Versete călăuzitoare: 2 Timotei 4.13,21
2 Timotei 4.13,21: Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp … Străduieşte-te să vii înainte de iarnă.
Acela, care a vestit Evanghelia în tot imperiul şi a străbătut căi, pustiuri şi râuri, era la sfârşitul vieţii sale. Închis ca un infractor notoriu în închisoarea romană, aşa ne spune tradiţia, umedă şi întunecată, unde nu se putea nici măcar sta, spune: „timpul plecării mele a venit” (2 Timotei 4.6). Unul după altul, tovarăşii de luptă de odinioară, cu excepţia lui Luca, l-au părăsit; unii, adevărat, pentru slujba Evangheliei, alţii, cum a fost Dima, „iubind veacul de acum” (2 Timotei 4.10). La apărarea sa nu era nimeni alături de el, toţi l-au părăsit. Predicatorul şi apostolul şi medicul păgânilor – nu şi-a îndeplinit el perfect slujba, prin aceea că „a luptat lupta cea bună şi a apărat credinţa”?
Nimeni nu se îngrijea de acest sărman bătrân întemniţat şi nimeni nu i-a dat ceva cu care să se încălzească la venirea iernii, nimeni din această Biserică din Roma de care s-a bucurat aşa de mult s-o vadă şi ai cărei fraţi cu ani în urmă l-au încurajat. El trebuie să ceară să i se aducă mantaua lui veche din îndepărtata Troa. Cu adevărat, „iarna” a început. Şi această rugăminte este repetată: „Străduieşte-te să vii repede la mine” (2 Timotei 4.9), „străduieşte-te să vii înainte de iarnă” (2 Timotei 4.21). Curând călăii vor duce pe cel condamnat pe străzile Ostias (în Roma), ca să-l decapiteze. Va mai avea el ocazia şi mângâierea ca înainte de aceasta să-l mai vadă o dată pe „fiul” lui Timotei?
Mulţi slujitori ai Domnului şi multe slujitoare ale Domnului dintre noi au vârsta înaintată. Pentru ei a venit „iarna”; puterile au slăbit, ei nu mai au putere de împotrivire, uneori gândurile se voalează. Dar nu îşi doresc ei ca cei tineri să-i viziteze, ca ei să aibă bucuria, fără a uita nevoile materiale, să se gândească la lucrurile care ar putea bucura inima lor? Nu ar putea ei să fie ca o rază de lumină în relaţiile deseori întunecate?
Chiar dacă apostolul era conştient de singurătatea şi pustietatea în care se afla, totuşi o prezenţă predomina inima lui. Chiar dacă Alexandru i-a făcut mult rău, totuşi „Domnul îi va răsplăti după faptele lui” (2 Timotei 4.14). În timpul procesului lui, toţi l-au părăsit, „dar Domnul a stat lângă mine … Domnul mă va scăpa” (2 Timotei 4.17,18). „Am terminat alergarea … acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii” (2 Timotei 4.7-8). De la drumul spre Damasc şi până în închisoarea din Roma Domnul era pentru El Prietenul credincios, care l-a încurajat aşa de des: în Corint, unde el a mers cu teamă şi tremur; în noaptea în care a fost luat în captivitate; în timpul furtunii pe mare, când la pasageri dispăruse orice speranţă de salvare.
„Iarna” venise, urmare suferinţelor şi singurătăţii lui, dar Domnul a rămas de partea lui. Ce amintire va lăsa el prietenului lui tânăr, pe care cu siguranţă el nu-l va mai vedea? Un ultim cuvânt, o ultimă dorinţă: „Domnul Isus Hristos fie cu duhul tău!” (2 Timotei 4.22). Şi Timotei la rândul lui trebuia să sufere, să-şi îndeplinească pe deplin slujba, şi unde va găsi el puterile, dacă nu în Acela care a împlinit viziunea tatălui lui spiritual? Nu numai „cu tine”, ci „cu duhul tău”, care aşa de uşor ar putea să obosească şi să cedeze.
Nu avem parte şi noi astăzi de aceleaşi lucruri? Când aceia care ne-au călăuzit în timpul copilăriei şi tinereţii noastre, unul după altul pleacă; când apar misiunile deosebite, nevoile numeroase, greutăţile reale în tot locul, atunci aceeaşi făgăduinţă rămâne valabilă pentru totdeauna: „Domnul Isus Hristos fie cu duhul tău!” (2 Timotei 4.22).
Tradus de la: Vor dem Winter
Din revista Gethsemani, 81
Traducere: Ion Simionescu