Pe munte şi în câmpie (3)
Suferinţele din câmpie: Luca 9.46-62

Hamilton Smith

© SoundWords, Online începând de la: 22.09.2018, Actualizat: 22.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 9.46-62

Luca 9.46-62: Şi a pătruns în ei un gând: cine ar fi mai mare între ei. Şi Isus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copilaş şi l-a pus lângă El; şi le-a spus: „Oricine va primi pe acest copilaş în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă va primi pe Mine Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine; pentru că cine este mai mic între voi toţi acela este mare“. Şi Ioan, răspunzând, a spus: „Stăpâne, am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu Te urmează cu noi“. Şi Isus i-a zis: „Nu-l opriţi; pentru că cine nu este împotriva voastră este pentru voi“. Şi a fost că, pe când se împlineau zilele înălţării Sale, El Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim şi a trimis soli înaintea feţei Sale; şi ei, ducându-se, au intrat într-un sat de samariteni, ca să facă pregătiri pentru El. Şi nu L-au primit, pentru că faţa Lui era îndreptată să meargă la Ierusalim. Şi ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, văzând aceasta, au spus: „Doamne, vrei să spunem să coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Dar El, întorcându-Se, i-a mustrat şi a spus: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi; pentru că Fiul Omului n-a venit ca să piardă vieţile oamenilor, ci ca să le mântuiască“. Şi au mers în alt sat. Şi, pe când mergeau pe drum, cineva I-a zis: „Te voi urma oriunde vei merge, Doamne“. Şi Isus i-a spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul“. Şi a zis altuia: „Urmează-Mă!“ Dar el a spus: „Doamne, dă-mi voie întâi să merg ca să-l înmormântez pe tatăl meu“. Dar Isus i-a spus: „Lasă morţii să-şi înmormânteze morţii lor, iar tu mergi şi vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu“. Şi un altul, de asemenea, a spus: „Te voi urma, Doamne; dar întâi dă-mi voie să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea“. Dar Isus i-a zis: „Nimeni, care şi-a pus mâna pe plug şi priveşte înapoi, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu“.

Suferinţele din câmpie

Cum se face, că noi în timpul nostru cu privilegiile lui aşa de mari suntem aşa de des caracterizaţi de necredinţă, aroganţă, neştiinţă, lipsă de încredere în Domnul? Nu este din cauză că noi punem pe prim plan eu-l nostru şi nu pe Hristos? Aceasta ne este prezentat impresionant în secţiunea următoare a capitolului nostru (Luca 9.46-56). Duhul Sfânt ne prezintă în aceste versete cum se poate manifesta egoismul sub diferite forme.

Prima formă este egoismul propriu (Luca 9.46-48). Ucenicii au discutat unii cu alţii, cine dintre ei ar fi cel mai mare. Ei măsurau mărimea în felul oamenilor; dar cât de mare este diferenţa între mărimea omului şi mărimea lui Dumnezeu! Mărimea omului îşi găseşte expresia în aceea că el încearcă să se înalţe pe sine însuşi pe locul cel mai înalt în detrimentul altora, în societate cu persoanele cele mai cu vază. Mărimea lui Dumnezeu îşi găseşte expresia  într-un Om, care se smereşte pe locul cel mai de jos şi se uneşte cu cei mai neînsemnaţi şi cei mai dispreţuiţi. Acesta este drumul spre adevărata mărime, şi Hristos a mers pe acest drum în desăvârşire. De aceea Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dat un Nume, care este mai presus de orice nume (Filipeni 2.5-9).

A doua formă de egoism este duhul de partidă (Luca 9.49,50). Citim că Ioan a răspuns şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând demoni în Numele Tău şi L-am oprit, pentru că nu merge după noi”. Evident Ioan nu se gândeşte aici la sine personal, ci la toţi care erau cu el, căci el spune „după noi”. Aceasta este o formă rafinată de egoism, în comparaţie cu prima, căci ea creează impresia că se ignorează eul în favoarea grupei în a cărei societate te afli. În realitate înapoia acesteia stă dorinţa de a înălţa grupa, ca să se facă ceva din ea însăşi. În realitate este duh de partidă. Ioan şi ceilalţi, care erau cu el, au interzis omului să scoată demoni, nu pentru că aceasta era ceva nedrept, care nu trebuia făcut, ci pentru că el nu mergea cu ei. Ce a făcut omul putea efectiv să fie spre glorificarea lui Hristos şi spre binecuvântarea oamenilor, dar nu avea loc în legătură cu „noi”, şi de aceea nu aducea nici un avantaj pentru noi; şi din cauza aceasta trebuia să fie condamnat, după cum vedea Ioan. Dar prin faptul că a gândit şi a vorbit aşa, Ioan avea înaintea sa pe ucenici şi importanţa lor, în loc de Hristos şi onoarea Sa. În răspunsul Său Domnul foloseşte în mod gingaş cuvintele lui Ioan, mustră însă gândul lui Ioan. „Nu-l opriţi, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi”. Domnul nu spune, omul este „cu voi”, ci „pentru voi”. Ucenicii erau realmente ambele: „cu Hristos” şi „pentru Hristos”. Omul era „pentru” Hristos, şi în acest sens el era „pentru” ucenici, căci şi ei erau „pentru” Hristos. Este un lucru binecuvântat să fi ca ucenicii în adevăratul sens cu Hristos pe locul de batjocură. Dacă noi suntem astfel de oameni, atunci să fim atenţi, să nu dispreţuim pe cei care sunt „pentru” Hristos, chiar dacă noi nu putem merge împreună cu ei din cauza legăturilor lor.

Ultima formă de egoism este lauda de sine sub pretextul râvnei pentru Domnul (Luca 9.51-56). Am văzut egoism în râvnă pentru sine însuşi; apoi egoism care se ascunde în râvna pentru o grupă; acum avem egoism care se ascunde sub masca râvnei pentru Domnul. Acest egoism este cel mai perfid şi cel mai greu de constatat între toate celelalte forme de egoism, căci cine poate acuza râvna pentru Domnul sau să spună că ea este greşită? Şi totuşi înapoia râvnei pentru Domnul se poate ascunde un egoism pentru sine însuşi. În cazul, pe care îl avem aici înaintea noastră, a fost aşa.

Drumul Domnului pe acest pământ se apropia de sfârşit. El era în momentul când să fie luat în cer, şi şi-a îndreptat hotărât faţa să se urce la Ierusalim. Cărarea Lui trecea prin satele samaritenilor, şi ei nu voiau să-L primească. Părinţii lor au lepădat odinioară pe Ilie, acum copiii lepădau pe Domnul şi Învăţătorul lui Ilie. Ucenicii, care s-au revoltat din cauza jignirii aduse Învăţătorului lor, voiau să implore coborârea judecăţii din cer asupra acestor respingători ai lui Hristos, aşa cum Ilie a făcut să se coboare foc din cer asupra vrăjmaşilor lui. Râvna pentru Hristos dorea pedeapsa vrăjmaşilor Lui, dreptatea părea să ceară aceasta şi un cuvânt din Scriptură anterior părea să sprijine o astfel de acţiune; însă Domnul mustră pe ucenicii Lui, spunând: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi”. Ascuns sub râvna lor, Domnul descopere şi dă pe faţă un duh care era complet străin de El. Domnul a revelat puterea Sa în har, ca să întâmpine nevoile omului. Ucenicii voiau să exercite puterea în judecată, ca să scoată în evidenţă importanţa lor. El voia să dea altora har spre binecuvântare. Ei erau gata să exercite judecata, ca să se scoată pe ei înşişi în evidenţă.

Lepădarea Domnului şi Învăţătorului lor, cu tot harul şi puterea Sa, de către aceşti samariteni, a provocat necaz şi respingere la ucenici, căci ei voiau să apere importanţa lor proprie, şi această importanţă de sine a fost desconsiderată prin jignirea adusă Învăţătorului lor. Ucenicii voiau să folosească răutatea acestor oameni, ca să exercite o judecată, pe care ei au meritat-o, dar voiau să facă aceasta într-un duh de răzbunare. Eul propriu stătea înapoia propunerii lor, dar ascuns sub masca râvnei pentru Domnul.

Ce diferenţă faţă de felul de gândire al Domnului, al Aceluia al cărui har a fost aşa de dispreţuit! Cu toate că Domnul era peste toate, aici El a fost cu o inimă plină de gingăşie şi cu un fel de gândire smerit şi nu voia să menţină în vigoare importanţa de Sine. De aceea lepădarea, care la ucenici a dat naştere la revoltă, a revelat numai răbdarea Sa şi supunerea în linişte, aşa cum ceva mai târziu lepădarea Sa în Ierusalim a pricinuit lacrimile Sale. Iacov şi Ioan ar fi lăsat cu plăcere ca oamenii, care au respins pe Învăţătorul lor, să fie mistuiţi de foc, aşa cum mai târziu Petru a luptat cu sabia împotriva lor. Dar Hristos merge mai departe, fără mânie şi fără intenţii de răzbunare, într-un alt sat.

Mai este un alt mare obstacol pentru slujba şi mărturia noastră pentru Domnul. Nu numai carnea cu diversele ei forme de egoism, ci şi natura cu pretenţiile ei poate fi un obstacol important. Vedem aceasta în versetele din capitolul nostru.

În primul rând învăţăm că energia naturii omeneşti nu este suficientă pe drumul adevăratei ucenicii. Cineva vine la Domnul şi spune: „Te voi urma oriunde vei merge”. Aceasta era probabil rezultatul unui impuls nobil, care l-a mânat pe om la Domnul. Totodată el trădează nechibzuinţa omului natural, care nu a înţeles cine era Domnul, încotro mergea El, sau pe ce drum umbla El. El era cu adevărat Omul lepădat; El era „pe drumul”, ca să fie luat într-o lume a slavei, dar pe drumul în lumea actuală El nu avea o locuinţă. Numai o cruce şi un mormânt stăteau înaintea Lui. Ar fi fost mai înţelept să te duci la vulpi, pentru o vizuină, sau la păsări, pentru un cuib, decât să vii la Fiul Omului pentru o locuinţă pe pământ. Oricât de veritabilă ar fi energia naturii omeneşti, ea nu era pregătită pentru un astfel de drum. Natura poate multe, dar ea nu se poate lepăda de sine însuşi, nu poate renunţa la confortul şi plăcerile ei, ca să urmeze un Domn lepădat. Şi de aceea nu mai auzim nimic despre acest voluntar, după ce i s-a prezentat drumul.

Noi mai învăţăm şi că legăturile de familie naturale pot fi un obstacol real în slujba pentru Domnul (Luca 9.59-60). În acest caz Domnul Însuşi cheamă omul să-L urmeze. Primul om acţionează în nechibzuinţa naturii lui şi nu vede nici un fel de greutăţi; acesta aici, care este chemat de Domnul, este imediat conştient de greutăţi. Aceasta ne aminteşte de Moise în timpurile de început, când el a acţionat în energia naturii proprii şi a gândit că este un lucru simplu să rezolvi cum se cuvine problemele din poporul lui Dumnezeu; dar când a fost chemat de Dumnezeu, el nu a putut vedea nimic altceva decât numai greutăţi. Aşa este aici la acest om în timpul Domnului Isus; problema lui pare să fie mare – un tată înaintat în vârstă, aproape de mormânt şi dependent de fiul lui. Aflat în faţa acestor greutăţi este ca şi cum omul ar spune: „Sunt gata să ascult de chemarea Ta, dar permite-mi să aştept până când tatăl meu a murit şi eu mi-am împlinit ultimele mele obligaţii în legătură cu aceste drepturi naturale.” Aceasta sună realmente înţelept, căci în ceea ce priveşte viaţa naturală, tatăl avea prioritate. Însă în viaţa nouă trebuie Hristos să aibă prioritatea; şi era o chestiune de viaţă şi de moarte. Aşa cum cineva a spus: Domnul Şi-a revendicat drepturile asupra vieţii pe care El a dat-o, o viaţă care cerea ca Hristos şi drepturile Sale să fie pe primul loc. Omul pune pe prim plan drepturile mortului, când spune: „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Domnul nici nu contestă drepturile naturale şi nici nu le anulează, dar El aşează drepturile Sale pe primul loc. Omul nu a recunoscut, că dacă Domnul cheamă, drepturile Lui trebuie puse pe prim loc, şi că Acela care cheamă poate să poarte grijă de tatăl rămas în urmă.

În final aflăm că sentimentele naturale pot deveni obstacole reale în slujba pentru Domnul (Luca 9.61-62).  Acest om avea şi el dorinţa să urmeze pe Domnul, dar doreşte mai înainte să-şi ia rămas bun de la ai săi. Cu toate că aceasta pare foarte natural, privirea pătrunzătoare a Domnului arată că inima lui nu se poate desprinde de căminul lui. El ar pune cu plăcere mâna pe plug – să devină activ în slujbă – dar inima lui „privea înapoi” spre casa sa, şi noi mergem în direcţia spre care privim. Este imposibil pentru un ţăran să are brazde drepte, dacă el priveşte în altă direcţie decât aceea în care merge. Slujba pentru Domnul cere o inimă neîmpărţită.

 În felul acesta noi suntem învăţaţi că relaţiile naturale pot fi un adevărat obstacol în slujba pentru Domnul. Domnul nu înlătură binefacerile făcute într-o casă pe pământ, şi nici drepturile şi obligaţiile care sunt legate de relaţiile naturale de rudenie, sau sentimentele legate de acestea, dar El pune drepturile Sale pe prim loc şi aşteaptă o dăruire, care din dragoste pentru El renunţă la toate. Numai aşa sunt ucenicii „potriviţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceste ultime cuvinte ne aşează înapoi pe munte, unde ucenicii au văzut Împărăţia lui Dumnezeu în slava ei (Luca 9.27). Numai în lumina slavei lui Hristos în Împărăţia lui Dumnezeu şi în puterea harului lui Hristos vom fi noi capabili în câmpie să respingem carnea sub diversele ei forme, egoismul inimii noastre şi pretenţiile naturii.

Partea anterioară


Tradus de la: Auf dem Berg und in der Ebene (3)

Titlul original: „Die Herrlichkeiten auf dem Berg und die Leiden in der Ebene. (2) Die Leiden in der Ebene (II)“
din Halte fest, Beröa-Verlag, 1988, pag. 272 şi următoarele.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).