Mefiboşet
(Nici) un răspuns la dragostea nemărginită

Sydney M. Anglin

© SoundWords, Online începând de la: 13.07.2019, Actualizat: 13.07.2019

Versete călăuzitoare: 2 Samuel 9; 19

Harul lui Dumnezeu faţă de păcătos a fost deseori ilustrat – în cuvânt şi în scris – prin istoria „bunătăţii lui Dumnezeu”, pe care David a dovedit-o faţă de Mefiboşet. Şi privită în felul acesta, această prezentare este desigur foarte frumoasă. Dar noi nu trebuie să ne oprim la vreo prezentare, ca şi cum aceasta ar descrie harul lui Dumnezeu în dimensiunea şi plinătatea lui în acelaşi fel cum îl prezintă Evanghelia.

Nu toate modelele sau istorisirile, pe care noi le găsim în Vechiul Testament, pot – luate împreună – exprima aşa cum se cuvine harul, pe care Dumnezeu l-a dovedit omului în Isus Hristos, şi cu atât mai puţin lucrarea binecuvântată, pe care Isus a făcut-o la cruce, şi răscumpărarea, pe care El a înfăptuit-o, pe baza căreia harul poate „domni prin dreptate spre viaţa eternă” (Romani 5.21).

Aceasta trebuie s-o păstrăm bine în minte, când se predică despre modele şi istorisiri – oricât de preţioase ar fi ele. Trebuie numai să ai dorinţa să gândeşti mai mult asupra lor şi să le evaluezi ca istorisiri şi modele, care îndreaptă inimile şi sufletele noastre spre El, spre Acela despre care ele vorbesc, şi spre bogăţia nespus de mare a harului lui Dumnezeu, care acum a fost descoperit şi al cărui subiect ar trebui să ne recunoaştem pe noi înşine.

Însă aceasta dă naştere la o altă întrebare cu importanţă mai mare: Ce efect are această descoperire a harului Dumnezeului nostru asupra inimii şi asupra întregii vieţii şi personalităţi? Doresc deci să studiem această latură a adevărului (o voi numi partea subiectivă), despre care noi găsim o prezentare frumoasă şi preţioasă în Mefiboşet. Şi dacă ne gândim la această latură a adevărului şi prezentarea lui în Mefiboşet, nu ar trebui să recunoaştem că suntem aşa de puţin mişcaţi de dragostea lui Dumnezeu şi a lui Hristos din cauza indolenţei şi răcelii inimii noastre? Harul, care ne-a fost arătat nouă, depăşeşte cu mult în mărime şi strălucirea în glorie şi binecuvântare harul de care a avut parte Mefiboşet. Însă Mefiboşet a reflectat acest har, care a avut influenţă asupra comportării şi personalităţii lui, cu sentimente de inimă faţă de David. Vedem noi în comparaţie cu aceasta cât de puţină este influenţa harului asupra atitudinii noastre – atât în ceea ce priveşte despărţirea de lume cât şi devotamentul nostru faţă de Hristos şi interesele Sale aici pe pământ, unde El a fost şi este încă respins?

Vom face bine să ne reproşăm serios şi corect, de ce este aşa, şi să ne întrebăm inima înaintea lui Dumnezeu şi să nu aşteptăm „o ocazie mai potrivită”. Căci dacă este un motiv pentru aceasta, este bine să ne convingem de el şi să nu ne temem să-l descoperim. Aceasta este un remediu bun; şi în afară de aceasta noi nu putem ascunde nimic, căci vine ziua în care „se vor arăta sfaturile inimii” (1 Corinteni 4.5). Noi avem a face cu adevărat cu Dumnezeul oricărui har, care poate preţui şi recunoaşte orice dorinţă a inimii faţă de Sine şi de Hristos şi la care nu este nici o evaluare greşită sau făcută în grabă, aşa cum găsim mai târziu la David faţă de Mefiboşet.

Pe de altă parte pe El nu-L înşală nici o înfăţişare bună, nici o mărturisire de formă, nici un exterior evlavios. „Toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4.13). Însă o inimă sinceră, care cunoaşte cu adevărat dragostea Lui, nu va vrea să fie altfel. Pentru oamenii aceştia este o mângâiere şi pace mare, că El ştie şi decide totul în chip desăvârşit.

Ne putem imagina ce bucurie ar fi fost pentru Mefiboşet, dacă David ar fi cunoscut dorinţele şi motivaţiile inimii lui şi le-ar fi onorat aşa cum se cuvine, în loc să judece repede şi aspru situaţia lui. Dar noi ştim că această bucurie a venit numai din simpatia fidelă a lui Mefiboşet faţă de David; acolo nu era nici o prefăcătorie a inimii, nici un motiv egoist, nici o adaptare la împrejurări. Nu, acolo era numai simplitatea ochilor şi devotamentul inimii, pe care lumescul şi egoistul Ţiba nu le putea înţelege, care cu o inimă vicleană voia să fie „văzut bine în carne” (Galateni 6.12).

Haideţi să vedem (spre folosul propriu prin aplicarea la noi înşine) ce a fost, care l-a format pe Mefiboşet aşa fel că a rezultat un rod aşa de frumos şi binecuvântat. Mai multe împrejurări lucrează împreună pentru acest rezultat, şi la fel trebuie să fie şi la noi, dacă acest rod trebuie să se găsească şi la noi. David i-a arătat har mare şi nemeritat. Mefiboşet aparţinea familiei aceluia care era un vrăjmaş al lui David şi l-a prigonit – Saul. În afară de aceasta el era sărac şi lipsit de ajutor şi el a primit şi a luat. El era unul din cei „săraci în duh”, care putea fi binecuvântat. El era deplin conştient de poziţia lui şi de starea lui şi prin aceasta avea o înţelegere profundă pentru harul arătat lui de David. Inima lui era mişcată de aceasta şi prin aceasta a fost câştigată. Dar felul în care el a avut parte de har trebuie văzut în contextul acesta.

Deoarece natura şi dimensiunea harului lui Dumnezeu nu sunt înţelese corect, mulţi nu înţeleg astăzi când este vorba de lucrarea reală a harului în comportarea noastră. Mefiboşet a înţeles corect natura harului de care a avut parte şi a ocupat locul pe care harul acesta i l-a dat; prin aceasta el avea contact permanent cu David. Era nu numai o acţiune bună dovedită lui, ci era locul pe care harul acesta i l-a dat, prin care sufletul lui a fost atras spre David. Pe baza acestei poziţii, în care l-a aşezat harul, el putea vedea permanent pe David şi învăţa suficient de la el, ca să crească în sentimente pentru el. Însă totodată el îşi amintea unde a fost odinioară şi ce a fost şi ce mare era favoarea care l-a adus aşa de aproape de David însuși și totodată în societatea lui.

Dacă comparăm aceasta cu harul lui Dumnezeu față de noi, vreau să amintesc încă o dată ca la început, că tot ce a făcut şi putea să facă David exprimă foarte slab ceea ce noi am primit. În unele privinţe este realmente mai degrabă un contrast decât o comparaţie. Ce dragoste a exprimat David vreodată faţă de Mefiboşet? Nici una, pe care noi am fi putut-o remarca. David a arătat această dragoste fiului său ticălos Absalom în mii de feluri mai mult decât lui Mefiboşet. Ei bine, acesta sta la masa lui David, „ca unul din fiii împăratului”, dar nu era nici o relaţie de rudenie conştientă; nici un „duh de adoptare”, pe de o parte, şi nici o fundare a unei dragoste neschimbătoare, pe de altă parte.

Dacă comparăm efectul asupra inimii lui Mefiboşet şi răspunsul dat prin stilul lui de viaţă cu comportarea noastră, trebuie iarăşi să spun că toate acestea ar trebui să dea naştere în noi la o mare ruşinare. Şi de ce noi avem un răspuns aşa de slab la un har aşa de măreţ şi la o dragoste nemărginită? Nu este din cauză că noi nu am realizat suficient în sufletele noastre adevărata depărtare şi adevărata stare morală, în care ne-am aflat? „Cui i s-a iertat puţin, iubeşte puţin.” Şi iarăşi: nu este şi din cauză că nici nu am înţeles şi nici nu am fost captivaţi de natura harului şi a dragostei, şi legat de aceasta locul apropierii, pe care dragostea ni l-a dat? Dacă ea a fost primită, ar trebui să ne regăsim în apropierea conştientă a Aceluia care a suferit şi a murit pentru noi. (David n-a suferit niciodată ceva pentru Mefiboşet!)

Dacă primim această binecuvântare, noi o putem experimenta cu adevărat numai prin aceea că aplicăm moartea lui Hristos la tot ce slujeşte „omului vechi”. Dacă preferăm aici viaţa, noi nu putem fi în bucuria actuală a „vieţii veşnice” – a cercului binecuvântărilor pe care moartea Sa şi învierea Sa ni le-au descoperit deja acum şi în care Duhul Sfânt doreşte să introducă inima noastră, căci în acest scop a fost El trimis de Tatăl.

Nu vreau să urmăresc mai departe în toate detaliile relatarea despre Mefiboşet în relaţia lui cu David în ceasul repudierii lui David şi despărţirea acestuia de împărăţie. Relatarea divină ne povesteşte în cuvinte puţine ce înseamnă pentru David o inimă credincioasă şi devotată, în timp ce el era absent de pe „locul lui de drept” (vezi 2 Samuel 19.25). Ar trebui ca noi să admirăm aceasta şi să năzuim la un răspuns corespunzător în viaţa noastră la faptul că Salvatorul şi Domnul nostru a fost respins şi dezonorat aici.

Cealaltă menţionare scurtă despre Mefiboşet la revenirea lui David şi răspunsul lui la hotărârea rapidă a lui David din cauza moştenirii – aşa cum găsim în 2 Samuel 19.31 – vorbesc iarăşi foarte clar despre dragostea neprefăcută şi dezinteresată faţă de David, care a putut învinge totul, numai pentru ca David să fie înălţat şi onorat şi Mefiboşet să poată savura din nou societatea lui şi să se bucure de ea.

Toate acestea sunt frumoase de studiat şi pline de fericire, să gândeşti la ele; sunt scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca cititorul şi scriitorul acestor rânduri să facă la fel şi să tragă foloase din ele. Ar trebui să provoace în noi exerciţii de inimă, în măsura în care noi am fost formaţi şi schimbaţi prin dragostea care „întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3.19), şi prin prezenţa aducătoare de bucurie şi tovărăşia Domnului şi Salvatorului nostru binecuvântat, Fiul Preaiubit al Tatălui, în care El Şi-a găsit (şi totdeauna Îşi găseşte) plăcerea.

Fie ca inimile noastre să exclame:

Îndreaptă-ne privirea fix spre Tine
Cu totul, şi numai spre Tine,
Ca plini fiind de frumuseţea Ta
Privirea noastră numai în spre Tin’ să stea.


Tradus de la: Mephiboseth

Titlul original: „Mephibosheth“
din The Christian’ s Friend and Instructor, vol. 24, 1897, pag. 13 şi următoarele.
Sursa: www.stempublishing.com/magazines/cf/1897/Mephibosheth.html

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).