Versete călăuzitoare: Matei 14.22-33

Matei 14.22-33: Şi îndată El i-a obligat pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, până va da drumul mulţimilor. Şi, după ce a dat drumul mulţimilor, S-a suit pe munte, deoparte, ca să Se roage; şi, când s-a făcut seară, era singur acolo, iar corabia era acum în mijlocul mării, bătută de valuri, pentru că vântul era împotrivă. Dar, la a patra strajă din noapte, El a pornit spre ei, umblând pe mare. Şi ucenicii, văzându-L umblând pe mare, s-au tulburat, spunând: „Este o nălucă!“; şi, de frică, au strigat. Dar Isus le-a vorbit îndată, spunând: „Îndrăzniţi; Eu sunt, nu vă temeţi!“ Şi Petru, răspunzându-I, a spus: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape“. Şi El i-a spus: „Vino!“ Şi Petru, coborând din corabie, umbla pe ape, ca să vină la Isus. Dar, văzând vântul puternic, s-a temut; şi, începând să se afunde, a strigat, spunând: „Doamne, scapă-mă!“ Şi îndată Isus a întins mâna şi l-a apucat şi i-a spus: „Puţin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ Şi, când au intrat ei în corabie, vântul s-a potolit; iar cei din corabie au venit şi I s-au închinat, spunând: „Cu adevărat eşti Fiu al lui Dumnezeu!“

Introducere

Aici în Matei 14.22-36 învăţăm că Isus a intrat într-o lume nouă. Muntele ne vorbeşte despre locul pe care El l-a primit în înălţime. În afară de aceasta mai învăţăm că cu toate că El este în înălţime, inima Lui de dragoste este preocupată totuşi cu poporul Său care trece prin lumea aceasta, căci noi citim: „S-a suit pe munte, … ca să Se roage.” Pe locul gloriei El intervine pentru poporul Său.

Sursele de ajutor în nevoie

Şi ce se petrece cu poporul Său, pentru care El intervine? Ei se află pe o scenă unde întunericul creşte tot mai mult; căci noi citim: „Când s-a făcut seară” (Matei 14.23). Ei sunt înconjuraţi de o lume care este împotriva lor; căci ei sunt „în mijlocul mării” şi îndură necazuri din cauza valurilor, şi puterea lui satan este împotriva lor: „vântul era împotrivă” (Matei 14.24).

Cu toate acestea ei nu sunt părăsiţi, ca să lupte singuri cu greutăţile lor. Domnul vine la poporul Său, aşa cum citim: „la a patra strajă din noapte, El a pornit spre ei.” În locul pustiu poporul a venit la El, aşa cum am citit: „L-au urmat”. Astăzi El nu mai acţionează direct cu lumea aceasta, ci este preocupat numai cu poporul Său. Aici nu numai că El vine la poporul Său, ci El vine pe un drum care pentru ucenici este un drum nou şi deosebit. El a venit „umblând pe mare”. Ei L-au cunoscut ca Acela care era cu ei în corabie şi dormea în timp ce călătoreau pe mare. Şi era cu adevărat frumos să-L vezi ca Om dependent între oameni într-o astfel de încredere desăvârşită în dragostea Tatălui, că El putea să doarmă în furtună pe mare; însă aceasta nu provoca nici o frică. Acum însă ei văd un Om umblând pe marea aflată în furtună şi ei sunt îngroziţi şi strigă de frică.

Ei L-au cunoscut ca Acela care era cu ei în furtună, acum Îl văd ca fiind neobosit şi stăpân peste toată furtuna. Aceasta este poziţia Lui astăzi. El este nu numai despărţit de lume, ci El este peste lume şi în afara razei de acţiune a furtunii ei. Furtuna de pe Golgota a fost anulată, moartea nu mai avea nici o putere de stăpânire asupra Lui. El umbla pe valuri. Însă dacă ei trebuie să cunoască pe Hristos pe un drum nou, atunci ei vor experimenta şi faptul că El este acelaşi Isus. Isus, Cel care a dormit pe mare ca Om smerit, este Acelaşi care poate umbla pe mare ca Cel puternic. Aşa spune El ucenicilor Lui: „Eu sunt, nu vă temeţi!“

Isus ne atrage la Sine

Aşa vine Domnul la ai Săi – ucenicii Lui iudei -, care au fost împreună cu El pe drum aici pe pământ. Însă când El vine, face aceasta pentru ai scoate din sistemul iudaic şi ca să-i atragă la Sine. Ei se aflau în corabie, şi corabia este o construcţie pentru a ţine oamenii deasupra apei, un element pe care altfel ei nu ar putea merge. O astfel de natură era sistemul iudaic, cu care ucenicii Domnului erau legaţi; şi de aceeaşi natură este fiecare sistem omenesc, pe care omul şi-l imaginează după modelul sistemului iudaic – gândit pentru a menţine pe oameni religioşi, fără o legătură intimă cu Hristos.

Astfel Domnul Se prezintă ca Acela care intervine pentru poporul Său, care Se preocupă personal cu ei, care este deasupra oricărei furtuni, care stă deasupra oricărei puteri şi ca Acela care Se află în afara oricărei organizări care îl menţine pe om religios în lumea aceasta. Când El Se arată poporului Său, atunci aceasta are loc ca să-i atragă la Sine pe locul dinafară. Dar dacă ei trebuie să fie desprinşi de sistemele oamenilor, atunci aceasta poate avea loc numai dacă noi avem pe Hristos ca singura noastră preocupare şi Cuvântul lui Hristos ca singura autoritate pentru sufletele noastre. Aceasta este prezentat foarte frumos în Petru. Este ca şi cum Petru ar spune: „Dacă eu părăsesc corabia ca să umblu pe apă, atunci o fac numai dacă Tu eşti ţelul meu şi cuvântul Tău este autoritatea mea. - „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine.” El a găsit ceva care îi atrăgea inima, şi el primeşte un cuvânt care l-a împuternicit; căci Domnul a spus: „Vino!”

Imaginea aceasta frumoasă prezintă Bisericii adevărul care a fost dezvăluit credincioşilor după ce Domnul a ocupat locul Său în înălţime, şi prin care Adunarea lui Hristos este despărţită de un sistem religios lumesc, ca să se adune la Hristos ca noul punct central. Adevărul acesta este rezumat pentru noi în epistola către Evrei, când suntem îndemnaţi: „Să ieşim la El, afară din tabără” (Evrei 13.13).

Hristos singurul punct central

Cât de trândavi suntem noi să înfăptuim că creştinismul reprezintă o părtăşie de credincioşi care se strâng laolaltă având pe Hristos ca centru al lor, ca subiect al preocupărilor lor, care îi captivează, care este totul pentru ei.

Omul firesc poate înţelege că este o părtăşie de oameni care sunt legaţi prin articole religioase şi este organizată de o autoritate centrală vizibilă; însă firea (natura) nu-şi poate imagina o părtăşie de oameni care este ţinută în unitate fără vreun fel de articole religioase inventate de oameni, fără vreo autoritate omenească vizibilă – condusă şi sprijinită printr-un Cap nevăzut, având în vedere toate împotrivirile. Pentru omul firesc aceasta este la fel de imposibilă precum este umblarea pe apă.

Când Petru a mers un timp pe apă, el se afla într-o situaţie în care nu mai avea ajutorul corăbiei, ca să-l menţină. Nici toată energia concentrată a omului şi nici înţelepciunea tuturor veacurilor nu-l va face în stare să umble pe apă. Acela care ocupă o astfel de poziţie, este total şi în întregime dependent de Hristos. Aflaţi într-o corabie ne putem menţine pe apă, dar fără Hristos nu putem umbla pe apă.

În continuare vedem motivul care l-a determinat pe Petru să părăsească corabia şi să umble pe mare: era, aşa cum citim, „ca să vină la Isus”. El nu a părăsit corabia pentru că „era în necaz din pricina valurilor” sau din cauza consternării din corabie. Domnul era în afara corabiei şi dragostea dorea cu plăcere să fie în părtăşia Lui, şi credinţa a avut siguranţa că Domnul, atunci când El a spus să vină, va fi în stare să sprijine pe acela care ascultă de cuvintele Lui.

Cât de binecuvântate pentru noi sunt sintetizate în versetul 29 principiile care caracterizează drumul spre El şi cu El. În ascultare de cuvântul lui Hristos „vino” Petru a coborât din corabie. În credinţă „el a umblat pe ape”. Dacă noi în zilele noastre ocupăm un loc în afara bisericilor mari, în afara sistemului religios alcătuit de oameni sinceri după modelul iudaismului, vom experimenta că este un drum care cere ascultare necondiţionată de Cuvânt, care necesită credinţă în Hristos şi are sentimente pentru Hristos.

Lecţii care se învaţă numai în afara corăbiei

În ceea ce urmează sunt pentru Petru trei lecţii, şi prin Petru şi pentru noi. Sunt lecţii care pot fi învăţate numai pe locul de afară. Petru are credinţă să părăsească corabia, „ca să vină la Isus”. Dar este credinţa lui Petru suficientă pentru a întâmpina o furtună? Şi Domnul, care a fost în stare să-l sprijine pe Petru când acesta umbla pe mare, este El în stare să-l salveze pe Petru, când acesta a ajuns slab şi a început să se scufunde, când era ameninţat să piară?

Petru a învăţat, şi noi cu el, că pe locul dinafară totul este dependent de Domnul şi de îndată ce privirea se abate de la El începem să ne cufundăm în furtună. Aşa se face că Petru este pus la probă ca să experimenteze propria slăbiciune şi a-tot-suficienţa în Domnul. Ca să înveţe această lecţie utilă, Petru trebuie să întâmpine furtuna. Vântul a devenit furtunos, valurile se ridicau şi când Petru „a văzut vântul puternic” a început să se scufunde. Când a privit la Isus, a umblat pe apă, când a văzut furtuna a început să se cufunde. Petru a trebuit să experimenteze că dacă Isus umblă pe apă şi spune „vino”, atunci El este şi singurul care ne poate sprijini, dacă noi venim. Pentru Petru era imposibil, atât în linişte cât şi în furtună, să umble pe apă. Pentru Domnul era uşor să-l sprijine pe Petru atât în furtună cât şi în linişte.

În felul acesta ne dăm seama de slăbiciunea noastră; dar în toate acestea învăţăm să cunoaştem că Hristos este de ajuns. Când Petru s-a scufundat, a strigat către Domnul ca să-l salveze, şi imediat mâna Domului S-a întins ca să-l salveze. Când dragostea Domnului atrage spre El pe locul dinafară, atunci mâna Domnului poate sprijini în ciuda oricărei furtuni. Totuşi El trebuie să mustre credinţa noastră mică, când mâna lui miloasă este gata să ne salveze de la înec.

Ce nu se poate învăţa în corabie

Aceia care erau în corabie puteau privi pe Petru ca având un entuziasm fals, să părăsească corabia şi să încerce ceea ce nimeni înainte nu a făcut. Probabil l-au acuzat că face ceva contrar naturii şi minţii, şi ei înşişi să fi fost bucuroşi că nu au trebuit să se scufunde ca Petru şi să fie mustraţi, cum a fost mustrat Petru. Însă să ne gândim că ei, pentru că nu s-au scufundat ca Petru şi nu au umblat pe apă ca Petru şi pentru că nu au îndurat mustrarea cuvintelor Domnului, ei nici nu au avut parte de sprijinul mânii Domnului.

Când furtunile au trecut

Versetele de încheiere ale capitolului, unde Domnul Se întoarce împreună cu Petru înapoi în corabie, arată imaginea zilelor care vor veni, când Domnul Se va reîntoarce pe pământ împreună cu sfinţii Săi şi va reface legătura cu Israel. Atunci într-adevăr furtunile pământului vor fi trecute şi în sfârşit pe pământ va veni pacea. Isus, care odinioară a fost lepădat, va fi recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu şi binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani vor fi introduse.

Tradus de la: Lektionen auf dem stürmischen See

Titlul original: „The Path of Separation; 4. The Stormy Sea“ — Matt. 14:22-36“
din The Path of Life and Separation
Sursa: www.stempublishing.com

Traducere: Ion Simionescu