Verset călăuzitor: Efeseni 3.18 „ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea;“
Efeseni 3.14,18: … îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos …, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea.
Sunt două căi, pe care noi putem cădea într-o poziţie sectantă:
- Noi putem ocupa un teren evident sectant, prin aceea că ne unim numai cu acei credincioşi cu care în mod explicit ne-am pus de acord cu privire la anumite întrebări legate de învăţătură sau de administrarea adunării.
- Sau putem deveni sectanţi în sentimentele noastre, prin aceea că noi – în timp ce mărturisim că stăm pe terenul Adunării lui Dumnezeu – delimităm gândurile, interesele şi simpatiile noastre la aceia cu care suntem în părtăşie. În ambele cazuri s-au ratat gândurile lui Dumnezeu. Unele exemple din Scriptură vor explica şi vor justifica aceste gânduri.
Când rămăşiţa revenită din Babilon, după delăsarea şi necredincioşia de la început în cele din urmă au terminat construirea casei lui Dumnezeu, conform profeţiei lui Hagai, profetul, şi a lui Zaharia, fiul lui Ido, s-au adunat laolaltă, „fii lui Israel, preoţii şi leviţii, şi ceilalţi fii ai captivităţii” şi „au făcut cu bucurie sfinţirea acestei case a lui Dumnezeu” (Ezra 6.14-16). Aceşti „fii ai lui Israel” erau de fapt numai o rămăşiţă slabă din cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin, alături de preoţi şi leviţi. Într-un astfel de moment ispita ar fi fost mare, să uite pe fraţii lor sau chiar să-i excludă pe aceia care nu au ascultat de porunca lui Cirus şi care nu s-au unit cu ei, ca să se întoarcă în ţara părinţilor lor, ţara pe care Domnul lor, Dumnezeul lor, le-a dat-o. Ei au vrut mai bine să rămână în Babilon, în loc ca împreună cu aceia „al căror duh îl trezise Dumnezeu” (Ezra 1.5) să aibă parte de pericolele călătoriei, precum şi de pericolele care stăteau în legătură cu locuirea lor în ţară, care acum se afla în posesia şi sub autoritatea vrăjmaşilor lor. Nu ar fi oferit aceasta prilejul pentru părerea că ei şi-au pierdut locul şi dreptul în poporul lui Dumnezeu? Un duh aspru ar fi gândit în felul acesta, dar această rămăşiţă sărmană, slabă, indiferent de starea în care se afla, poseda gândurile lui Dumnezeu, şi drept urmare la această sărbătoare de sfinţire a Templului au jertfit suplimentar la celelalte jertfe „ca jertfe pentru păcat pentru tot Israelul, doisprezece ţapi, după numărul seminţiilor lui Israel” (Ezra 6.17).
Inima lui Dumnezeu cuprindea pe toţi copiii lui Israel, căci El i-a ales nu pe baza a ceea ce erau ei, ci pentru că El i-a iubit şi pe baza credincioşiei Lui faţă de jurământul, pe care El l-a jurat părinţilor lor (Deuteronomul 7.7,8 „(7) Nu pentru că aţi fi mai mulţi decât toate popoarele S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, pentru că voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele; (8) ci pentru că Domnul v-a iubit şi pentru că El ţine jurământul pe care l-a jurat părinţilor voştri, de aceea v-a scos Domnul cu mână tare şi v-a răscumpărat din casa robilor, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului.“). De aceea ei erau încă poporul Lui, cu toată lipsa lor de credincioşie şi oriunde erau răspândiţi pe suprafaţa pământului. Astfel aceasta era în adevărată concordanţă cu inima lui Dumnezeu, că întreg poporul era reprezentat în jertfa pentru păcat din ziua aceea. Dacă ar fi fost altfel, aceşti fii ai captivităţii ar fi uitat pe fraţii lor şi ar fi căzut pradă ispitei să gândească, că numai ei ar fi subiectul gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu, atunci ar fi fost o sectă. Ei ar fi fost o sectă, cu toate că poziţia lor actuală era într-o oarecare măsură o dovadă a ascultării lor şi a credincioşiei lor. Deseori s-a remarcat, că în timp ce picioarele ar trebui să meargă pe o cărare îngustă, inima niciodată nu are voie să fie îngustată.
Ne îndreptăm spre o altă scenă, şi anume în zilele lui Ilie, unul din momentele cele mai întunecate ale istoriei lui Israel. Privită în timp, ea a avut loc înainte de cele tocmai studiate. Sub domnia lui Ahab, care a tolerat ca soţia lui Izabela să exercite o influenţă idolatră puternică (compară cu Apocalipsa 2.20 „Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor.“), Israel era decăzut de la Iehova. Erau însă şapte mii, pe care Dumnezeu îi cunoştea, care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal. Însă Ilie era singurul martor public al adevărului lui Dumnezeu. În energia Duhului lui Dumnezeu a păşit înaintea slujitorilor idolilor şi a profeţilor idolatri ai lui Baal şi i-a provocat să apere credinţa lor şi numele dumnezeului lor. Aceşti profeţi răi au jertfit şi s-au rugat de dimineaţa şi până seara, şi ca dovadă a devotamentului lor „au strigat cu glas tare şi şi-au făcut tăieturi după obiceiul lor, cu săbii şi suliţe, până a ţâşnit sângele pe ei. Şi a fost aşa: când a trecut miezul zilei, au profeţit până la aducerea darului de mâncare, dar n-a fost nici glas, nici cineva care să răspundă, nici luare-aminte” [1 Împăraţi 18.28,29]. Acum a venit rândul lui Ilie, care, să mai accentuăm încă o dată, era singurul în ceea ce priveşte mărturia publică – singur în faţa acelora care alergau fricoşi împreună cu duhul timpului, a celor care şovăiau între două părţi, şi a celor răzvrătiţi public. Prima lui acţiune a constat în reconstruirea altarului Domnului, care era dărâmat. Starea altarului era dovada stării poporului. Să observăm celelalte activităţi. „Şi Ilie a luat douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, către care a fost cuvântul Domnului, zicând: «Israel va fi numele tău!» Şi cu pietrele a zidit un altar în Numele Domnului” (1 Împăraţi 18.21-32). Nu a mai fost un timp aşa de întunecat ca acesta, şi era cu siguranţă şi un timp în care un rob al lui Dumnezeu putea să cadă în ispită, să se îndoiască total, aşa cum a fost în cazul lui Ilie în capitolul următor. Însă aici, unde el încă a păşit împotriva vrăjmaşului şi a fost menţinut prin puterea Duhului Sfânt, el era capabil să se odihnească în Dumnezeu şi în credincioşia Lui şi astfel să cuprindă pe toate cele douăsprezece seminţii în credinţa şi în inima lui.
Omul credinţei nu poate niciodată ceda, la ceea ce Dumnezeu nu cedează. De aceea el trebuie, cu toată răzvrătirea existentă, da, chiar în ciuda decăderii să vadă întreg poporul lui Dumnezeu. Umplut cu gândurile lui Dumnezeu, el se va mişca pe acest teren. Dacă el ar ocupa un teren mai îngust, chiar şi fără să vrea, el ar fi un sectant în sentimentele şi experienţele lui.
Să mai adăugăm: atâta timp cât noi rămânem în concordanţă cu inima lui Dumnezeu cu privire la poporul Său, nu este loc pentru descurajare, chiar şi în cea mai mare încurcătură şi abatere de la adevăr. Starea tristă a poporului va fi pentru noi un imbold pentru a sluji permanent, fie în lucrare, ori în rugăciune.
Să luăm un alt exemplu: când Pavel „a vorbit pentru sine” înaintea lui Agripa [Faptele apostolilor 26.1 „Şi Agripa i-a zis lui Pavel: „Ai voie să vorbeşti pentru tine însuţi!“ Atunci Pavel, întinzând mâna, şi-a prezentat apărarea:“], el a spus: „Şi acum m-am înfăţişat să fiu judecat pentru speranţa promisiunii făcute de Dumnezeu părinţilor noştri, la care speră să ajungă cele douăsprezece seminţii ale noastre, slujind neîncetat, noapte şi zi” (Faptele apostolilor 26.6,7). Cât de cu totul altfel arăta situaţia, dacă se privea la cele douăsprezece seminţii, aşa cum ele erau în realitate şi practic! Zece seminţii erau pierdute, şi cele două seminţii, care se reîntorseseră din Babilon, au răstignit pe Mesia al lor şi acum încercau să provoace moartea slujitorului Său Pavel! Însă credinţa le vede pe ele toate. Aşa erau şi în pustie, oricare era starea morală din tabără, întotdeauna douăsprezece pâini în frumuseţe ordonată, acoperite cu tămâie, pe masa de aur din Locul Preasfânt înaintea Domnului (Leviticul 24). Numai credinţa pătrunde în gândurile şi planurile lui Dumnezeu şi le vede aşa cum ele sunt înaintea ochilor Săi.
Dacă ne gândim la cuvântul Scripturii din titlul nostru, găsim acelaşi principiu. Apostolul se roagă, ca credincioşii din Efes să poată înţelege împreună cu toţi sfinţii, care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea, şi aşa mai departe. S-ar putea să fie abateri de la adevăr, toţi cei din Asia s-au depărtat de la el. Dima l-a părăsit, deoarece a iubit veacul de acum; credincioşii din Corint erau pe punctul de a contesta autoritatea lui apostolică; însă cu toate acestea, deoarece el este în concordanţă cu inima lui Dumnezeu, nu poate trece cu vederea pe nici un singur sfânt al lui Dumnezeu. În felul acesta îşi revarsă el rugăciunea, lucrată şi exprimată în puterea Duhului Sfânt, pentru ei înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos. Dumnezeu Însuşi cuprinde pe toţi copiii Săi în inima Lui iubitoare, în dorinţa Sa pentru creştere şi progres, în slujba Sa permanentă, duioasă a harului, şi la fel face şi apostolul.
Învăţătura este evidentă. Şi noi trebuie să cuprindem pe toţi sfinţii în simţămintele şi rugăciunile noastre. Şi în zilele în care ispita de a privi lucrurile în sens restrâns este mare, este cu atât mai mult necesar să accentuăm aceasta. Dar trebuie să se ţină seama că este vorba de lărgirea inimii, pe care noi o promovăm, şi nu lărgirea cărării noastre. În ambele lucruri Hristos Însuşi ne este modelul. Dacă trebuie să ne iubim unii pe alţii, aşa cum El ne-a iubit (Ioan 15.12 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.“), atunci trebuie de asemenea să umblăm, aşa cum a umblat El (1 Ioan 2.6 „Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El.“).
Fie ca aceste două lucruri să fie tot mai mult practicate de noi – spre onoarea Numelui preamărit al Domnului şi Mântuitorului nostru”
Tradus de la: "Alle Heiligen"
Titlul original: „Alle Heiligen“
din Ermunterung und Ermahnung, 1987, pag. 295–300.
Titlul original în engleză: „All Saints. Eph. 3:18“
din The Christian’s Friend and Instructor, vol. 9, 1882, pag. 309 şi următoarele.
Traducere: Ion Simionescu