Jugul nepotrivit (4)
2 Corinteni 6.14-18: Jugul nepotrivit religios

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 22.01.2021, Actualizat: 22.01.2021

Versete călăuzitoare: 2. Corinteni 6.14-18

2. Corinteni 6.14-18: Nu vă înjugaţi nepotrivit {de fapt, nu fiţi înjugaţi sub diverse forme; compară cu Leviticul 19.19; Deuteronomul 22.10}cu cei necredincioşi; pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? şi ce înţelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: „Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“ {Leviticul 26.11,12}. De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi“, spune Domnul; şi „nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice“, spune Domnul Cel Atotputernic. {compară cu Isaia 52.11}

La studiul scrierilor sfinte găsim multe pasaje, care ne prezintă spiritul puternic de separare, care trebuie să caracterizeze întotdeauna pe poporul lui Dumnezeu. Fie că ne îndreptăm atenţia spre Vechiul Testament, unde găsim relațiile și acţiunile lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel, sau spre Noul Testament, unde vedem relațiile și acţiunile Sale cu poporul Său ceresc, Biserica, găsim mereu același adevăr accentuat cu putere, și anume, separarea totală a celor care Îi aparțin lui Dumnezeu. Poziția lui Israel ne este prezentată în afirmaţia lui Balaam: „Iată, este un popor care va locui deoparte și nu va fi numărat printre națiuni” (Numeri 23.9). Locul lor era în afara domeniului tuturor națiunilor pământului și erau responsabili pentru realizarea acestei despărțiri. De-a lungul celor cinci cărți ale lui Moise ei sunt mereu îndemnați, avertizați și învățați cu privire la această chestiune, şi în Psalmi și în cărțile profeților găsim relatarea eșecului lor în a păstra această despărțire – o situaţie, după cum știm, care a atras asupra lor judecăţile cele mai grele ale mâinii lui Dumnezeu. Dacă aș vrea să citez toate locurile în care sunt prezentate aceste lucruri, ar duce prea departe. Cuvintele „poporul va locui deoparte [separat]” constituie expresia gândurilor lui Dumnezeu cu privire la poporul Săi Israel.

Același lucru este valabil, însă cu un înţeles mult mai înalt, cu privire la poporul ceresc al lui Dumnezeu, Biserica, trupul lui Hristos, alcătuit din toți credincioșii adevărați. Și ei sunt un popor despărțit. Să cercetăm acum motivul acestei separări. Despărţirea pe baza a ceea ce noi suntem este total diferită de despărţirea pe baza a ceea ce Dumnezeu este. Prima îl face pe om un fariseu, cealaltă îl face un sfânt. Dacă aş spune cuiva „Fă-mi loc, sunt mai sfânt decât tine!”, aş fi un ipocrit detestabil și un fariseu. Dar dacă Dumnezeu, în îndurarea și harul Său desăvârșit îmi spune: „Te-am adus într-o relație cu Mine în Persoana Fiului Meu Isus Hristos, de aceea fi sfânt și desparte-te de cei răi, ieși din mijlocul lor și separă-te”, sunt obligat să ascult, și ascultarea mea este manifestarea practică a caracterului meu, ca sfânt, a unui caracter pe care îl am nu pe baza unei însuşiri din mine, ci pur și simplu pentru că Dumnezeu m-a adus aproape de El prin sângele prețios al lui Hristos. Aceasta este de înţeles. Fariseismul și sfințirea divină sunt două lucruri diferite, şi totuși, adesea sunt confundate. Aceia care afirmă că ei caută acest loc de separare, care se cuvine poporului lui Dumnezeu, sunt acuzați în mod constant că se pun deasupra semenilor lor. Această acuzație vine tocmai din neluarea în seamă a deosebirii despre care am vorbit.

Atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni să se despartă, aceasta are loc pe baza a ceea ce El a făcut pentru ei pe cruce, unde El i-a adus într-o legătură veşnică cu Sine Însuşi în Persoana lui Hristos. Dar dacă mă despart pe baza a ceea ce sunt în mine însumi, mai devreme sau mai târziu se va dovedi a fi o aroganţă absurdă şi păcătoasă. Dumnezeu poruncește poporului Său să fie sfânt pe baza a ceea ce este El, atunci când spune: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt”. Aceasta este evident cu totul altceva, decât dacă eu spun: „Nu-mi sta în cale, pentru că eu sunt mai sfânt decât tine”. Când Dumnezeu aduce pe ai Săi în legătură cu El Însuşi, El are dreptul să le prescrie caracterul lor moral, şi ei sunt răspunzători să corespundă cerinţelor Sale.

De aceea în despărţirea unui sfânt este inclusă, aşa cum vom vedea, profundă smerenie. Nimic nu este mai potrivit în a coborî pe cineva în țărână, ca înțelegerea adevăratei naturi a sfințeniei divine. Este o smerenie falsă, care rezultă din privirea la sine însuşi, da, ea este efectiv bazată pe mândria unei inimi, care niciodată nu a cunoscut terenul propriei lipse de valoare. Aceştia îşi imaginează că pot ajunge la smerenia reală şi profundă privind la ei înşişi, în timp ce aceasta poate fi obţinută numai privind la Hristos. „Cu cât gloriile Tale izbesc mai mult ochiul meu, cu atât mai smerit voi fi”. Acesta este un sentiment corect, bazat pe principii divine. Numai sufletul care se pierde pe sine însuși în lumina gloriei lui Hristos este cu adevărat smerit, şi niciunul altul. Nu mă îndoiesc că noi toţi avem motive să fim smeriţi, când ne gândim ce creaturi sărmane suntem; dar trebuie să ne gândim numai puţin, ca să vedem că înşelăciunea constă în aceea că noi năzuim ca prin privirea la noi înşine să rezulte unele rezultate practice.

De aceea fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să refuze să se înjuge cu un necredincios, fie pentru căsnicie, fie pentru un parteneriat în afaceri sau religios, şi anume nu din cauza propriei sale sfințenii, ci pentru că Dumnezeu îi spune să se despartă. Aplicarea principiului acesta în domeniul religios va aduce neapărat cu sine și unele forme de necaz; o astfel de comportare va fi numită intoleranță, ipocrizie, egoism și altele asemănătoare, dar toate acestea nu ne pot deranja. Dacă ne despărţim pe baza unui principiu divin şi în mod corect, putem să lăsăm consecințele în seama lui Dumnezeu. Fără îndoială, rămășița din vremea lui Ezra a avut aparenţa unei intoleranţe mari, atunci când au refuzat participarea popoarelor din jurul lor la construirea casei Domnului; dar refuzul acesta a avut loc pe baza unui principiu divin. „Şi vrăjmaşii lui Iuda şi ai lui Beniamin au auzit că fiii robiei construiesc un templu Domnului Dumnezeului lui Israel. Şi ei s-au apropiat de Zorobabel şi de capii părinteşti şi le-au zis: «Lăsați-ne să construim cu voi, deoarece căutăm ca și voi pe Dumnezeul vostru și Îi jertfim din zilele lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici»” (Ezra 4.1,2). Aceasta părea să fie o pretenţie deosebit de atrăgătoare, o pretenţie care prezenta o oarecare înclinație spre Dumnezeul lui Israel; totuși rămășița a refuzat această propunere, deoarece poporul acela, dincolo de mărturisirea sa frumoasă, erau în inimă necircumciși și ostili. „Dar Zorobabel și Iosua și ceilalți capi părintești ai lui Israel le-au zis: «Voi n-aveți nimic a face cu noi, ca să construiți o casă Dumnezeului nostru, ci noi singuri vom construi Domnului Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cirus, împăratul Persiei» (Ezra 4.3). Nu au vrut să se înjuge cu cei necircumciși; nu au vrut să „are cu un bou și un măgar”; nu au vrut să-și semene „câmpul cu două feluri de sămânță”; s-au ținut despărţiţi, deși prin aceasta s-au expus la acuzația de ipocrizie, egoism, lipsă de iubire. Tot așa citim și în Neemia 9.2: „Și sămânța lui Israel s-au despărțit de toți fiii străinului și au stat și au mărturisit păcatele lor și nelegiuirile părinţilor lor”. Aceasta nu era sectarism; era ascultare hotărâtă. Separarea lor a fost esențială pentru existența lor ca popor. Pe nici o altă bază nu s-ar fi putut bucura de prezenţa lui Dumnezeu.

Așa trebuie să fie întotdeauna cu poporul lui Dumnezeu pe pământ. Dacă nu a avut loc despărţirea, atunci drumul lui este nu numai fără sens, ci şi periculos. Dumnezeu nu poate nici să recunoască pe ai Săi şi nici să umble cu ei, dacă ei se înjugă cu necredincioși, oricare ar fi baza şi oricare ar fi scopul lor. În acelaşi timp este foarte greu să aduci la unison atitudinea unei despărţiri severe cu atitudinea de har, de blândeţe şi de toleranţă, sau, aşa cum a spus cineva, să respecţi un cerc strâns cu o inimă largă. Aceasta este cu adevărat o dificultate. Deoarece apărarea sobră şi intransigentă a adevărului năzuieşte restrângerea cercului din jurul nostru, avem nevoie de mai mult har pentru a menţine inima şi afecţiunile calde. Dacă luptăm pentru adevăr altfel decât prin har, vom depune doar o mărturie unilaterală şi deosebit de respingătoare; şi dacă pe de altă parte năzuim să prezentăm harul cu prețul adevărului, se va dovedi în curând că noi avem numai o generozitate preferată în general, în dauna lui Dumnezeu, o chestiune fără valoare.

Şi dacă creştinii adevăraţi se leagă cu aceia care nu sunt ceea ce mărturisesc că sunt, nu se va putea obţine un ţel cu adevărat divin şi ceresc prin încălcarea adevărului. Mijloacele nu sunt sfinţite prin scop, ci atât mijloacele cât şi scopul trebuie să corespundă principiilor Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu, dacă se vrea ca încurcătura şi dezonoarea să nu fie rezultatul. Lui Iosafat ar putea să-i pară un țel bun smulgerea ţinutului Ramot din Galaad din mâna dușmanului; ar putea să dea impresia de nobleţe de caracter, de prietenie între popoare şi generozitate, atunci când la propunerea lui Ahab a răspuns: „Eu sunt ca tine și poporul meu ca poporul tău și voi fi cu tine în război” (2. Cronici 18.3). Este ușor să fii nobil şi mărinimos cu prețul principiilor divine; dar cum se termină toate acestea? - Ahab a fost ucis și Iosafat abia a scăpat cu viață, în timp ce mărturia lui a eșuat total. Deci Iosafat nu a atins ţelul, după cum vedem, pentru care el s-a înjugat cu un necredincios, și chiar dacă l-ar fi atins, aceasta nu ar fi fost o justificare pentru ceea ce a făcut.[1] Nimic nu poate îndreptăţi pe un credincios să se înjuge cu un necredincios. Oricât de frumoasă, de atrăgătoare și aparent de corectă ar părea expediția la Ramot în ochii omului, conform sentinţei lui Dumnezeu ea era „ajutor acordat celui rău și dragoste pentru cei care urăsc pe Dumnezeu” (2. Cronici 19. 2).

Adevărul lui Dumnezeu dezbracă oamenii și lucrurile de culorile false cu care i-ar putea acoperi duhul decenţei și îi arată în adevărata lor înfăţişare. Este un har de nedescris că avem sentinţa lui Dumnezeu cu privire la tot ce ne înconjoară; aceasta oferă liniște duhului nostru şi stabilitate umblării și caracterului și păzeşte gândurile, sentimente și principiile noastre de acea şovăire nefericită, care ne face complet incapabili pentru locul unei mărturii ferme pentru Hristos. Ne vom înșela dacă încercăm să ne facem o părere pornind de la gândurile și părerile oamenilor; pentru că ei vor judeca întotdeauna după aparențele exterioare și nu după caracterul intrinsec al lucrurilor şi natura lor. Presupunând că oamenii ar putea obține ceea ce ei consideră un scop drept, totuşi ei vor fi total nepăsători de modul în care l-au obţinut, în timp ce adevăratul slujitor al lui Hristos ştie că trebuie să facă lucrarea Stăpânului său după principiile Stăpânului său și în duhul Stăpânului său. Un astfel de om nu poate fi satisfăcut prin atingerea țelului cel mai vrednic de laudă, dacă nu îl poate atinge pe o cale trasată divin. Atât mijloacele cât și țelul trebuie să fie divine.

Consider, de exemplu, în legătură cu răspândirea scrierilor bune şi mai ales în legătură cu Cuvântul curat, veșnic al lui Dumnezeu, că aceasta este un ţel deosebit de vrednic de laudă; dar dacă nu le pot răspândi altfel, decât înjugându-mă cu un necredincios în acest scop, eu voi renunţa la aceasta, pentru că eu nu trebuie să fac rău, ca să iese binele din el. Dar, preamărit fie Dumnezeu!, slujitorul Său poate răspândi cartea aceasta prețioasă, fără a încălca principiile pe care aceasta le conține. Pe propria răspundere poate să răspândească sămânța prețioasă oriunde, fie singur, fie în părtășie cu cei care sunt cu adevărat de partea Domnului, fără să trebuiască să se unească cu cei a căror întreagă umblare și conduită dovedește că aparțin lumii. Același lucru se poate spune despre orice scop de natură religioasă. Ţelul poate și trebuie atins permanent pe căi divine. Desigur, ni se ripostează că ne este poruncit să nu judecăm; că nu putem privi în inimă; că am fi obligați să privim pe toți cei care se implică în astfel de lucrări bune, precum este distribuirea Bibliei şi a  tractatelor, ajutarea lucrării misionare, ca şi creștini; și că, de aceea, nu poate fi greșit să ne legăm cu ei. La toate acestea răspundem că în Noul Testament nu este un alt pasaj care să fie înţeles şi aplicat aşa de fals, precum este Matei 7.1: „Nu judecați, să nu fiți judecați”. Pentru că în același capitol citim „păziți-vă de falșii profeți… după roadele lor îi veți cunoaște”.

Dar cum am putea să „ne păzim”, dacă nu vom judeca? La fel citim în 1. Corinteni 5: „Pentru că ce am eu să îi judec pe cei dinafară? Nu-i judecați voi pe cei dinăuntru? Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Aici suntem în mod special învățați că cei „dinăuntru” stau în sfera imediată a judecății bisericii; și totuși trebuie să nu judecăm pe nimeni, conform interpretării obişnuite a textului „Nu judecaţi, pentru ca să nu fiţi judecaţi”; în consecinţă această interpretare trebuie să fie greșită. Dacă cineva, chiar şi printr-o mărturisire, se pune pe terenul de a fi „înăuntru” suntem chemați să-l judecăm sau să-l evaluăm. „Nu-i judecați voi pe cei dinăuntru?”. Cu cei care sunt „afară” nu avem altceva de a face, decât să le prezentăm harul pur, desăvârșit, bogat, nelimitat, de nemăsurat de mare, care strălucește cu strălucire neumbrită în moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este destul de clar. Poporului lui Dumnezeu i se porunceşte să judece pe toți cei care mărturisesc că sunt „înăuntru”; îi este poruncit să „se păzească de falșii profeți” şi să cerceteze [verifice] duhurile”; dar cum pot să aibă loc toate acestea, fără să judece? Ce vrea Domnul să spună, atunci când zice: „Nu judecați!”? Cred că El vrea să spună exact ceea ce spune apostolul Pavel, prin Duhul Sfânt, atunci când ne porunceşte: „Nu judecați nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul, care va și aduce la lumină cele ascunse ale întunericului și va arăta sfaturile inimilor; și atunci fiecare își va avea lauda de la Dumnezeu” (1. Corinteni 4. 5). Noi nu trebuie să judecăm motivațiile, dar trebuie să judecăm conduita și principiile, şi anume ale celor care mărturisesc că sunt „înăuntru”. Și tocmai persoanele care spun: „nu trebuie să judecăm”, exercită în mod constant judecata. Nu există nici un creștin adevărat în care imboldurile morale ale  noii naturi din el să nu-l determine la judecarea caracterului, conduitei și învățăturii. Acestea sunt exact punctele care intră în sfera de judecată a credinciosului.

De aceea, fie ca cititorul creștin să lase să pătrundă adânc în inima lui realitatea că el trebuie să facă judecata faţă de aceia cu care el s-a înjugat cu privire la religie. Dacă în acest moment el se află într-un jug sau un harnaşament cu un necredincios, atunci cu siguranţă el este în situaţia de a încălca prescripţiile Duhului Sfânt. S-ar putea ca el să se fi băgat din neştiinţă în acest laţ, şi în acest caz harul Domnului este gata să ierte și să restabilească; dar dacă el persistă în neascultare, după ce a fost avertizat, este imposibil ca el să aștepte binecuvântarea lui Dumnezeu și părtăşia cu El, oricât de preţios şi de important ar fi obiectivul pe care caută să-l atingă. „Ascultarea este mai bună decât jertfa, și luarea aminte decât grăsimea berbecilor” (1. Samuel 15.22).


Tradus de la: Das ungleiche Joch (4)

Titlul original: „Das ungleiche Joch“
din  Botschafter des Heils in Christo, 1866, pag. 113–117.

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare

 

Adnotare

[1] Jugul nepotrivit s-a dovedit o capcană îngrozitoare pentru inima lui Iosafat. El s-a unit cu Ahab pentru un scop religios și, dincolo de sfârșitul dezastruos, îl găsim apoi înjugat cu Ahazia pentru un scop comercial, - o legătură care de asemenea s-a terminat cu pierderi și confuzie; și, în cele din urmă, s-a înjugat cu Ioram pentru un scop militar (compară cu 2. Cronici 18; 2. Cronici 20.35-37; 2 Împărați 3).


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen