Versete călăuzitoare: 2. Tesaloniceni 2.16,17

2. Tesaloniceni 2.16,17: Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeu şi Tatăl nostru, care ne-a iubit … să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun.

Cu toată îngrijorarea pentru cei întorşi de curând la Dumnezeu în Tesalonic, Pavel a vrut să rămână mai bine singur în Atena şi de aceea l-a trimis pe Timotei la ei, ca să-i întărească în credinţa lor şi să-i mângâie (1. Tesaloniceni 3.2). Cât de mult se străduieşte vrăjmaşul când cineva se întoarce la Domnul, ca să-l facă să se poticnească, să-l facă nesigur prin îndoieli sau să-l abată de la o umblare reală ca şi creştin. Însă apostolul a fost mângâiat prin relatarea bună pe care Timotei a putut-o aduce despre credinţa creştinilor încă tineri în credinţă: „Pentru că acum trăim, pentru că voi staţi tari în Domnul” (1. Tesaloniceni 3.8). Din inima lui s-au ridicat mulţumire şi rugăciuni noi către Dumnezeu pentru această situaţie, ca astfel să împlinească ce mai lipseşte credinţei lor: lucrarea preoţească permanentă prin cuvânt precum şi prin uneltele pe care Dumnezeu le foloseşte pentru ca credincioşii să stea tari şi să împlinească învăţăturile în care au fost învăţaţi (2. Tesaloniceni 2.15).

Întăriţi în orice lucrare bună

Să rămâi tare în credinţă este lucrul cel mai important. Însă această credinţă nu trebuie să fie numai intelectuală sau sentimentală, ci ea trebuie să se dovedească în fapte şi cuvinte.

„Fapte” înseamnă activitate/acţionare. Apostolul accentuează aceasta în mod deosebit în următoarele capitole: creştinul credincios trebuie să lucreze, cu excepţia cazului în care el are o poruncă specială din partea Domnului (1. Corinteni 9.14)! Probabil el nu trebuie neapărat să lucreze ca apostolul Pavel „noaptea şi ziua” ( 2. Tesaloniceni 3.8), dar „în linişte” (2. Tesaloniceni 3.12). Sub pretextul credinţei lor sau al apropiatei reveniri a Domnului unii cred că „nu mai trebuie să lucreze” (2. Tesaloniceni 3.11), ceea ce apostolul numeşte: „umblă în neorânduială”. Primul lucru, dacă nu chiar cea mai importantă „lucrare” a credinciosului este lucrul pentru întreţinerea existenţei sale şi a celor care îi aparţin (1. Tesaloniceni 4.11), şi aceasta îi va permite „să dea celui care are nevoie” (Efeseni 4.28) sau să contribuie pentru lucrarea Domnului (Evrei 13.16).

Însă desigur lucrul material nu este ţelul vieţii. În prima lui scrisoare către credincioşii din Tesalonic Pavel i-a lăudat pentru „lucrarea credinţei şi osteneala dragostei” (1. Tesaloniceni 1.3). Credincioşilor din Corint el le scrie: „Fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului” (1. Corinteni 15.58). Pe credincioşii din Roma îi îndeamnă: „în sârguinţă, fără ezitare; în duh, fierbinţi, slujind Domnului” (Romani 12.3), „fiecare după cum a primit un dar de har”, folosindu-l reciproc „ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1. Petru 4.10).

„Tare şi neclintit în fapte bune” nu înseamnă nu numai lucrul, ci orice lucrare pentru Domnul, la care El a chemat pe fiecare. Filipenii au fost îndemnaţi să stea tari „într-un singur duh, cu un singur suflet luptând împreună cu credinţa Evangheliei” (Filipeni 1.27). Mărturia pentru a conduce suflete la Isus, pentru a le „câştiga” pentru El (1. Corinteni 8.19-23), poate avea aspecte diferite, aşa cum ne arată Cuvântul lui Dumnezeu în diverse imagini.

Desigur în privinţa aceasta trebuie să fim dependenţi de Domnul. Aceste „fapte” se referă în mare măsură şi la slujba pentru credincioşi: „Pentru că Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea care aţi arătat-o pentru Numele Său, întrucât aţi slujit şi slujiţi sfinţilor” (Evrei 6.10). Cât de mult accentuează el importanţa „hărniciei până la sfârşit” fără să devină „leneşi” (Evrei 6.11,12)! Cât de multe ocazii există totuşi pentru copiii lui Dumnezeu pentru încurajare, îndemnare (1. Tesaloniceni 5.11), vizite (Iacov 1.27), ajutor practic, „practicarea îndurării” (Romani 12.8), şi ca să nu uităm slujba în Cuvânt pentru aceia cărora Domnul le-a încredinţat darul acesta.

Întărit în orice cuvânt bun

„Din aceiaşi gură iese binecuvântare şi blestem. Fraţii mei, nu trebuie ca acestea să fie aşa. Oare izvorul, din aceeaşi deschidere, ţâşneşte dulce şi amar?” (Iacov 3.10,11). O remarcă la cuvântul „bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud” (Efeseni 4.29): „Un cuvânt bun înveseleşte inima” (Proverbe 12.25). Există ceva mai bun decât să vorbeşti despre Domnul Isus şi despre Evanghelia harului? „Du-te … şi spune-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine” (Marcu 5.19), a spus Isus celui posedat de diavolul, pe care El l-a eliberat.

Ana a vorbit despre El, cu toată vârsta ei înaintată. Despre credincioşii din Tesalonic ni se spune: „Cuvântul Domnului a răsunat … în orice loc” (1. Tesaloniceni 1.8). La fel şi Petru îndeamnă pe credincioşi ca ei „să vestească virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1. Petru 2.9b).

Cât de multă pagubă şi durere pot produce vorbirile de rău şi, mai mult chiar, defăimările, care distrug reputaţia unui frate sau întinează mărturia lui înaintea altora. În Psalmul 141.3 David se roagă: „Pune, Doamne, o strajă gurii mele, păzeşte uşa buzelor mele!” În evanghelia după Matei se spune: „Din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12.34). La fel spune şi Domnul Isus: „Dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele … răutăţi …” etc. (Marcu 7.21-23).

Domnul să ne întărească inimile (1. Tesaloniceni 3.13), pentru ca faptele noastre şi cuvintele noastre să fie spre onoarea Lui: „Dar credincios este Domnul, care vă va întări şi vă va păzi de rău” (2. Tesaloniceni 3.3).

Tradus de la: Werke und Worte - zu Gottes Ehre
Tradus din La Feuille aux jeunes

Traducere: Ion Simionescu