Afirmaţie: Toţi oamenii se nasc având liberul arbitru şi ei se pot decide dacă ei vor crede Evanghelia sau o vor respinge.

Această afirmaţie referitoare la aparenta voinţă liberă a omului redă o înţelegere greşită a stării efective a omului decăzut. Ea porneşte de la premisa că omul în starea lui decăzută poartă în sine putere pentru bine, care îl face capabil să se adreseze lui Dumnezeu, pentru ca să devină răscumpărat – oricând el îşi doreşte aceasta.

Greşeala învăţăturii despre liberul arbitru constă în aceea că ea neagă stricăciunea totală a omului, despre care Sfânta Scriptură vorbeşte clar. Biblia învaţă ce este omul în starea lui de necredinţă:

• El este „lipsit de putere” şi de aceea incapabil să facă ceva ca să se ajute pe sine însuşi (Romani 5.6 „Pentru că, pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi.“).
• El „nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3.3).
• El „nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3.5).
• El „nu poate primi nimic [nici un lucru spiritual de la Dumnezeu]” (Ioan 3.27,32).
• El „nu poate veni la Hristos”, ca să fie mântuit (Ioan 6.44,65 „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.“ „Şi spunea: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl“.“).
• El „nu ştie nimic”, aceasta înseamnă, el nu recunoaşte adevărul, atunci când acesta i se prezintă (Ioan 8.14 „Isus a răspuns şi le-a zis: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, pentru că Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc; dar voi nu ştiţi de unde vin şi unde Mă duc.“).
• El „nu poate auzi Cuvântul lui Dumnezeu”, atunci când acesta este predicat (Ioan 8.43,47 „De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi auzi Cuvântul Meu.“ „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu“.“).
• El „nu poate fi plăcut lui Dumnezeu” în starea lui decăzută (Romani 8.8 „Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.“).

Deci oamenii pierduţi sunt „morţi” spiritual în păcatele lor, fără să aibă vreun semn de viaţă îndreptat spre Dumnezeu (Efeseni 2.1,5 „şi voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,“ „(fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)“; Coloseni 2.13 „Şi pe voi, care eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile,“). Cum poate cineva, care se află într-o astfel de stare lipsită de putere, să fie capabil să se hotărască pentru Hristos şi să creadă Evanghelia, dacă în el nu sunt active capacităţi spirituale, care îl fac capabil să răspundă la chemarea lui Dumnezeu?

J.N. Darby a spus:

Omul este privit aşa cum este, fără impuls de viaţă în relaţia cu Dumnezeu; el este mort în greşeli, delicte şi păcate.[1]

P. Wilson a spus:

Dumnezeu ne-a făcut cunoscut demn de încredere că noi nu numai suntem pierduţi şi nu avem nici o putere să facem ceva contrar, ci şi că noi suntem morţi din punct de vedere moral faţă de Dumnezeu – că nu este nici un impuls al inimilor noastre spre El.[2]

H. Smith a spus:

Dacă suntem morţi, atunci din partea noastră nu poate porni nici un impuls spre Dumnezeu. Primul impuls trebuie să vină de la Dumnezeu.[3]

A.P. Cecil a spus:

Înainte ca un om să se nască din nou, Dumnezeu îl priveşte ca fiind mort în greşeli şi păcate. El nu se mai poate îndrepta spre Dumnezeu, precum nu se poate mişca un cadavru. Se poate vorbi cu el despre Dumnezeu, dar el nici nu aude nici nu răspunde nici nu vede. El nu are nici credinţă şi pocăinţă sau altceva, până când Duhul lucrează, când îl aduce la viaţă.[4]

A.H. Rule a spus:

Omul se află într-o stare de moarte, şi dacă el trebuie să aibă viaţă, atunci Dumnezeu trebuie să acţioneze suveran. Omul însuşi este lipsit de putere, aşa cum era Lazăr mort, până când a fost rostit cuvântul dătător de viaţă. … Vorbind omeneşte, un mort nu poate nici să audă nici să creadă; şi nici un om sau un înger nu-l poate face să audă sau să creadă. Însă Dumnezeu vine pe scena morţii, şi totul se schimbă.[5]

Cei mai mulţi creştini vor fi de acord că omul în păcatele lui este total stricat şi pierdut. Dar dacă cercetezi învăţătura lor în privinţa cum un om vine la Hristos şi devine mântuit, se va constata: în realitate ei cred că în omul căzut este totuşi ceva bun – chiar dacă este numai o scânteie mică. De aceea ei spun că omul ar fi capabil să răspundă la Evanghelie, dacă el se decide pentru ea. Probabil ei nu îşi dau seama, dar ceea ce ei spun în realitate este: Omul este într-adevăr rău, dar el nu este aşa de rău ca el să nu poată în vreun fel să obţină propria binecuvântare. Adevărul este: înainte ca Dumnezeu să dăruiască omului viaţa nouă, acesta are în sine numai o natură de păcat, decăzută (carnea). Când omul în starea sa decăzută alege sau se hotărăşte să vină la Hristos, atunci este carnea care a făcut alegerea. Însă niciodată nu poate fi aşa, căci „gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate” (Romani 8.7). De aceea carnea nu este capabilă să fie supusă lui Dumnezeu; ea nu va răspunde niciodată la Evanghelie.

Greşeala în învăţătura voinţei libere constă în aceea că ea face răscumpărarea ca fiind rod al propriei voinţe. Ea este o învăţătură identică cu arminianismul. Jakobus Arminius (1560-1609) învăţa că toţi oamenii sunt păcătoşi stricaţi, dar el nu a recunoscut că stricăciunea lor era de aşa fel că ei nu puteau să se decidă în a crede în Evanghelie. El învăţa, că oamenii, cu toate că ei sunt creaturi decăzute, sunt încă fiinţe morale libere şi de aceea stă în puterea lor să creadă în Evanghelie, dacă ei se decid pentru ea.

J.N. Darby a spus:

Arminianismul, sau mai bine spus pelagianismul, pretinde că omul poate alege şi că prin urmare omul vechi se îmbunătăţeşte prin ceea ce el [arminianismul] consideră că este corect. Primul pas este făcut fără har, şi el este primul pas care în acest caz este important. Eu cred, că noi ar trebui să respectăm Cuvântul, însă privit filozofic şi moral voinţa liberă [liberul arbitru] este o teorie falsă şi eronată.[6]

Tradus de la: Die totale Verdorbenheit des Menschen
Tradus din: Unsound Doctrinal Statements & Clichés, pag. 25.

Traducere: Ion Simionescu