Robul evreu: o imagine a Domnului Isus
Exodul 21.2-6

Philipp-Richard Schulz

© P.-R. Schulz, online seit: 04.03.2019, aktualisiert: 04.03.2019

Versete călăuzitoare: Exodul 21.2-6

Introducere

Mulţi au spus – şi pe drept -, că acest pasaj din cartea Exodul este o referire minunată la Domnul nostru Isus. Probabil unul sau altul nu ştie să încadreze corect textul, când el de exemplu este citit în ora solemnă de la Masa Domnului. Cel puţin mie mi-a fost mereu aşa. Cine este de fapt robul din această imagine, şi ce înseamnă că el are voie să iasă liber? Cine este stăpânul? Şi ce înseamnă de fapt istorisirea cu soţia?

Aceste întrebări sau altele asemănătoare pot uşor apare în legătură cu textul – şi aceasta desigur în mod justificat. În cele din urmă, aşa cum este în cazul multor imagini din Vechiul Testament, nu toate detaliile se pot găsi împlinite sută la sută în Noul Testament.

De aceea în cele ce urmează vrem să cercetăm textul şi să scoatem în evidenţă toate lucrurile care s-au împlinit aşa de minunat în Domnul nostru Isus.

În locul acesta este desigur mai întâi de clarificat, ce corespondent au persoanele din textul nostru în Noul Testament. Vom constata că pe baza acestui prim verset, corelarea nu poate avea loc pe deplin clar. Mai târziu însă vom vedea că realmente există numai o singură interpretare posibilă a acestui pasaj.

Chiar de la început ar trebui să ne fie clar, că „robul” este un model al Domnului nostru Isus şi „stăpânul” este un model al lui Dumnezeu Tatăl. Însă aceasta, cum am spus, nu rezultă direct clar din primul verset. Dacă evreul a fost constrâns prin propria îndatorare să se vândă ca rob, ne este clar că despre aşa ceva nu poate fi vorba la Domnul nostru Isus. Niciuna din situaţiile exterioare nu puteau exercita în vreun fel oarecare presiune asupra Lui, aşa că Lui nu-I rămânea altceva decât calea într-o viaţă de robie. Mai degrabă vedem la Domnul Isus un motiv inegalabil de minunat să devină slujitor: El a făcut-o de bună voie, El voia să fie un slujitor pentru Dumnezeul Său.

Contextul pasajului

Dumnezeu tocmai dăduse poporului cele zece porunci, şi rezultatul era: „şi tot poporul a observat tunetele şi flăcările şi sunetul trâmbiţei şi muntele fumegând. Şi poporul a văzut; şi s-au cutremurat şi au stat departe; şi au zis lui Moise: «Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta; dar să nu vorbească Dumnezeu cu noi, ca să nu murim». … Şi poporul a stat departe şi Moise s-a apropiat de întunericul gros în care era Dumnezeu” (Exodul 20.18-21).

Deja acum Legea a adus poporul la depărtare de Dumnezeu, şi această depărtare va deveni curând mai mare. La viţelul de aur s-a mers aşa de departe, că Dumnezeu vrea să nimicească poporul, deoarece ei au păcătuit împotriva Legii (Exodul 32.7-10). Şi numai cu Legea nimeni nu ar fi în stare să fie pentru multă vreme în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece nici un om nu este capabil să împlinească deplin cerinţele desăvârşite ale lui Dumnezeu. De aceea este aşa de frumos să vedem cât de repede Domnul se îndreaptă spre o cu totul altă temă. Chiar dacă El Îşi păstrează locul Creatorului cu drepturile Sale asupra creaturilor şi asupra ascultării din partea lor (Exodul 20.22b,23), totuşi El arată imediat, că El nu vrea depărtarea şi că doreşte să se apropie de oameni şi să-i binecuvânteze (Exodul 20.24). Şi El arată totodată, cum poate avea reuşită aceasta. Şi astfel ne sunt prezentate patru aspecte ale morţii lui Hristos:

  1. Va fi un altar şi jertfe de ardere de tot (Exodul 20.24). Jertfa de ardere de tot, care era mistuită complet pe altar şi nimeni nu avea voie să mănânce din ea, simbolizează faptul că Domnul Isus în moartea Sa era spre deplina bună-plăcere a lui Dumnezeu şi a împlinit deplin cerinţele lui Dumnezeu. Deoarece Domnul Isus ca jertfă de ardere de tot a glorificat desăvârşit pe Dumnezeu, Dumnezeu poate acum să binecuvânteze pe oameni independent de Lege.

  2. După aceea vedem pe robul evreu (Exodul 21.2-6). Dacă înainte a fost vorba mai întâi de desăvârşirea jertfei, după aceea este vorba aici de desăvârşirea slujbei şi cum aceasta depăşeşte cu mult Legea. Legea cerea şase ani de slujire; după aceea robul putea ieşi liber: el trebuia să slujească numai şase ani. Legea nu putea să-L ţină pe Domnul Isus în slujire, căci El a corespuns pe deplin cerinţelor Legii. Însă dragostea Lui este mai mult decât aceasta şi ea se dovedeşte în moarte.

  3. Al treilea model despre moartea Domnului îl găsim în contextul cu fiica roabă din pasajul următor (Exodul 21.7-11). Ea este o imagine a lui Israel, care nu a plăcut Domnului lui şi a eşuat în orice punere la probă. Roaba nu avea voie să iese aşa simplu. Însă apoi citim ceva despre preţul de răscumpărare (Exodul 21.8). Şi noi ştim cine a plătit preţul de răscumpărare şi unde a fost plătit: de Domnul Isus pe crucea de pe Golgota. Dar se merge mai departe: din roabă devine o fiică (Exodul 21.9), deoarece stăpânul o leagă cu fiul lui. Ce har pentru Israel: totul a fost stricat şi cu toate acestea se plăteşte preţul răscumpărării şi ea devine soţia fiului! După aceea în versetul următor este vorba de o altă femeie (Exodul 21.10). Dacă Domnul Isus va avea şi o altă relaţie cu Adunarea Lui ca mireasă cerească a Sa, atunci aceasta nu va lua nimic din partea care aparţine lui Israel, mireasa Sa pământească.

  4. Al patrulea tablou despre ucigaşul neintenţionat (Exodul 21.12,13) este de asemenea impresionant. În versetul 12 vedem că Israel nu numai a încălcat Legea – şi anume porunca să nu ucizi (Exodul 20.13) – şi în felul acesta a atras nemulţumirea lui Dumnezeu asupra sa (Exodul 21.8), ci ei s-au făcut vinovaţi şi de o îngrozitoare vărsare de sânge. Vedem acum că Dumnezeu a purtat grijă şi pentru aceasta: ucigaşul putea să fugă într-un loc de refugiu, dacă el a făcut fapta din necunoaştere. Şi lucrul minunat este că Dumnezeu socoteşte iudeilor omorârea lui Hristos ca fiind făcută din neştiinţă, aşa cum spune Petru: „Fraţilor, ştiu că în neştiinţă aţi lucrat, ca şi mai-marii voştri” (Faptele apostolilor 3.17). Ce răspuns al harului la rugăciunea de mijlocire a Domnului pe cruce! „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac” (Luca 23.34).

Astfel aceste patru imagini ne arată, imediat după ce au fost date cele zece porunci, ce intenţiona de fapt Dumnezeu să facă: El voia să fie aproape de poporul Său, El voia să-i aibă la Sine, şi prin moartea Domnului Isus El va rezolva orice problemă şi va binecuvânta nespus de mult pe poporul Său.

Libertate după terminarea slujirii

Vrem să studiem pasajul nostru verset cu verset:

Exodul 21.2: Dacă vei cumpăra un rob evreu, să-ţi slujească şase ani; iar în al şaptelea să iasă liber, fără a plăti nimic.

Un evreu a dobândit ca rob pe unul din concetăţenii lui. Cine cumpără un rob, se aşteaptă de la el în principal un lucru: şi anume, ca acesta să-i slujească şi să facă lucrările care i-au fost date. Foarte îngrozitoare este realitatea că în poporul răscumpărat al lui Dumnezeu erau din aceia, care trebuiau să se vândă ca sclavi, ca să poată supravieţui. Trebuie să fi fost datorii care nu puteau fi achitate pe cale normală, aşa că singura posibilitate, de a achita datoriile, era să se pună la dispoziţie cu puterea lui de muncă şi să renunţe la propria libertate şi independenţă.

Am amintit deja pe scurt motivele „stăpânului” pentru dobândirea unui rob: ţelul lui era ca să fie cineva care să împlinească voia lui şi să facă lucrul, pe care el voia să-l aibă făcut. La fel este şi voia lui Dumnezeu, ca să fie din aceia care în orice situaţie să asculte de El şi să facă voia Sa. Însă în miile de ani ale istoriei omenirii nu s-a găsit nici măcar un singur astfel de rob. Şi astfel Dumnezeu „a cumpărat” un Om „din tinereţea Lui” (Zaharia 13.5b), pentru ca acesta să-I slujească ca Rob desăvârşit.

Conform Legii, slujba unui astfel de rob era limitată în timp. Era vorba de o relaţie de slujire cu o lungime de maxim şase ani. La fel a fost şi la Domnul nostru. Mărimea şi durata slujirii Sale erau stabilite de la început. Misiunile Lui erau stabilite şi sfârşitul era vizibil. Şi ca Rob El a făcut în acest timp tot ce cuprindea misiunea Sa.

După ce robul şi-a îndeplinit slujba, el trebuia lăsat în libertate în anul al şaptelea. Pe lângă aceasta stăpânul lui nu trebuia să-l trimită cu mâna goală, ci să-i dea daruri cu el (Deuteronomul 15.12-14), pentru ca robul să fie în stare să-şi clădească o existenţă proprie nouă. Tot ce i-a aparţinut înainte de a merge în robie (aici este amintită în mod deosebit soţia lui) trebuia să le ia cu el. „Fără a plăti nimic” – aceasta înseamnă, fără să trebuiască să se răscumpere pe sine însuşi, fără să depună cauţiune, fără vreo pierdere din partea lui – trebuia să plece. Nimic nu trebuia să-l reţină. Nimic nu trebuia să-i ia libertatea sau să i-o distrugă.

Vrem să ne ocupăm puţin cu gândul acesta. Vrem să răspundem la întrebarea, ce au a face îndrumările textului cu Domnul nostru.

Să fi deplin liber, să nu ai nici o obligaţie, să nu poţi fi constrâns la a face ceva, să nu trebuiască să fi ascultător, să poţi lua hotărâri proprii – toate acestea erau starea robului după eliberarea lui.

Exact în aceasta aveam paralela la Domnul nostru Isus Hristos:

După ce Domnul Isus a trăit aici pe pământ mai mult de treizeci de ani şi a slujit, El era liber să iese, fără să trebuiască să moară. Domnul a slujit desăvârşit atât atunci când era copil cât şi ca tânăr şi de asemenea şi în viaţa Lui ca om matur. Fie în ascuns sau în public, El a făcut întotdeauna voia Stăpânului (Tatălui) Său. El era unic în felul Lui între toţi oamenii, căci El niciodată nu S-a făcut vinovat de ceva, nimeni nu putea să-L dovedească de vreun păcat. De asemenea, în contrast cu toţi ceilalţi oameni, El nu avea păcat în Sine Însuşi. Astfel El era desăvârşit liber, ca după terminarea lucrării să Se reîntoarcă la Tatăl Său şi să posede ceea ce El avea deja înainte de întemeierea lumii. Nimeni nu-L putea reţine, nimeni nu avea vreun drept asupra Lui – nici măcar moartea! Ce Domn minunat avem noi! Ce desăvârşit este El! Ce măreţ este El în Sine Însuşi!

Este interesant, că adnotarea în traducerea Elberfelder (ediţia CSV – [vezi şi adnotarea în ediţia în limba română GBV 2001]) la Exodul 21.3 spune, că aici pentru cuvântul „singur” stă textual: „cu trupul său”. Deci dacă Domnul Isus nu voia „să iese singur”, atunci se spune textual: El nu voia să iese „cu trupul Său”. Aceasta înseamnă: El ori ieşea aşa cum era, „cu trupul Său”, ori El putea avea părtăşie cu soţia Lui. – Aceasta ne aminteşte de scena impresionantă din odaia de sus, unde Domnul dă pâinea ca moştenire şi spune: „Acesta este trupul Meu, care se va da pentru voi” (Luca 22.19). Domnul ar fi putut să meargă direct la Dumnezeu cu trupul Său desăvârşit; dar El nu a vrut să iese cu trupul Său, El a vrut să dea acest trup minunat, în care El a slujit lui Dumnezeu 33 de ani, pentru noi, pentru tine şi pentru mine, ca să poată avea părtăşie cu noi.

Cuvintele Domnului Isus din odaia de sus se leagă în chip minunat cu textul nostru actual. Vom vedea aceasta în continuare şi în alte locuri.

Libertate cu orice preţ?

Exodul 21.3,4: Dacă a venit singur, singur să iasă; dacă avea soţie, soţia lui să iasă cu el. Dacă stăpânul său i-a dat o soţie şi ea îi va naşte fii şi fiice, soţia şi copiii ei vor fi ai stăpânului ei şi el să iasă singur.

Deci robul era liber la sfârşitul celor şase ani de slujire şi nimeni nu-l putea jefui de această libertate. Într-adevăr, nu era nimic care ar fi putut să-l reţină pe robul devenit liber acum?

În versetul 4 citim despre un caz de excepţie: dacă robul a venit singur şi pe parcursul celor şase ani a primit o soţie de la stăpânul lui, atunci această femeie trebuia să aparţină în continuare stăpânului şi după eliberarea lui. Deci robul trebuia să plece singur şi să lase înapoi pe soţia şi copiii lui. De fapt s-ar fi putut spera ca rob evreu, ca în timpul celor şase ani să nu se căsătorească.

Ce situaţie îngrozitoare! Trebuia să fie aşa? Nu era o altă cale, ca el să fie într-adevăr liber, dar singur? Era o cale (Exodul 21.5,6), dar îmbunătăţea aceasta situaţia?

În ce conflict interior se afla acum robul. Deja cu luni înainte de eliberarea propriu-zisă gândurile lui se preocupau cu această decizie: „Ce să fac?” Să se decidă pentru libertatea proprie (bine-meritată)? Să rămână cu adevărat rob pentru totdeauna şi prin aceasta să ia şi dureri asupra sa (Exodul 21.6)? Voia el să slujească mai departe stăpânului său? Dacă stăpânul era om bun, probabil da; dar ce era, dacă stăpânul era un om rău? Putea lăsa soţia singură, pe care a iubit-o atâţia ani?

La sfârşitul acestor chibzuiri stă afirmaţia minunată de la începutul versetului 5: „Dar dacă robul va zice hotărât …”. Cuvântul „hotărât” scoate în mod deosebit în relief particularitatea deciziei. Ce ar putea din lumea aceasta să determine pe un om să renunţe la ceea ce el şi-a dorit mult în ultimii şase ani? Ce ar putea determina un rob să spună nu la adevărata libertate?

Numai un singur lucru putea să determine pe rob pentru o astfel de decizie – dragostea adevărată. Chiar dacă în exterior nu era nimic care putea/avea voie să-l reţină pe rob, totuşi sentimentele inimii sale erau suficient de puternice să-l determine să ia o astfel de hotărâre cu consecinţe mari.

Cât de minunat vorbesc gândurile acestea despre Domnul Isus! El, Cel care era cu adevărat liber, S-a decis să sufere şi să fie Rob veşnic. Cuvintele din epistola către Filipeni se potrivesc foarte bine în această situaţie: „[Isus Hristos] fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob” (Filipeni 2.6,7). De ce a făcut El aceasta? Răspunsul poate fi numai acesta: „Iubesc pe stăpânul Meu, pe soţia Mea şi pe copiii Mei” (Exodul 21.5).

„Iubesc pe stăpânul Meu”

Exodul 21.5: Dar, dacă robul va zice hotărât: „Iubesc pe stăpânul meu …”

Primul motiv pentru rob, ca să se oblige la slujire pentru veşnicie, ar trebui să fie dragostea pentru stăpânul său. Aceasta este remarcabil. Probabil ne-am fi gândit, că dragostea pentru soţie ar fi argumentul cel mai puternic. Această parte din frază lasă să se vadă clar un lucru: porunca a fost dată nu numai pentru ca ea să fie o îndrumare pentru felul în care poporul Israel trebuia să acţioneze – şi anume, ca ei să iubească pe Dumnezeu, Stăpânul lor -, ci ea a fost scrisă având gânduri mult mai profunde. Cât de mulţi robi trebuie să fi fost în timpul mai mult de o mie de ani sub Lege, care au iubit pe stăpânul lor pământesc aşa de mult, că de bună voie au vrut să-i slujească pentru totdeauna? Putem presupune, că n-a fost nici măcar unul, sau chiar dacă au fost, au fost numai foarte, foarte puţini. Dar ne putem imagina, că dragostea cuiva pentru stăpânul lui era mai mare decât dragostea pentru soţia Lui? În afirmaţia robului se exprimă mai întâi dragostea pentru stăpânul lui: „Iubesc pe stăpânul meu.” Dacă oamenii ar fi scris acest întreg pasaj despre robul evreu, cu siguranţă ei ar fi ales ordinea inversă. Atunci ar fi scris: „Iubesc pe soţia mea şi pe copiii mei şi pe stăpânul meu.”

Din aceasta rezultă clar: porunca a fost scrisă cu privire la un Om deosebit, un Om, la care dragostea pentru Stăpânul Său era cu adevărat pe primul loc. Îndrumarea ne-a fost dată (respectiv, a fost dată atunci israeliţilor) cu privire la Domnul Isus, pentru ca noi să fim în stare să înţelegem puţin mai bine felul Lui de a proceda, hotărârea Lui. Căci această ordine descrie foarte exact ceea ce L-a determinat pe Domnul Isus să nu vrea să iese liber. Noi vorbim deseori şi cu plăcere despre dragostea Domnului pentru noi oamenii – şi desigur aceasta şi din motive justificate -, însă pentru Domnul altceva a ocupat primul loc: dragostea pentru Dumnezeu şi Tatăl Său era în primul rând cea care L-a determinat să se oblige la slujire pentru totdeauna. Simţim ceva din această dragoste a Fiului pentru Tatăl, când El, atunci când a venit în lume, spune: „Iată, Eu vin … ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10.7).

Ce impresionant este să vezi că Fiul a iubit aşa de mult pe Tatăl, că El a pus pe planul secund bunăstarea Lui şi că El a venit pe pământul acesta, a suferit şi a murit, ca să împlinească pe deplin voia Tatălui Său. Iarăşi ne putem gândi la cuvintele Domnului din odaia de sus, când a spus, că Dumnezeu este acum glorificat (Ioan 13.31). Un alt verset din evanghelia după Ioan exprimă aşa dragostea Domnului pentru Tatăl Său. Ioan 14 se potriveşte exact în imaginea robului evreu: „vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine; dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac” (Ioan 14.30,31). Domnului nostru Isus I se cuvine toată onoarea pentru aceasta!

„Iubesc … pe soţia mea”

Exodul 21.5: Dar, dacă robul va zice hotărât: „Iubesc  … pe soţia mea …”

Desigur nu ne vine greu să găsim un corespondent pentru această „soţie”. Mai întâi ne putem gândi la Ierusalim, mireasa pământească a lui Hristos. Şi ea va vedea odată semnele dragostei lui Hristos pentru ea, căci atunci când vor întreba: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?” El va zice: „În casa celor care mă iubeau le-am primit.” „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu şi asupra omului care îmi este tovarăş! Zice Domnul oştirilor” (Zaharia 13.6,7).

Dar mai este şi un alt corespondent pentru această „soţie”: În epistola către Efeseni 5 citim un verset, care conţine paralele foarte clare la textul nostru actual: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5.25).

Unii cititori vor remarca acum probabil, că această paralelă nu este chiar aşa de clară. Şi într-adevăr, imaginea din Exodul ajunge la limitele ei în acest loc, căci la noi nu era aşa ca la soţia robului de atunci, care aparţinea aceluiaşi stăpân, ca şi robul însuşi: Fiecare din noi ca credincioşi nu slujeam aceluiaşi Stăpân, ca Mirele nostru, ci slujeam păcatului; eram sclavi ai lui satan. În contrast cu descrierea din Exodul 21 pentru Domnul nostru deci nu era încă nici o soţie în sensul dat: ea (Adunarea) nu exista încă. În gândurile lui Dumnezeu ea era prezentă, şi de asemenea şi Domnul nostru o avea înaintea ochilor. Însă în momentul dăruirii Sale ea era împrăştiată şi foarte departe de El. Domnul nostru a trebuit mai întâi să ne elibereze pe noi ca credincioşi din robia altui stăpân, pentru ca noi să putem deveni slujitori ai Dumnezeului Său, şi ca atare toţi credincioşii constituie acum Adunarea Sa, mireasa Sa. Hristos iubeşte soţia Lui, Adunarea, cu o aşa dragoste, că această dragoste L-a făcut să Se dea deplin pentru ea. Cât de minunat se împlinesc siluetele vechi-testamentale în acest verset! Cât de mare este dragostea Domnului pentru Adunarea Sa vedem în preţul pe care El l-a plătit, pentru ca să poată fi pentru totdeauna în părtăşie cu ea.

Robul din cartea Exodul a trebuit să lase să i se găurească urechea; Domnul nostru S-a dat deplin pe Sine la moarte. Urechea stă aici simbolic pentru o însuşire centrală a unui rob bun: urechile sunt pentru auzire. Capacitate de a recepta cu urechile este premisa pentru ascultare. Un rob, care este surd, este numai pe jumătate folositor. Mult mai răi sunt aceia care într-adevăr au urechi, dar nu aud (compară cu Ezechiel 12.2). Dacă un rob lăsa să i se găurească urechea, atunci pentru toţi era vizibil, că el a subordonat acest organ al auzului pentru totdeauna unui altuia.

La Domnul nostru urechea are un sens mai profund decât la oameni în general. În Psalmul 40 citim, că Domnului I-au fost pregătite urechi, în Septuaginta (traducerea greacă a Vechiului Testament) se vorbeşte în acelaşi loc, că Domnului I-a fost pregătit un trup. Din Septuaginta citează şi scriitorul epistolei către Evrei în capitolul 10 (Evrei 10.5). Ce arată clar această legătură? Unul din lucrurile cele mai remarcabile în devenirea ca Om (întruparea) Domnului nostru Isus era, că El avea urechi, aceasta înseamnă, că începând de acum El putea să fie ascultător, voia să fie ascultător şi trebuia să fie ascultător. Aceasta nu a fost niciodată înainte în Dumnezeirea Lui. Însă după devenirea Lui ca Om, „El a învăţat ascultarea” (Evrei 5.8). Este deja foarte remarcabil, că scriitorul epistolei către Evrei, cum am spus, citează din Septuaginta şi nu din textul ebraic. Prin aceasta el confirmă înţelesul din Psalmul 40, că acolo este vorba de devenirea lui Hristos ca Om, şi arată totodată că ascultarea lui Hristos ca Om joacă un rol nespus de mare pentru Dumnezeu, că în Psalmul 40 trupul Său este redus la urechi. Cât de plăcut era pentru Dumnezeu, să poată în sfârşit vedea un Om care făcea voia lui Dumnezeu!

Domnul a fost desăvârşit în aceasta – spre deosebire de toţi aceia care dintotdeauna au fost obligaţi să asculte, şi anume, noi ca şi creaturi. Da, Domnul Isus spune profetic în profetul Isaia, că El Şi-a lăsat să I se deschidă urechea în fiecare dimineaţă, ca să audă în chip desăvârşit ceea ce Domnul Îi va spune (Isaia 50.4b). El a urmat indicaţiile şi nu S-a împotrivit, nici măcar atunci când a fost lovit şi I-au smuls (jumulit) perii bărbii, L-au tras de barbă (Isaia 50.5,6).

Vedem deci că ascultarea Domnului are o calitate deosebită şi simbolul „urechilor” are la El o însemnătate deosebit de mare.

Toate cele trei locuri din Biblie, care vorbesc despre urechi, ne arată celei trei staţiuni din viaţa Domnului Isus ca Om: întruparea Lui, în Psalmul 40, umblarea Lui pe pământul acesta în ascultare, în Isaia 50 şi suferinţele Lui în moarte şi slujba Lui după aceea până în veşnicie, aşa cum vom vedea în Exodul 21.

Faptul că stăpânul robului i-a găurit urechea, arată că Dumnezeu a primit dăruirea lui Hristos în slujire veşnică. Era o bucurie pentru Dumnezeu, că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi potrivit cu voia lui Dumnezeu. Acum Domnul Isus poartă pentru totdeauna simbolic în Persoana Sa semnul arvunei Sale spre slujirea veşnică – gaura din urechea Sa. În toată veşnicia vor fi vizibile pe trupul Său urmele pe care le-a adus cu sine moartea Sa. După învierea Sa El a făcut atenţi pe ucenici cu privire la cicatricele din mâinile Sale, din picioarele Sale şi din coasta Sa. Ei trebuiau să privească aceste cicatrice, aşa cum soţia şi copiii vor fi privit urechea robului, atunci când el le-a arătat semnele dragostei lui. Şi când citim în Apocalipsa despre viitor, despre situaţia din cer, atunci vedem un Miel „ca înjunghiat” (Apocalipsa 5.6). Deci noi vom vedea şi acolo semnele pe trupul Său, semne care dau mărturie despre mărimea dragostei cu care El ne-a iubit.

În Isaia 53.5 citim: „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre.” Robul de atunci trebuia adus „înaintea judecătorilor” (Exodul 21.6); Domnul nostru a apărut încărcat cu fărădelegile noastre înaintea singurului Judecător adevărat şi desăvârşit de drept. Cât de nespus de mare este dragostea Domnului Isus pentru noi! Pentru o astfel de dăruire I se cuvine onoare.

Dorinţa robului era să poată fi la soţia lui. Voia mai bine să renunţe la libertatea lui, decât să trebuiască să fie fără ea. Domnul Isus Însuşi exprimă gândul acesta în felul următor, când spune: „Adevărat, adevărat vă spun: dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12.24). Moartea era necesară, pentru ca părtăşia fericită să fie posibilă, şi noi nu puteam contribui cu nimic la aceasta, ca şi soţia robului. Depindea exclusiv de puterea robului, pentru a crea părtăşia sau să renunţe la aceasta.

Aşa cum atunci robul s-a decis din dragoste „să-i slujească pentru totdeauna” stăpânului său (Exodul 21.6), la fel şi Domnul slujeşte veşnic. Momentan El face aceasta, intervenind în diverse feluri pentru noi (ca Mare Preot, conform cu Evrei 4.14,15, ca Apărător, conform cu 1 Ioan 2.1). În afară de aceasta El vrea şi astăzi să spele în fiecare zi picioarele ucenicilor Săi, pentru ca noi să putem trăi părtăşia cerească (Ioan 13). Şi în această privinţă găsim deci din nou o legătură cu cele petrecute în odaia de sus.

Şi chiar şi în ziua în care noi prin harul Său am ajuns la ţel, Domnul nostru vrea în continuare să ne slujească. Găsim prezentat aceasta în mod foarte impresionant în Luca 12. Acolo spune Domnul Isus Însuşi: „Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind. Adevărat vă spun că se va încinge şi îi va pune să stea la masă şi, apropriindu-se, le va sluji” (Luca 12.37). Ce mare este Domnul nostru, ce desăvârşit este El, Slujitorul veşnic; cu câtă perseverenţă şi dăruire îndeplineşte El misiunea Lui, şi cât de hotărât stă El faţă de hotărârile Lui!

Un ultim gând cu privire la „soţie”. Noi citim: „Dacă stăpânul său i-a dat o soţie …” (Exodul 21.4). Am văzut deja, că „stăpânul” în pasajul nostru biblic este o imagine a lui Dumnezeu Tatăl. Cât de minunată este şi aici corespondenţa în Noul Testament: în inima Tatălui era înainte de întemeierea lumii să salveze oameni, care să aparţină Fiului ca „soţie” (vezi Efeseni 1.4,11; 5.22,23). Dumnezeu Tatăl nu voia ca Omul glorificat Isus Hristos să rămână „singur”; El voia să-I dea o soţie, care să corespundă Lui. Ce măreţe sunt gândurile acestea. Domnul Isus Însuşi exprimă de mai multe ori, că credincioşii I-au fost daţi Lui de către Tatăl (Ioan 17.6,9,10,24). Cine poate înţelege aceasta, că Fiul are o astfel de plăcere de această soţie pregătită, că El a fost gata să Se dea pe Sine cu totul pentru ea? Să ne rugăm, ca inimile noastre să înţeleagă tot mai mult această dragoste, aceste sentimente, această dăruire.

„Iubesc … pe copiii mei”

Exodul 21.5: Dar, dacă robul va zice hotărât: „Iubesc  … pe copiii mei …”

Însă noi citim că robul evreu iubeşte pe copiii lui. Este într-adevăr clar, că noi nu suntem copii ai Domnului Isus. Însă din acest tablou devine clar, că Domnul Isus are o relaţie nu numai cu mireasa Sa. În mireasă vedem totalitatea credincioşilor, în copii dimpotrivă, că Domnul Isus are o relaţie personală cu fiecare din noi. Noi nu ne pierdem în marea mulţime a acelora care aparţin miresei Domnului.

Aşa precum robul atunci avea o relaţie deosebită de dragoste cu fiecare copil, la fel şi Domnul Isus are o relaţie personală de dragoste cu fiecare din noi, şi nu numai cu Adunarea lui ca întreg. Pavel ştia că „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5.25). Însă cât de mult l-a mişcat gândul, că Domnul îl iubea personal: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2.20). Această realitate o putem vedea prezentată ca o umbră anticipat în copiii robului evreu. Chiar dacă noi ştim cât de mare este valoarea Adunării ca mireasă a lui Hristos, este totuşi la fel de preţios, dacă noi putem cânta împreună cu Margret Birkenfeld: „Tu Doamne-ai mers la Golgota / purtat-ai crucea pentru mine, / Tu pentru mine-ai suferit, / şi-ai fost lovit Tu pentru mine. Cunună de spini ai purtat, / iar Dumnezeu Şi-a ascuns faţa, când vina lumii ai luat, / şi vina mea, şi Ţi-ai dat viaţa.”

Gândul că Domnul a văzut pe fiecare credincios şi îl iubeşte îl regăsim în Ioan 13, în întâmplarea din odaia de sus. Ioan explică, că Domnul ştia că I-a sosit ceasul ca să plece din lumea aceasta la Tatăl: „deoarece iubea pe ai Săi, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1). Domnul împlineşte realmente pe deplin toate fineţurile acestui tablou vechi-testamental.

În locul acesta vreau să îndrept atenţia pe scurt spre o realitate impresionantă: Cât de necrezut de mare este faptul că Dumnezeul veşnic ni Se face cunoscut în astfel de tablouri, pe care le putem înţelege: gândurile Sale, care sunt cu mult mai presus de gândurile noastre, precum şi sentimentele Sale şi motivele Sale, pe care noi nu le putem înţelege şi simţi câtuşi de puţin din cauza măreţiei lui Dumnezeu! Pentru ca noi să înţelegem ceva din gândurile lui Dumnezeu şi motivele Domnului nostru minunat, da, să putem simţi, Dumnezeul veşnic foloseşte imagini din viaţa noastră a oamenilor. El le prezintă aşa fel, că noi cu înţelegerea şi sensibilitatea noastră limitate ne putem pune şi simţii în situaţii, fără să avem probleme mari. Cel nesfârşit, Cel nepătruns găseşte imagini, pentru ca noi oamenii sărmani, limitaţi să avem parte de simţămintele Sale, da, să putem arunca o privire în inima Lui.

Ce mare este îndurarea Lui, cât de mult Se pleacă El spre noi, cât de mare trebuie să fie dragostea Sa!

De ce vorbeşte textul despre Domnul Isus

În pasajul acesta doresc să prezint încă o dată pentru ce eu am convingerea că pasajul nostru din Exodul 21 este o referire la Domnul nostru Isus.

Pentru aceasta un lucru vreau să-l scot în mod deosebit în evidenţă: faptul că o imagine în unele locuri nu este în concordanţă în toate detaliile cu realitatea nu trebuie să ne determine să spunem că întreg pasajul acesta nu vorbeşte despre Domnul nostru Isus Hristos. Pentru aceasta unele motive:

  1. Întreg pasajul se potriveşte fără vreo răstălmăcire sau alt sens de interpretare la Persoana Domnului nostru şi la prima Sa venire pe pământul acesta – în afară de faptul că soţia pentru Domnul nostru nu exista încă, aşa cum am văzut mai înainte. În afară de aceasta nu trebuie să uităm, că multe imagini din Vechiul Testament sunt luate din viaţa zilnică şi că ele au fost relevante în primul rând pentru viaţa oamenilor din timpul acela.

  2. Aşa cum am remarcat mai înainte, numai o simplă aplicare la viaţa practică a poporului Israel ar fi prea puţin (compară cu capitolul „Iubesc pe stăpânul meu”) şi nu ar corespunde caracterului general al Scripturii.

  3. Acest al treilea punct este după părerea mea acela, care vorbeşte cel mai clar, că noi putem vedea pasajul acesta ca fiind o imagine minunată despre Domnul nostru.

Aproape toate imaginile din Vechiul Testament (jertfele, jertfa adusă de David după numărarea poporului şi aşa mai departe) se preocupă cu un aspect deosebit al jertfei Domnului nostru Isus Hristos, al vieţii Sale sau al însuşirilor şi al motivelor Lui. În toată lumea nu este nici un tablou, care să fie suficient de cuprinzător, ca să descrie cum se cuvine slujba minunată, lucrarea minunată şi Fiinţa măreaţă a Domnului nostru. De aceea Dumnezeu foloseşte diverse imagini, în care El aşează întotdeauna alte aspecte principale, pentru ca noi să putem privi cu uimire de fiecare dată un anumit aspect în legătură cu Fiinţa, lucrarea şi moartea Domnului nostru. Am văzut astfel în pasajul nostru biblic, de exemplu, prezentat clar punctul principal plasat pe dăruirea de bună voie din dragoste, în timp ce în 2 Samuel 24 se exprimă, că Domnul ne-a suplinit şi pentru aceasta a permis ca păcatele noastre să-I fie socotite Lui.

Aşa cum s-a descris în pasajul al doilea („Contextul pasajului”), şi contextul arată foarte clar că în pasajul acesta este vorba de Domnul nostru Isus.

Drept urmare ar fi o pierdere foarte mare, dacă am renunţa imediat la imaginile vechi-testamentale, deoarece aparent un anumit punct nu se potriveşte. Ne-am lipsi singuri de mijloacele, pe care Dumnezeu ni le-a dat, ca să putem înţelege bucată cu bucată lucrarea măreaţă a Domnului nostru Isus Hristos. Sunt tocmai interesele lui Dumnezeu ca noi să ne uimim împreună cu El de Domnul. Ar fi de altfel uşor să găsim în fiecare imagine, indiferent unde este ea, ceva care aparent nu se potriveşte. Şi în parabole sunt elemente, care nu se pot transfera. (Să luăm ca exemplu parabola despre administratorul nedrept: cu siguranţă noi nu trebuie să învăţăm să fim nedrepţi şi să delapidăm banii patronului nostru!)

Reacţia „soţiei”

Chiar dacă numai contemplarea Domnului nostru Isus Hristos în această imagine ar fi suficientă hrană pentru suflet, vrem totuşi să tragem din acest pasaj alt-testamental unele aplicaţii practice pentru viaţa noastră de credinţă.

În cartea Exodul nu citim nimic despre reacţia soţiei. Însă putem presupune (şi sper că este aşa), că soţia s-a bucurat foarte mult de această dovadă de dragoste a soţului ei. Căci această faptă de dragoste a exprimat foarte clar cât de preţioasă era ea pentru soţul ei. Singura reacţie cuvenită pentru o astfel de dăruire putea să fie numai o reacţie de dragoste fierbinte şi ascultare cu bucurie, ca să-l onoreze şi să-l bucure pe acela care a dorit aşa de mult să fie cu ea. Cât de mult trebuie să fi încercat soţia să citească pe buzele soţului ei orice dorinţă şi s-o împlinească cât se poate de repede cu toate mijloacele care îi stăteau la dispoziţie.

Transpunerea la viaţa noastră ca creştini şi ca Adunare nu este grea. Ce ar putea fi mai cuvenit, ca noi acum să exprimăm la rândul nostru prin dăruire şi ascultare dragostea noastră pentru Domnul nostru? Ne lasă inima noastră să rănim pe Acela care a dat tot ce are, ca să ne posede ca „soţie” a Lui? Este ţelul nostru cel mai mare să fim ascultători de El şi să facem voia Sa fără compromiteri? Cum stau lucrurile în viaţa mea, în viaţa ta? Este umilitor să constatăm că mult prea des este o povară pentru noi să facem bucurie Răscumpărătorului nostru minunat prin felul nostru de comportare.

Într-o cântare se spune: „Corurile noastre de bucurie fac cunoscută mărimea dragostei Tale.” Deseori gândesc: dacă dragostea Domnului ar fi numai atât de mare, precum o arată corurile noastre de bucurie (nu numai cântată, ci şi trăită), atunci ar fi foarte sărăcăcioasă. – Cât de des avem nevoie să privim dragostea „marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2.13), să ne deschidem inima pentru ea şi s-o lăsăm să lucreze în noi!

Iubiţi fraţi şi iubite surori, să iubim din toată inima şi cu toată dăruirea pe Acela care a dorit aşa de mult să aibă părtăşie cu noi, că a renunţat la propria libertate pentru aceasta.


Tradus de la: Der hebräische Knecht: ein Bild des Herrn Jesus

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel in der Kategorie Jesus Christus (1)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüfet aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...