„Un slujitor de folos”
Din viaţa evanghelistului Marcu

Clifford Henry Brown

© SoundWords, Online începând de la: 23.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Doresc în după-masa acestei zile să spun ceva despre Ioan Marcu, şi anume pe baza relatării din Scriptură despre viaţa sa. Cuvântul lui Dumnezeu dă învăţătură prin prescripţii, proverbe, istorie şi modele. Dumnezeu explică astfel în diferite feluri drumul credinţei. De aceea vom face bine să ţinem seama de fiecare element al adevărului, oricât de mic ar fi el, căci referirile indirecte ne sunt deosebit de folositoare.

Ioan Marcu este amintit pentru prima dată în Faptele apostolilor 12.11,12:

Faptele apostolilor 12.11,12: Şi Petru, revenindu-şi, a spus: „Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea poporului iudeilor”. Şi, după ce şi-a dat bine seama, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau.

Să fim atenţi aici la împrejurări. Petru a fost luat captiv. Împăratul Irod voia să-l omoare, aşa cum a făcut puţin înainte cu apostolul Iacov; însă în această hotărâre nu a ţinut seama de Dumnezeu. Cu toate că mai târziu Petru trebuia să moştenească o cunună de martir - acum timpul lui nu venise încă. Încă nu, căci Dumnezeu a considerat oportun ca nici o armă să nu poată fi construită împotriva lui, ca să-i ia viaţa.

După ce Petru a fost eliberat prin puterea şi prezenţa îngerului, el stă în oraş complet singur pe stradă. Este noapte. El se opreşte, să gândească ce să facă. Pot să mi-l imaginez adâncit în gânduri: „Ce să fac acum?” După aceea se hotărăşte: „Voi merge la casa mamei lui Ioan Marcu.” De ce el a ales tocmai această casă? Deoarece el cunoştea atmosfera acestei case. El nu era un necunoscut acolo. Ştia foarte bine, că acolo se susţinea cauza lui Isus. El era sigur, că ei se îngrijorau pentru el, că este în închisoare. Da, acolo se va duce.

Să ne oprim aici, şi să ne întrebăm singuri? Dacă cineva este cufundat în greutăţi şi se întreabă: „Unde aş putea să mă duc, ca să primesc ajutor spiritual?”, se va hotărî el atunci să vină la tine? Nu este aceasta o întrebare serioasă pentru fiecare din noi?

Să privim mai îndeaproape casa lui Ioan Marcu. Ce se face acolo? Se roagă. De curând am fost mişcat de o idee călăuzitoare, pe care am citit-o undeva: „Familia care se roagă împreună rămâne unită.” Ce privilegiu mare, să creşti într-un astfel de cămin! Ioan Marcu avea un fundal demn de invidiat: el avea o mamă care se ruga. Ai tu o mamă, care te-a învăţat să re rogi? Este viaţa ta astăzi un răspuns la rugăciunile ei? Tatăl lui Marcu nu este amintit aici. Probabil murise. Oricum ar fi, rămâne faptul, că aici este amintită în mod deosebit mama. Ea pare să fie răspunzătoare pentru casă. Eşti tu o mamă, care poartă singură răspunderea să educe pe copiii ei pentru Domnul? Atunci fii curajoasă! Gândeşte la mama lui Ioan Marcu.

O altă referire la această situaţie găsim în prima epistolă a lui Petru, care a fost scrisă la mult timp după această noapte. Acolo Petru scrie în ultimul capitol în versetul 13:

1 Petru 5.13: Vă salută cea împreună-aleasă, care este în Babilon, şi Marcu, fiul meu.

Deduc că Ioan Marcu a venit la credinţă prin slujba personală a lui Petru. Aceasta ne conduce la un alt gând: dacă Dumnezeu te foloseşte ca să conduci pe cineva la Isus, atunci între voi va rămâne o legătură deosebită cât timp veţi trăi. Vei fi totdeauna interesat de creşterea în credinţă a lui sau a ei. Fără îndoială mama lui Ioan Marcu l-a crescut în disciplina şi sub mustrarea Domnului şi s-a rugat mult pentru el. Prin slujba lui Petru el a fost condus la o hotărâre concretă pentru Hristos. De aceea niciunul dintre noi să nu gândească, că, dacă noi am condus pe cineva la Hristos, hotărârea acestuia se datorează numai nouă. Foarte probabil alţii înaintea noastră au lucrat şi noi am continuat lucrarea lor. Numai Dumnezeu ştie şi El va răsplăti pe cel căruia i se cuvine plata.

Să citim acum în capitolul 11 din Faptele apostolilor, versetele 29 şi 30 şi la sfârşitul capitolului 12, versetele 24 şi 25:

Faptele apostolilor 11.29,30: Şi ucenicii au hotărât ca, după prosperitatea fiecăruia, să trimită fiecare ceva, spre slujire, fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, trimiţând acestea bătrânilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.

Faptele apostolilor 12.24,25: Dar Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea. Şi Barnaba şi Saul, după ce şi-au împlinit slujba, s-au întors la Ierusalim, luând cu ei şi pe Ioan, care era numit Marcu.

Aici întâlnim din nou pe tânărul nostru Marcu. Dintr-un alt loc din Biblie aflăm că Barnaba era unchiul lui Ioan Marcu (Coloseni 4.10). Judecând după ceea ce găsim în alte pasaje din Biblie, cred că Marcu a fost foarte preţuit de unchiul său. Aceasta este uşor de înţeles, căci între ei erau nu numai legături naturale, ci şi spirituale.

Barnaba şi Saul au plecat la Ierusalim, ca să ducă colecta pentru săraci. Înainte de întoarcerea lor, ei au considerat bine să ia pe nepotul lui Barnaba cu ei la Antiohia. Foarte probabil s-au dus la casa mamei lui, unde s-au făcut rugăciuni intense pentru Petru. Desigur mama lui Ioan Marcu a fost mulţumitoare Domnului că fratele ei şi Saul au acordat o încredere aşa de mare fiului ei, ca să-l aleagă ca însoţitor al călătoriei lor.

Barnaba, unchiul lui Ioan Marcu, era un om deosebit. Nu ştiu, ca Scriptura să spună despre un altul: „Pentru că era un om bun şi plin de Duh Sfânt” (Faptele apostolilor 11.24). Aceasta nu se poate spune despre fiecare credincios. Un credincios poate fi un om fidel şi cu toate acestea nu poate fi numit un „om bun”. În această expresie este cuprins un sens deosebit, de care ai plăcere, dar pe care nu-l poţi explica. Noi toţi cunoaştem astfel de oameni, ne gândim cu plăcere la ei şi vorbim cu plăcere despre ei.

În Faptele apostolilor 13.1-4 regăsim pe aceşti trei bărbaţi, Barnaba, Saul şi Marcu, şi anume activ legaţi cu adunarea din Antiohia. Desigur Ioan Marcu a învăţat mult prin slujbele felurite, care au avut loc în această adunare binecuvântată. Adunarea din Antiohia a avut cu adevărat o poziţie cheie între adunările constituite dintre păgâni. În acest timp a devenit clar printr-o revelaţie divină, că era voia lui Dumnezeu, ca Barnaba şi Saul să plece într-o slujbă misionară deosebită. În versetele 3 şi 4 se spune: „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru.” Adunările credincioşilor din primele secole au trimis fraţi pentru o slujbă specială pentru Domnul şi prin aceasta au dovedit solidaritatea lor. Nu era o instalare oficială pe funcţie, ci mai mult o dovadă de identificare cu slujba misionarilor.

„Fiind trimişi de Duhul Sfânt …”. Să observăm că era Duhul Sfânt, Cel care îi trimitea, nu fraţii. Îmi amintesc de o soră, care deseori întreba, de ce fraţii nu o trimit în misiune peste ocean. I-am spus, că ea ar putea să aştepte aceasta până la sfârşitul vieţii ei, dar ea nu va vedea împlinită dorinţa ei. Noi nu trimitem misionari. Ce autoritate avem noi din Cuvântul lui Dumnezeu, ca să trimitem pe cineva? Dumnezeu este Acela care prin Duhul Sfânt trimite pe lucrătorii Săi la seceriş. Noi ne putem identifica cu ei, dar nu putem să-i trimitem.

Versetul 5 spune: „Şi, fiind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Şi aveau şi pe Ioan, ca slujitor.” Să nu supraevaluăm cuvântul „slujitor”. Cuvântul tradus din greacă aici înseamnă în original „ajutorul unui vâslaş”. Din acest înţeles textual  s-a transformat cu timpul în ajutor al altuia în slujbă (în traducerea lui Darby: attendant).

De aceea Ioan Marcu a însoţit pe Barnaba şi Saul ca ajutor al lor. Cred că cei mai mulţi din aceia care au intrat în slujba permanentă au început pe treapta cea mai de jos. Primele lor încercări le-au făcut în mod obişnuit sub supravegherea şi sfatul fraţilor mai în vârstă. Tot aşa şi Marcu a făcut aici, ca să zicem aşa, practica. El era într-o tovărăşie minunată. Imaginaţi-vă aceasta: să ai ocazia să călătoreşti cu „un om bun, plin de Duhul Sfânt”, şi cu Pavel, marele apostol al naţiunilor! De aceea Ioan Marcu a ocupat o poziţie demnă de invidiat. Unul din lucrurile triste din viaţa noastră este, că deseori noi nu cunoaştem privilegiul nostru mare. Noi nu numărăm totdeauna binecuvântările, pe care le-am primit. Noi nu cunoaştem totdeauna „ziua cercetării noastre”. Probabil acum ne dorim mult poienile verzi din depărtare şi nu observăm că suntem înconjuraţi de binecuvântarea bogată a Domnului.

Grupa celor trei, constituită din Barnaba, Pavel şi Marcu, porneşte. Ei îşi iau timp, ca pe drumul lor să vestească Evanghelia. Probabil Ioan Marcu şi-a dat seama că pentru viaţa unui misionar aparţine mai mult decât el şi-a imaginat. Se pare că mai înainte el nu s-a aşezat să estimeze cheltuielile. Gândurile la acasă şi la cei dragi păreau să devină prea tari pentru el, decât ca el să poată continua cu lucrarea. În Perga în Pamfilia a ajuns la punctul culminant al descurajării lui. Citim:

Faptele apostolilor 13.13: Şi, mergând cu corabia de la Pafos, Pavel şi cei cu el au venit la Perga Pamfiliei. Şi Ioan s-a despărţit de ei şi s-a reîntors la Ierusalim.

Dar acesta nu este sfârşitul istoriei. Când Dumnezeu ne prezintă viaţa unui sfânt, atunci El nu trece nimic sub tăcere; El ne dă o imagine completă - spre câştigul nostru şi spre învăţătura noastră. Când citesc Biblia mea, mulţumesc lui Dumnezeu, că Lui I-a plăcut să folosească instrumente imperfecte. Aceasta îmi dă curaj să merg mai departe pe drumul credinţei. Nu este tot aşa şi cu voi? La citirea atentă a relatărilor despre viaţa slujitorilor lui Dumnezeu în Cuvântul Său constatăm că ei toţi într-un fel sau altul aveau greşeli. A fost numai un singur Slujitor desăvârşit.

După ce Marcu s-a hotărât să se întoarcă acasă, şi Pavel şi Barnaba au mers singuri mai departe, i-a întâmpinat o furtună puternică. Pavel o fost lovit brutal cu pietre şi lăsat la marginea drumului, deoarece considerau că era mort. Într-adevăr, Ioan Marcu a scăpat prin plecarea lui de multe greutăţi, însă ce pată de ruşine era pe el! Însă aceasta nu era totul; comportarea lui trebuia mai târziu să conducă la consecinţe şi mai triste.

Să citim Faptele apostolilor 15.35,36:

Faptele apostolilor 15.35,36: Şi Pavel şi Barnaba au stat în Antiohia, învăţându-i şi vestind Cuvântul Evangheliei Domnului, împreună cu mulţi alţii. Dar, după câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum se află.”

Aceasta era o hotărâre bună, nu-i aşa? Dacă ai condus oameni la Isus, atunci responsabilitatea noastră faţă de ei nu s-a terminat. Cuvântul lui Dumnezeu confirmă aceasta. Pavel şi Barnaba au hotărât să viziteze pe aceşti oameni convertiţi, ca să vadă cum le mergea. Caracteristica unui păstor adevărat este să se îngrijească de bunăstarea oilor.

Acum ajungem la un eveniment dureros în viaţa acestor bărbaţi iubiţi ai lui Dumnezeu, Barnaba şi Pavel. În slujba pentru Domnul se întâmplă ca noi să ajungem în situaţii la care noi am fi renunţat mai bine. Năzuim după cineva care să ne preia hotărârea; cu toate acestea observăm, că nu putem s-o ocolim. Într-o astfel de situaţie trebuie să fim curajoşi. Aici stau doi bărbaţi faţă în faţă: Barnaba, un om al lui Dumnezeu, şi Pavel, slujitorul cel mai consacrat, pe care Dumnezeu l-a avut vreodată. Ei s-au împotmolit cu privire la utilitatea luării lui Ioan Marcu împreună cu ei în călătorie. Să citim mai departe relatarea din Faptele apostolilor 15:

Faptele apostolilor 15.38-40: dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise în Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel de neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul; şi Barnaba, luând cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu.

Ambele părţi păreau hotărâte să-şi impună voinţa. Ce trist! Pe baza relatării putem presupune că neînţelegerea s-a desfăşurat în felul următor: Barnaba a propus: „Luăm cu noi pe nepotul meu.” Pavel a replicat: „Nu-l luăm cu noi; îl cunosc. El ne-a părăsit, atunci când aveam cea mai mare nevoie de el. Nu, nu vreau ca el să vină cu noi.” Dar Barnaba nu a cedat: „El este nepotul meu şi el vine cu noi.” Astfel cearta a escalat. Îmi pot imagina, că nici Barnaba şi nici Pavel nu au folosit cuvinte plăcute. Dar oricum ar fi: potrivit relatării, rămâne realitatea tristă, că aceşti doi bărbaţi dedicaţi lui Dumnezeu niciodată nu vor mai lucra împreună. Nu este tragic aceasta? Şi cu toate acestea istoria Bisericii lui Dumnezeu arată multe exemple de felul acesta.

Deci Barnaba a plecat cu corabia împreună cu nepotul său; însă nu se aminteşte, că rugăciunile sfinţilor i-ar fi trimis. Când citim aşa ceva, inimile noastre se împovărează. Un bărbat aşa de credincios şi o greşeală aşa de mare! Doresc aici să fac o remarcă, pe care o consider foarte potrivită şi importantă. Care a fost motivul greşelii lui Barnaba? Era rudenia de sânge, legăturile naturale. În timpul celor cincizeci de ani ai vieţii mele în adunările sfinţilor am văzut multe frecuşuri şi greutăţi. O parte, nu deloc neînsemnată, a constituit-o această chestiune: legăturile de sânge. Incapacitatea unui sfânt de a judeca real lucrurile, atunci când este vorba de carnea proprie şi sângele propriu, este sfâşietoare. Nimeni dintre noi nu este scutit de aceasta.

În contrast cu aceasta citim în Vechiul Testament un exemplu pozitiv, şi anume din Exodul capitolele 32-33. Moise era suit pe munte, ca să primească Legea din gura lui Dumnezeu. Când s-a reîntors în tabără a văzut că fratele său Aaron a ademenit poporul la rebeliune şi idolatrie. Sub conducerea lui Aaron şi cu ajutorul lui au făcut un viţel din aur şi i s-au închinat. Moise a făcut o cercetare imparţială şi a constat că fratele lui era încurcat în contravenţie. Dar aceasta nu l-a împiedicat pe Moise de la o faptă curajoasă şi hotărâtă. El a făcut cunoscut cu voce tare: „Cine este pentru Domnul: la mine!” Seminţia lui Levi s-a strâns la el şi el i-a dat porunca: „Fiecare să-şi pună sabia la coapsă … şi fiecare să ucidă pe fratele său … Consacraţi-vă astăzi pentru Domnul, fiecare împotriva fiului său şi împotriva fratelui său” (Exodul 32.26-29). Ei au fost ascultători. Legăturile de sânge nu i-a reţinut.

Dacă citim Deuteronomul 33.1, vom vedea cum a evaluat Dumnezeu această ascultare imediată: „Şi aceasta este binecuvântarea cu care a binecuvântat Moise, omul lui Dumnezeu, pe fiii lui Israel înaintea morţii sale.” Acum versetul 8: „Şi despre Levi a zis: Tumim al tău şi Urim al tău sunt pentru bărbatul evlavios al tău, pe care l-ai încercat la Masa, cu care te-ai certat la apele Meriba.” Aceasta este o afirmaţie foarte deosebită, pe care Domnul a lăsat-o să fie scrisă aici cu privire la această ascultare dezinteresată. În versetele 9 până la 11 Dumnezeu vorbeşte direct despre acest caz: „Care a zis despre tatăl său şi despre mama sa: «Nu i-am văzut!» Şi n-a recunoscut pe fraţii săi şi n-a cunoscut pe fiii săi; pentru că ei au păzit cuvântul Tău şi au ţinut legământul Tău. Ei vor învăţa pe Iacov judecăţile Tale şi pe Israel Legea Ta; ei vor pune tămâie înaintea nărilor Tale şi arderea-de-tot pe altarul Tău. Binecuvântează, Doamne, tăria lui şi să-Ţi fie plăcută lucrarea mâinilor lui.” Nu se ridică aici un monument deosebit leviţilor pentru credincioşia necondiţionată cu privire la cauza lui Dumnezeu? Când ei au dat la o parte puterea legăturilor naturale, nici pe departe nu s-au gândit că Dumnezeu le va acorda o astfel de poziţie de încredere înaltă şi responsabilitate.

Fie ca noi toţi să învăţăm din acest eveniment o lecţie importantă! Vai, câte necazuri au luat naştere în adunările sfinţilor, deoarece ei au neglijat să dea la o parte legăturile de sânge, atunci când a fost vorba de decizii majore în biserică! Acest loc slab al nostru ne împiedică deseori să practicăm în biserică disciplina necesară. Să rezumăm: între noi sunt relativ puţini leviţi adevăraţi.

Mântuirea o primim gratis, dar noi trebuie să plătim un preţ, ca să devenim ucenici. Să citim Luca 14.26,27: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, şi chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenic al Meu; şi oricine nu-şi poartă crucea sa şi vine după Mine nu poate fi ucenic al Meu.” Fie ca noi toţi să învăţăm din comportarea greşită regretabilă a lui Barnaba: că pe drumul credinţei noastre legăturile de sânge niciodată să nu fie mai importante decât voia lui Dumnezeu!

Nu este semnificativ că Duhul a acoperit complet cu un văl lucrarea lui Barnaba şi a nepotului său? Faptele apostolilor 15.39 relatează, că Barnaba a luat cu sine pe Marcu şi au plecat cu corabia spre Cipru. Acesta era acelaşi drum, pe care a mers Marcu atunci când a devenit descurajat şi s-a întors înapoi. În contrast cu tăcerea despre călătoria lor citim o relatare detaliată despre călătoria reuşită a lui Pavel şi a noului său însoţitor Sila. Abia câţiva ani mai târziu auzim ceva despre Ioan Marcu.

Vrem acum să ne îndreptăm spre partea luminoasă a istoriei şi citim Coloseni 4.10:

Coloseni 4.10: Vă salută Aristarh, cel împreună-întemniţat cu mine, şi Marcu, vărul lui Barnaba, despre care aţi primit porunci (dacă va veni la voi, primiţi-l!)

După anii mulţi, care au trecut de când am auzit ultima dată despre Ioan Marcu, putem presupune cu siguranţă că el a devenit mult mai matur şi mai înţelept în slujba sa. Şi Pavel este acum bătrân; el se apropie de finalul slujbei sale de mărturie pentru Hristos. Cât de îndurător este totuşi Duhul lui Dumnezeu, că El ne lasă să ştim, că acela, care a întors spatele lui Pavel şi prin aceasta a pierdut încrederea lui, după mult timp savurează din nou recunoştinţa lui. Pavel roagă în mod deosebit pe credincioşii din Colose, să primească pe Marcu, dacă el va veni la ei. Să observăm cât de atent este Duhul Sfânt să identifice pe acest „Marcu”, pentru ca noi să nu tragem grăbit concluzia că ar fi vorba de o altă persoană cu acelaşi nume. Nu, este aceeaşi persoană, nepotul lui Barnaba, care acum şi-a recăpătat încrederea la Pavel. Pavel era unul care a parcurs şcoala lui Dumnezeu. De îndată ce el a descoperit că un slujitor al Domnului, care a eşuat, şi-a recunoscut greşelile, el era primul care să-l ierte. Versetul 10 din Coloseni 4 este asemenea unei scrisori de recomandare pentru Marcu semnată de mâna apostolului Pavel.

Este şi o scrisoare mai târzie. Să deschidem la 2 Timotei 4.6: „Pentru că eu sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit.” El scrie aceasta în a doua sa întemniţare, scurt înainte de moartea sa. Prin aceasta această scrisoare este deosebit de emoţionantă. Citim versetele 7-11:

2 Timotei 4.7-11: M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa. Străduieşte-te să vii curând la mine; pentru că Dima m-a părăsit, iubind veacul de acum, şi a plecat la Tesalonic; Crescens, în Galatia, Tit în Dalmaţia; numai Luca este cu mine. Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă.

Am îndrăznit să scot în evidenţă ultima frază. Cât de minunate sunt totuşi căile lui Dumnezeu! El a vegheat cu credincioşie, ca această recomandare neîngrădită despre Ioan Marcu să se găsească în Scriptură ca ajutor folositor. Nu este măreţ lucrul acesta? „El îmi este folositor”. Această expresie adaugă valoare acestei exprimări de laudă, deoarece ea este aproape ultimele rânduri ale textului inspirat, care [ne-]au fost date vreodată prin apostolul Pavel.

Iubite creştin, iubite slujitor al Domnului, tu şi eu, noi am făcut greşeli, probabil greşeli dureroase. Să nu ne descurajăm; să nu renunţăm; să nu gândim, că Dumnezeu nu vrea să ne mai folosească! Cum poţi fi reabilitat? Să ne plecăm şi să ne smerim înaintea Lui şi să-I mărturisim eşecul nostru şi păcatul nostru. Să nu ne îndreptăţim şi să nu ne retragem indiferenţi de la responsabilitatea noastră. Să recunoaştem simplu: „Am acţionat fals!” Recunoaşte totul şi vei fi uimit cât de îndurători şi îngăduitori sunt fraţii tăi şi surorile tale. Îmi amintesc de un frate bătrân, care la începutul unei ore de rugăciune s-a ridicat şi a mărturisit pe faţă atitudinea lui necorespunzătoare într-o anumită situaţie, care a întristat pe fraţii şi surorile lui. El a spus: „Eu n-am avut dreptate, fraţii mei au avut dreptate.” Când după aceea sfinţii s-au plecat pe genunchi la rugăciune, nu a fost nici măcar o singură rugăciune, în care să nu se recunoască o reacţie profundă la mărturisirea smerită a fratelui nostru, că el a făcut o greşeală. Mult timp ne-am gândit la această întâmplare.

Acum vine partea cea mai frumoasă a studiului nostru cu privire la viaţa lui Ioan Marcu:

Matei 23.12: Şi oricine se va înălţa pe sine însuşi va fi smerit.

Primul (privit în timp), cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat relatarea inspirată despre viaţa lui Isus, nu a fost altul decât Ioan Marcu. Şi mai remarcabilă este realitatea, că evanghelia sa este cea care ne prezintă pe Domnul nostru ca Slujitorul desăvârşit. Tot aşa Marcu descrie pe Domnul ca jertfă pentru păcat. Fără jertfă pentru păcat Dumnezeu nu ar fi luat pe nimeni ca slujitor al Său (în afară de Hristos). Dacă Hristos nu ar interveni pentru noi ca Preot, Dumnezeu ar fi renunţat deja demult la noi. Cât de încurajatoare este totuşi cunoaşterea: „El îmi înviorează sufletul; mă conduce pe cărări ale dreptăţii, datorită Numelui Său” (Psalm 23.3).

Încheiem studiul nostru cu ultimele două versete ale evangheliei după Marcu: „Domnul deci, după ce le-a vorbit, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Şi ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei şi întărind cuvântul prin semnele care-l urmau. Amin.”


Tradus de la: Ein nützlicher Diener

Dintr-o predică din 02.01.1956 ţinută în Los Angeles
Sursa: http://bibletruthpublishers.com/a-profitable-servant-john-mark/clifford-henry-brown/christian-truth-volume-11/la52277

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).