mai există ceva, care caracterizează pe slujitorul adevărat. El va aştepta revenirea Domnului său. Dacă inima este cu adevărat despărţită de lume şi este orientată spre lucrurile cereşti, ce ar putea să bucure mai mult sufletul decât gândul la revenirea Domnului? Robul rău, a cărui inimă era plină de gânduri aspre referitoare la stăpânul său, desigur nu putea avea simţăminte bune în legătură cu revenirea sa. În mod necesar gândul la revenirea lui trebuia să-i fie incomod. Dar ce bucurie produce perspectiva revenirii Domnului în inima robului credincios, care a trăit şi a lucrat pentru El în timpul absenţei Lui! Îl aşteaptă inimile noastre şi Îl doresc ele? Suntem noi activi pentru Hristos în timpul absenţei Sale; căutăm noi să lucrăm în ascultare de Cuvântul Său, privind cu bucurie spre revenirea Lui?


Tradus de la: Handelt bis ich komme!

Titlul original: „Handelt, bis ich komme!“
din Ermunterung und Ermahnung, 1985, pag. 45–53
Titlul original în engleză: „Occupy till I come“
din The Christian′s Friend and Instructor, Anul 8, 1881, pag. 29–32.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen