Să mulţumim lui Dumnezeu pentru epistola lui Iacov! În mod obişnuit nu se acordă valoare mare acestei epistole. Ea nu are a face cu marile adevăruri şi cu învăţăturile Scripturii. Nu învăţăm din ea adâncimile lui Dumnezeu sau înţelepciunea ascunsă pe care Dumnezeu a hotărât-o înainte de întemeierea lumii spre gloria noastră. Dar dacă neglijăm această epistolă, atunci este o pagubă mare pentru noi, căci ea ocupă un loc foarte important, şi aceasta tocmai în timpul de acum, când se vorbeşte aşa de mult şi se face aşa de puţin şi când se ţine seama aşa de puţin de dreptatea practică zilnică în relaţiile oamenilor cu Dumnezeu şi cu aproapele lor.

Iacov are în vedere latura practică a vieţii cu privire la Dumnezeu şi oameni şi el pune accentul pe faptul că totul este fără valoare, orice am pretinde noi că împlinim şi spunem, dacă viaţa noastră nu este în ordine. Vorbirea nu acoperă greşeli în acţiunile noastre şi nici sănătatea în învăţătură nu acopere necredincioşia în viaţa zilnică. Dacă viaţa unui om nu este corectă, atunci nimic nu este corect la el. Domnul drept iubeşte dreptatea, şi noi nu-L putem înşela.

Noi citim:

Iacov 2.14-17: Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? Poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt fără îmbrăcăminte şi lipsiţi de hrana zilnică, iar unul dintre voi le-ar spune: „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!“, dar nu le daţi cele necesare trupului, ce folos? Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine.

Ce ar putea fi mai simplu, mai practic? Unii au greutăţi în a înţelege învăţătura, însă aici este ceva pe care toţi îl pot înţelege. Nimeni să nu zică că aceasta este un adevăr neînsemnat. Este adevărul neapărat necesar, de care nici un om nu se poate lipsi. De aceea fiecare creştin credincios să se străduiască să înţeleagă în orice împrejurare cu toată inima adevărul ceresc; dar totodată el nu are nicidecum voie să neglijeze latura cea mai simplă pământească a lucrurilor. Aurul şi diamantele sunt mai de preţ decât fierul şi lutul, dar dacă ar trebui să alegem între unul sau altul şi nu am putea să le avem pe ambele, atunci ar trebui să alegem fierul şi lutul, căci pe acestea trebuie să le avem, altfel murim. Celelalte sunt lux.

Adevărul ceresc şi adevărul Adunării este în cel mai bun caz înţeles de cei mai puţini (cu toate că Duhul vrea să ne introducă în tot adevărul), însă toţi creştinii credincioşi au un sentiment pentru păcat şi ştiu că Hristos a murit pentru noi, ca să ne elibereze de el. Ei au dorinţa să fie liberi de păcat şi să aibă parte de puterea salvatoare a lui Hristos, căci altfel ei nicidecum nu sunt creştini cu adevărat. Este posibil să fi un uriaş în cunoaştere şi totuşi, ca Balaam, să ai inima îndreptată spre lăcomie şi nicidecum să nu cunoşti harul lui Dumnezeu; este posibil să fi înălţat la cer şi totuşi în final să fi aruncat în iad.

Apostolul spune:

Iacov 1.26: Dacă cineva gândeşte că este religios [sau: slujeşte lui Dumnezeu] şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi amăgeşte inima, religia [sau: serviciul divin al] acestuia este deşartă[1]. 

Iacov 3.9,10: Cu limba Îl binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl şi cu ea îi blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese binecuvântare şi blestem. Fraţii mei, nu trebuie ca aceasta să fie aşa.

Nu este suficient să lauzi pe Dumnezeu; noi trebuie şi să binecuvântăm pe oameni. Nu este suficient să te lauzi cu râvna pentru Domnul (Iehu putea face aceasta, şi într-un anumit sens în mod justificat), în timp ce faptele arată că eul este la rădăcina a tot ceea ce facem. Legea împărătească este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Să iei în considerare persoana înseamnă să păcătuieşti şi să fi găsit ca violator al legii. Nu este aceasta valabil şi pentru noi astăzi? Nu ar trebui să ne plecăm cu ruşine capul, când ne gândim la calomnierea şi vorbirea de rău pe care un creştin le practică împotriva altuia, fără să ofere ocazie celui calomniat să se cureţe, în timp ce greşelile acelora cu care „suntem în părtăşie” le trecem cu vederea ca fiind relativ neînsemnate? Cu siguranţă nu ar trebui să fie aşa.

Iacov 2.12,13: Aşa să vorbiţi şi aşa să faceţi, ca unii care vor fi judecaţi de o lege a libertăţii; pentru că judecata va fi fără milă pentru cel care nu a arătat milă. Mila se laudă faţă de judecată.

Ceea ce nouă astăzi ne lipseşte aşa de mult, nu sunt adevărurile mari, care fără îndoială sunt frumoase, ci adevărurile simple, pe care le tăgăduim în ceea ce facem zilnic, în timp ce năzuim după adevăruri înalte în cuvinte. Iubiţi copii ai lui Dumnezeu, care încearcă în felul lor slab să-L urmeze pe Hristos din toată inima, sunt priviţi deseori ca nepotriviţi practic pentru părtăşia anumitor creştini, deoarece ei nu pot rosti un anumit şibolet (Judecători 12.6).

Iacov 3.13,14: Cine este înţelept şi priceput între voi? Să arate, din purtarea lui bună, faptele lui făcute în blândeţea înţelepciunii; dar dacă aveţi gelozie amară şi duh de ceartă în inima voastră, nu vă lăudaţi şi nu minţiţi împotriva adevărului!

Practic noi trebuie să fim drepţi, sinceri, plini de dragoste, curaţi, sinceri, prietenoşi, blânzi, miloşi, fideli, altruişti, fără gânduri ascunse şi cu teama de Dumnezeu în inima noastră, dacă vrem să corespundem imaginii acelora pe care El i-a răscumpărat „ca să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2.14).

Ce este deci religia [serviciul divin] curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl?

Iacov 1.27: Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl este aceasta: a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor, a se păstra neîntinat de lume.

Nu numai vizitarea orfanilor şi văduvelor şi nu numai păstrarea neîntinat de lume, ci ambele aparţin laolaltă. Numai prima ar fi dragoste de oameni fără Hristos, şi numai a doua ar fi simplă viaţă monahală de asemenea fără Hristos, în timp ce ambele împreună revelează ceva din asemănarea cu Hristos: sfinţenia legată cu jertfirea de sine pentru binele altora, de aceasta este nevoie.

Dar dacă cineva se abate de la adevăr, ce este de făcut atunci? Am terminat-o noi cu el? Nicidecum! Noi trebuie mai degrabă să lăsăm pe cei nouăzeci şi nouă buni şi să căutăm oaia până am găsit-o. Este aceasta un fel de despărţire de rău, dacă ne preocupăm numai cu cei nouăzeci şi nouă buni, despre care gândim că ei stau corect, şi să lăsăm oaia pierdută? Nicidecum! Nu acesta este felul de a lucra al Domnului, şi aceia care procedează astfel vor fi în curând singuri cu o singură oaie, despre care ei consideră că ar fi în ordine, în timp ce nouăzeci şi nouă, la care Domnul i-a trimis, sunt împrăştiate pe munţii întunecoşi, şi atunci Domnul va cere turma din mâna lor (vezi Ezechiel 34.10). Ce spune Iacov?

Iacov 5.19,20: Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.

Cu adevărat, noi am fi mai puţin plini de râvnă în a vedea greşelile altora, dacă am recunoaşte că noi suntem responsabili într-un astfel de caz pentru întoarcerea lor. Probabil atunci ne vom smeri la cuvântul:

Iacov 4.11,12: Nu vorbiţi unul împotriva altuia, fraţilor! Cine vorbeşte împotriva fratelui său sau îl judecă pe fratele său vorbeşte împotriva legii şi judecă legea. Iar dacă judeci legea, nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. Unul singur este Legiuitorul şi Judecătorul; Cel care poate să mântuiască şi să nimicească; dar cine eşti tu, care-l judeci pe aproapele tău?

Luca 16.10: Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult; şi cine în foarte puţin este nedrept, şi în mult este nedrept.

Însuşirea ultimelor zile este „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” [2. Timotei 3.5]. De aceea să ne judecăm şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu; să regretăm păcatele noastre din viaţa zilnică, gândindu-ne că Domnul nostru vede totul şi că El va judeca pe fiecare după faptele lui. El vrea realitate şi de asemenea şi noi trebuie să urmărim prezenţa realităţii la noi înşine. Noi nu suntem aici ca judecători, ci ca credincioşi răscumpăraţi, care au de prezentat practic în lumea aceasta scopul pentru care ei au fost răscumpăraţi, adică asemănarea cu Dumnezeu în mijlocul unei lumi păcătoase. În privinţa aceasta trebuie să ne gândim întotdeauna cât de sărăcăcioşi suntem şi cât de uşor înclinaţi să ne rătăcim. Atunci sentimentul pentru harul care ne este dat zilnic ne va determina să oferim har şi altora, în timp ce suntem foarte severi cu noi înşine.

Dumnezeu să ne păzească de ruşinea acelora care vorbesc lucruri mari, în timp ce „religia acestora este deşartă” [Iacov 1.26].

Tradus de la: Wenn unser Dienst für Gott vergeblich ist ...

Titlul original: „Eitler Gottesdienst“ 
din Der Dienst des Wortes, Anul 4, 1926, pag. 173–178;
Titlul original în engleză: „Vain Religion“ din „Part 3: Collected Writings“ în Faithful Sayings
http://www.stempublishing.com/authors/Jacob/Jacob_Vain_Religion.html

Traducere: Ion Simionescu