Urmările iertării
Luca 5.18-35

Harold Primrose Barker

© SoundWords, online seit: 11.01.2020, aktualisiert: 11.01.2020

Versete călăuzitoare: Luca 5.18-35

Luca 5.18-35: Şi iată nişte oameni aducând pe pat un om care era paralizat; şi căutau să-l ducă înăuntru şi să-l pună înaintea Lui; şi, negăsind pe unde să-l ducă înăuntru, prin mulţime, urcându-se pe acoperiş, l-au coborât cu patul printre cărămizi, în mijloc, înaintea lui Isus. Şi, văzându-le credinţa, El a spus: „Omule, iertate-ţi sunt păcatele tale!“ Şi cărturarii şi fariseii au început să gândească, spunând: „Cine este Acesta care vorbeşte hule? Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?“ Dar Isus, cunoscându-le gândurile, răspunzând, le-a zis: „Ce gândiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor, a spune: «Iertate-ţi sunt păcatele tale!» sau a spune: «Ridică-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele“, i-a spus celui paralizat: „Ţie îţi spun: «Ridică-te şi ia-ţi patul şi du-te acasă!»“ Şi îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, a plecat acasă, glorificându-L pe Dumnezeu. Şi toţi au fost cuprinşi de uimire şi Îl glorificau pe Dumnezeu şi s-au umplut de teamă, spunând: „Am văzut lucruri neobişnuite astăzi“. Şi, după acestea, a ieşit şi a văzut pe un vameş cu numele Levi şezând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!“ Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat. Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă. Şi cărturarii lor şi fariseii murmurau către ucenicii Săi, spunând: „De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi păcătoşii?“ Şi Isus, răspunzând, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi“. Şi ei I-au zis: „De ce ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac cereri, la fel şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau?“ Şi El le-a zis: „Puteţi să-i faceţi pe prietenii mirelui să postească în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când şi mirele va fi luat de la ei; atunci vor posti în acele zile“.

Introducere

Ce crezi tu, a primit cel paralizat din Luca 5.18-35 ceea ce Domnul i-a spus, când a zis: „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? Care ar fi răspunsul tău? Ai spune tu: mulţumesc lui Dumnezeu că ceea ce a fost atunci valabil pentru cel paralizat este valabil acum şi pentru mine, căci şi pentru mine sunt valabile cuvintele „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? – Dacă poţi spune aceasta, atunci mesajul acesta este pentru tine.

Deoarece noi aici (pe pământ) ar trebui să fim spre onoarea lui Dumnezeu, avem nevoie de ceva mai mult decât numai de iertarea păcatelor, ceva, care nu numai ne ţine drept şi ne protejează de atacurile duşmanului. Ceea ce noi avem nevoie este o putere din afara noastră, care ne ajută în timpul ispitelor să câştigăm terenul înaintea duşmanului şi să facem progrese în viaţa de credinţă.

Toate păcatele tale sunt iertate

Tu spui: Eu am recunoscut puţin din incapacitatea şi slăbiciunea mea. – Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, dacă este aşa. Dar eu nu vreau să consider ca fiind de la sine înţeles, că fiecare cititor are siguranţa iertării tuturor păcatelor lui. De aceea doresc să te rog să priveşti la cuvintele simple ale Domnului din versetul 20: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Promisiunea iertării prin Domnul nostru este foarte personală. Nu numai se predică fiecărui om iertarea în Numele Salvatorului, ci această asigurare personală a iertării este pentru fiecare care crede. Alături de aspectul personal, iertarea este şi actuală şi desăvârşită, căci aici nu se spune: „păcatele tale de până în momentul acesta”, şi nici: „păcatele tale, atâta timp cât îţi arăţi mulţumirea în umblare”, ci: „păcatele tale”, în totalitate. Judecata dreaptă pentru păcate nu te va mai lovi – totul a fost iertat!

Să ne imaginăm că stăm pe malul unui râu, probabil un pârâu mic, şi vedem apa curgând. Vedem numai o parte a râului şi numai apa spre care privim în momentul respectiv. Aceasta se „schimbă” mereu, este permanent în mişcare. Să presupunem că stăm într-un avion, care zboară suficient de sus, aşa că noi putem vedea clar întreg traseul râului. Vedem cum pârâiaşul mic, care curge din izvorul din munte, devine tot mai lat până când în cele din urmă se revarsă în oceanul mare. La fel şi noi în viaţa noastră stăm uneori la acest râu şi privim la păcatele noastre, pe care le facem zi de zi, noi vedem numai o parte mică a vieţii noastre. Însă Dumnezeu priveşte dintr-o cu totul altă perspectivă. El vede păcatele noastre de la prima şi până la ultima suflare a noastră aici pe pământ ca întreg şi spune: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că viaţa creştinului credincios nu are iertarea păcatelor ca ţel, ci iertarea păcatelor este mai degrabă punctul de pornire al vieţii creştine. În ce lumină stau deci cuvintele „Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2.12)?

O putere nouă

Pe lângă iertarea păcatelor omul paralizat a făcut încă o experienţă mare. Ca om paralizat el se afla într-o stare de mare neputinţă şi a trebuit dus la Isus de patru oameni. Acesta i-a dat nu numai asigurarea iertării, ci şi o putere nouă, aşa că el putea lua patul, pe care a zăcut, şi să-l ducă purtându-l pe umeri. El a primit o putere nouă de acţionare şi umblare, aşa cum nu a avut-o mai înainte. Aceasta a avut nu numai drept urmare că el a lăudat şi onorat pe Dumnezeu, ci şi că aceia care au văzut şi care probabil au înţeles ceva din cele petrecute, erau la fel de uimiţi şi lăudau pe Dumnezeu. Omul a primit binecuvântarea şi Dumnezeu a primit onoarea.

De ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele

„Ştiu foarte bine că am Duhul Sfânt locuind în mine şi cu toate acestea mă simt o făptură nenorocită. Dimineaţa mea începe cu rugămintea ca Dumnezeu să mă ferească de ispite şi să mă ajute să-I fiu credincios toată ziua şi să depun mărturie pentru El prin cuvânt şi prin faptă. Seara trebuie să recunosc din nou că ziua aceasta a fost marcată de eşec.” Îmi amintesc foarte bine de o serie de prelegeri, prin care mulţi oameni au venit la credinţa vie. Într-una din aceste zile cei tocmai veniţi la credinţă – cei mai mulţi dintre ei erau tineri – au fost invitaţi la un creştin să bea ceai. Gândul meu era ca după ce au băut ceai să pun câteva întrebări tinerilor, pentru ca eventual să-i conduc puţin mai departe în gândurile lui Dumnezeu. Mai întâi m-am adresat unui tânăr, care stătea la stânga mea, şi l-am întrebat: „Ce gândeşti tu, de ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele?” Acesta a răspuns: „Gândesc că motivul era ca eu să ajung cândva în cer şi acolo să fiu pentru totdeauna fericit.” – Eu am replicat: „Este adevărat că aceasta este inclus în iertare, dar nu consideri tu că în afară de aceasta mai este ceva?” Nici cel care stătea alături de el nu a ştiut alt răspuns, şi am întrebat aproape pe toţi la rând, până când în cele din urmă o tânără mi-a răspuns astfel: „Noi trebuie nu numai să ajungem în cer şi acolo să fim fericiţi, ci trebuie să fim fericiţi deja aici pe pământ în viaţa noastră zilnică.” Acesta era un progres categoric la primul răspuns, însă ea a fost întrucâtva surprinsă, când eu încă nu eram mulţumit. După aceea l-am întrebat pe un tânăr de 17 ani, la care el a răspuns: „Eu cred că Dumnezeu ne-a mântuit, pentru ca noi să fim spre onoarea Lui.”

Un răspuns bun! Dumnezeu ne-a mântuit pentru ca El să fie onorat şi preamărit prin noi, şi aceasta nu abia în veşnicie, ci acum şi aici, în viaţa noastră pe pământ. În ceea ce-l priveşte pe paralizatul din Luca 5 sunt de părere că Dumnezeu nu ar fi fost onorat în măsura în care a fost onorat, dacă El ar fi făcut parte paralizatului numai de iertare, l-ar fi lăsat să plece cu această asigurare şi acesta ar fi fost dus iarăşi acasă de cei patru prieteni ai lui. Însă prin faptul că el şi-a luat patul şi a mers acasă, Dumnezeu a fost preamărit nespus de mult. Când Dumnezeu ne iartă păcatele, El face nu numai aceasta, ci în Persoana Duhului Sfânt ne dă o putere nouă şi minunată, o putere pentru lucrarea şi drumul nostru pe pământ spre onoarea lui Dumnezeu. Acum depinde de noi ca prin harul Său să folosim această putere pusă nouă la dispoziţie – o putere care îşi are originea în Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Însă Duhul Sfânt locuieşte într-un astfel de om întors de curând la Dumnezeu aşa cum locuieşte în credinciosul cel mai maturizat, care trăieşte pe pământ.

Duhul Sfânt vrea să te ia în stăpânire

Da, va spune cineva, ştiu aceasta, însă mie mi se pare că eu am nevoie de mai mult Duhul Sfânt. – Situaţia este exact inversă. Nu este aşa, că tu ai nevoie de mai mult Duh Sfânt, ci Duhul Sfânt doreşte să posede mai mult din tine! Să presupunem că eu doresc să înnoptez câteva nopţi în casa unui prieten. El îmi arată camera unde voi dormi, după aceea îmi arată sufrageria şi camera de zi şi probabil îmi spune: „Simte-te ca acasă.” Prin aceasta vrea să spună că eu trebuie să mă simt ca acasă în partea de casă pe care el mi-a arătat-o. Aceasta nu înseamnă că eu am acces în toate camerele. El îmi arată o anumită parte a casei şi aşteaptă de la mine ca eu să mă mulţumesc cu aceste încăperi. Cred că unii dintre noi tratează Duhul Sfânt ca pe un oaspete, care trebuie să se limiteze la anumite domenii în viaţa noastră, cum ar fi domeniul „duminica” sau „strângerile laolaltă” sau domeniul „conversaţia cu alţi creştini”. Însă El vrea ca noi – vorbind simbolic – să-I dăm legătura de chei şi prin aceasta El are acces la fiecare cameră şi colţ al vieţii noastre. El doreşte nu numai să locuiască în noi, ci să fie mobilul gândirii noastre, al acţiunii şi vorbirii noastre. Să ştim că prin harul lui Dumnezeu avem pe Duhul Sfânt locuind în noi este una – că El ne-a luat în posesiune este altă chestiune.

Umplut cu Duhul Sfânt

S-a spus foarte corect că pe pământ sunt trei feluri de oameni posedaţi:

  1. Sunt cei posedaţi de demonii care erau în timpul când Domnul Isus Hristos a fost aici pe pământ şi care sunt şi astăzi. În ţările păgâne sunt numeroşi posedaţi de demoni. Aceia care au citit cartea remarcabilă Pastor Hsi îşi vor aminti cum sunt posedaţi de demoni oamenii din China. În ţări aşa de culte se găseşte posedarea demonică în legătură cu spiritismul, aceasta este explicaţia contactelor misterioase evidente cu morţii. Puterile demonice sunt chestiuni foarte reale.

  2. După aceea este grupa oamenilor stăpâniţi de ei înşişi. Aceştia sunt oameni foarte corecţi, liniştiţi şi relaxaţi, la care vei vedea că ei niciodată nu se lasă molipsiţi şi antrenaţi de entuziasm. Eu-l propriu este primul şi ultimul lor gând, este vorba numai de interesele proprii, de prestigiul propriu, de experienţele şi de lucrările lor, etc. Astfel de oameni nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu.

  3. În sfârşit, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, sunt oameni, bărbaţi şi femei, care au fost apucaţi de Duhul lui Dumnezeu din pricina lui Hristos, nu pentru ca ei să se simtă sfinţi deosebiţi, nu ca să se simtă confirmaţi în gândul că ei fac o experienţă deosebit de măreaţă, ci ca să îndrepte privirea sufletului lor spre Hristos şi să umple inima lor cu dragostea Sa.

În Noul Testament găsim mereu că, atunci când oamenii au fost luaţi în posesiune de Duhul Sfânt, aceasta a făcut ca ei să fie o mărturie pentru Hristos şi nu pentru ei înşişi. Citim în Faptele apostolilor 4 despre Petru: „umplut de Duh Sfânt”. El a vorbit despre Hristos, prin al cărui Nume mare, singurul care a fost dat sub cer, noi trebuie să fim mântuiţi. Găsim pe Ştefan, care umplut de Duhul Sfânt a privit spre cer şi a văzut pe Isus. Găsim pe Barnaba plin de Duhul Sfânt, care a îndemnat pe ucenici să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul. Să ne gândim că dacă avem dorinţa să progresăm în viaţa spirituală, din acest motiv Dumnezeu va lăsa Duhul Sfânt să fie activ în noi. În Romani 14.4 găsim versetul încurajator: „Domnul poate să-l facă să stea.” Însă noi avem nevoie de ceva mai mult, decât numai capacitatea de a sta. Noi avem nevoie să fim duşi mai departe şi păziţi.

Chemat să urmezi pe Domnul

Vreau să mai îndrept atenţia şi spre altceva din Luca 5: chemarea lui Levi de a-L urma pe Domnul. Acest eveniment trebuie probabil să ne arate ce să facem cu noua putere. Noi trebuie s-o folosim ca să-L urmăm pe Domnul Isus, nu conştiinţa noastră, ci pe El. Recunoaştem că aceasta ar putea probabil să ne creeze greutăţi. Într-un alt pasaj citim că ucenicii, pe când Îl urmau, au ajuns odată în mijlocul unei furtuni puternice. Desigur, în mijlocul furtunii ei au avut parte de bucurie şi pază în apropierea Lui. Şi ei au ajuns în furtună tocmai de aceea, că ei erau ucenicii Lui. Dacă cineva caută o reţetă pentru un drum simplu şi fără probleme, fără încercări şi fără greutăţi, o au aici: Nu Îl urma pe Domnul Isus aşa de aproape. Urmează-L ca Petru, într-un alt loc: de departe. Nu te apropia de El. Nu-L urma, dacă Numele Lui este umbrit de dispreţ şi respingere. Atunci va fi pentru tine foarte simplu – nu spun vei fi „foarte fericit”. Creştinul cel mai fericit este acela care este cel mai aproape de Domnul Isus, în ciuda tuturor încercărilor. Este de fapt aproape nenormal, dacă un creştin nu trebuie să îndure prigoană. Creştinismul în ţara aceasta este o chestiune mixtă; ceea ce este normal pentru un creştin este însă că el va fi prigonit şi persecutat. Şi cu cât noi prin harul lui Dumnezeu suntem mai mult ucenici ai lui Hristos, cu atât diavolul va desfăşura o furtună împotriva noastră, ca să ne încerce şi să ne ducă la scufundare, dacă poate. Însă în mijlocul tuturor acestora Domnul este cu noi şi ne vine în ajutor. De aceea să nu ne temem în urmarea Lui.

Să fi creştin înseamnă părtăşie cu o Persoană

În pasajul nostru mai este un lucru, cu care doresc să mă ocup acum. Mai întâi găsim iertarea şi după aceea în versetul 29 masa de sărbătoare. Levi a făcut un ospăţ mare, şi sper că tu remarci că viaţa de creştin nu este o chestiune tristă, ci este un ospăţ permanent. Este pentru tine un timp al binecuvântării şi al bucuriei.

Doresc acum să-ţi pun o întrebare: Ce face viaţa unui creştin să fie un timp de ospăţ şi de bucurie? Care ar fi răspunsul tău la această întrebare? Vreau să-ţi spun ce gândesc eu. Să presupunem că fiica mea cea mică este invitată undeva la masa de seară. Când ea vine acasă, o întreb: „Ai avut un timp frumos?” – „O, da”, spune ea, „au fost bomboane şi îngheţată şi prăjituri gustoase cu ceva dulce pe ele”, şi ea îmi povesteşte despre toate lucrurile care erau pe masă. Dacă întreb pe un om mai în vârstă: „Ai avut un timp frumos?”, el răspunde: „O, da, domnul A şi doamna B au fost acolo.” În cazul unei persoane în vârstă anturajul la masă este cel care îi oferă un timp frumos. Pentru aceia, care nu demult timp aparţin familiei lui Dumnezeu, masa cu delicateţele, lucrurile preţioase ale harului, pe care Dumnezeu ni le-a dat din belşug, sunt o savurare minunată. Când însă ei se maturizează spiritual, în timp ce ei savurează şi preţuiesc în continuare toate lucrurile bune, pe care ni le-a dat Dumnezeu, vor simţi tot mai mult că nu darurile, ci mult mai mult părtăşia cu Dătătorul acestei mese constituie sărbătoarea.

John Gilmour, un slujitor al lui Hristos, care probabil ca nimeni altul a fost folosit în nordul Angliei să întâmpine necreştini, avea în mod obişnuit plasa plină cu cărţi evanghelistice, cu care mergea pe stradă. Într-o zi a trecut cu cărţile lui printr-un sat mic, când a văzut un irlandez bătrân tipic, care vindea marfă din tablă, deci capace, oale, tigăi şi aşa mai departe. Când Gilmour l-a văzut, şi-a zis: nu ar fi bine să stau de vorbă cu el, el este irlandez şi probabil de religie romano-catolică. – Şi totuşi, s-a gândit el, nu vreau să trec simplu pe lângă el. Astfel i s-a adresat şi a zis: „Bună dimineaţa, cum merg afacerile astăzi?” – „O”, a răspuns bătrânul, „nu mă pot plânge, Sir.” – „Ei bine”, a zis Gilmour, „ce lucru mare este să fi mântuit!” Bătrânul irlandez a replicat: „Ştiu ceva mai bun decât aceasta.” – „O”, a zis evanghelistul, „ceva mai bun decât să fi mântuit? Vreau să ştiu care este acest lucru.” Bătrânul şi-a scos pălăria şi a spus: „Părtăşia cu Omul care m-a mântuit, Sir.” Un răspuns minunat. El a cunoscut taina ospăţului, părtăşia cu Unul care l-a mântuit. Aceasta era ceea ce îi umplea viaţa cu bucurie.

Să fi creştin înseamnă şi cumpătare

În final mai găsim şi un alt lucru la sfârşitul capitolului. În versetul 35 Domnul vorbeşte despre timpul când Mirele va fi luat de la ucenici şi că în acele zile ei trebuie să postească. Postul merge împreună cu ospăţul. Şi ce înseamnă a posti? A posti nu înseamnă numai reţinerea de la hrană. Postul este abţinere de la lucruri care în ele însele pot fi cu siguranţă bune şi corecte, pentru a fi cu toată inima pentru Hristos. Este cam aşa. Aud creştini tineri spunând: în aceasta sau în aceea nu este nimic rău, nu este nimic rău în a merge acolo sau dincolo sau să citeşti cartea aceasta, nu este nimic rău în prietenie. Dar ce conţine o astfel de vorbire?

Să presupunem că eu sunt invitat la un prieten la cină. Pe drumul spre casă trec pe la un alt prieten. În timpul vizitei mele, femeia din casă îmi aduce o farfurie cu coji de pâine tari şi îmi spune: „Vă pot oferi câteva coji de pâine?” – „Mulţumesc, nu”, resping eu. – „O”, spune ea, „nu este nimic rău în ele; nu vă vor face nici un rău.” – La aceasta răspund: „Nu din această cauză le resping. Nu cred că ele îmi vor face rău, şi nu presupun că le-aţi otrăvit. Fapt este, că eu tocmai am mâncat o mâncare mult mai bună şi sunt aşa de sătul că realmente nu doresc cojile.”

Deci dacă suntem sătui cu mâncarea bună, cu ospăţul Domnului Isus Hristos (şi să ai părtăşie cu El este o chestiune foarte reală şi practică), şi lumea vine la noi cu farfuria ei cu pâine veche şi spune: nu este nimic rău în una sau alta, atunci tu vei spune: Eu nu afirm că aceste lucruri sunt rele. În ele însele ele pot fi deplin de legitime şi corecte, fapt este însă cu eu am mâncat în părtăşie cu Domnul Isus Hristos şi El mi-a dat ceva mai bun şi mai gustos decât orice poate să-mi dea lumea. – Atunci vei putea foarte uşor să spui: Nu, mulţumesc. Deci postul se referă la lucrurile lumii acesteia şi merge mână în mână cu ospăţul cu Domnul Isus Hristos.


Tradus de la: Folgen der Vergebung.

Titlul original: „What follows Forgiveness?“
din Scripture Truth, Anul 9, 1917, pag. 105–108.

Traducere: Ion Simionescu


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...