Valoarea morţii lui Hristos (8)
Care este baza îndreptăţirii noastre?

Dirk Schürmann

© SoundWords, online seit: 04.10.2018, aktualisiert: 04.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 3.20-26

Romani 3.20-26: De aceea, din faptele legii, nici o făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului. Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus.

Introducere

În articolul acesta ne vom ocupa în mod deosebit cu întrebarea, dacă îndreptăţirea noastră este dependentă de ascultarea lui Hristos în împlinirea Legii, aşa cum aceasta se învaţă astăzi în unele cercuri reformatoare.

Cu toate că aceia care susţin această învăţătură uneori se sprijină pe Reformă, se arată totuşi că această învăţătură – cel puţin parţial – a fost respinsă în timpul acela. Cu toate că desigur doctrina Reformei în sine nu are nici o importanţă decisivă pentru credincios – el este răspunzător numai faţă de Cuvântul lui Dumnezeu -, este totuşi interesant să se urmărească evoluţia ei.

Baza îndreptăţirii în timpul Reformei

Luther

De aceea Pavel începe din nou să trateze Legea şi defineşte ce este ea. Pentru aceasta el foloseşte ceea ce a spus mai înainte: să mărturisească, că Legea nu îndreptăţeşte. Nu este nici o lege, spune el, care ar fi necesară în sine însuşi pentru îndreptăţire. De aceea când tratăm astfel de teme, cum este îndreptăţirea, viaţa şi mântuirea veşnică, atunci Legea trebuie să rămână în afara câmpului vizual, ca şi cum aceasta niciodată nu ar fi existat sau niciodată nu ar putea fi, chiar ca şi cum nu ar însemna nimic. Căci în privinţa îndreptăţirii nimeni nu poate îndepărta suficient de departe Legea sau să ia suficient în seamă făgăduinţa lui Dumnezeu. (Luther’s Commentary on Epistle to the Galatians , capitolul 3, pag. 19.)

Cu regret chiar şi la Luther se găseşte o atitudine neclară:

El spune cu privire la versetul 33 [Romani 9.33]: căci dreptatea lui Hristos trece asupra aceluia care crede în El, şi păcatul credinciosului trece asupra lui Hristos, în care el crede. De aceea păcatul nu poate avea trăinicie, la fel cum el nu poate supravieţui la Hristos [Martin Luther: Vorlesung über den Römerbrief (1515/1516), pag. 190. Biblioteca digitală vol. 63: Martin Luther, pag. 639 (compară cu Luther-W vol. 1, pag. 222) (c) Vandenhoeck und Ruprecht].

Harul acesta şi binecuvântarea nespus de mare au fost făgăduite în timpuri dinainte de Avraam, Geneza 12.3; 22.18: „În sămânţa ta (aceasta este Hristos) vor fi binecuvântate toate naţiunile pământului”; şi în Isaia 9.6 : „Un Copil ni S-a născut, un Fiu nu S-a dat.” El spune „nouă”, căci El este în totalitate al nostru cu toate bunurile Lui, dacă credem în El; aşa cum spune Romani 8.32: „El nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” De aceea tot ce are Hristos este al nostru, ne-a fost dăruit nouă, cei nedemni, numai din îndurare, cu toate că noi am meritat mai degrabă mânia şi condamnarea, precum şi iadul. De aceea şi Hristos Însuşi spune că El a venit să facă voia sfântă a Tatălui Său (compară cu Ioan 6.38; Evrei 10.9), a devenit ascultător faţă de El, şi ceea ce a făcut El, a făcut pentru noi, şi a vrut ca aceasta să fie al nostru. Căci El spune în Luca 22.27: „Sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujeşte.” Şi mai departe în Luca 22.19: „Acesta este trupul meu care se dă pentru voi.” Şi Isaia spune în Isaia 43.24: „M-ai împovărat cu păcatele tale, M-ai obosit cu nelegiuirile tale.” De aceea prin credinţa în Hristos dreptatea lui Hristos devine dreptatea noastră, şi tot ce este al Lui, da, El Însuşi devine al nostru. Cu toate acestea Pavel o numeşte în Romani 1.17 „dreptate a lui Dumnezeu”. Dreptatea este revelată în Evanghelie, după cum este scris: „cel drept va trăi prin credinţă” (Habacuc 2.4; Evrei 10.38). În cele din urmă şi o astfel de credinţă este numită dreptate a lui Dumnezeu, aşa cum se spune în Romani 3.28: „noi socotim că omul este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele legii.” Aceasta este dreptatea care nu are nici un sfârşit şi care mistuie într-o clipă toate păcatele; căci este imposibil să rămână un păcat în Hristos. Dar cine crede în Hristos, rămâne în El, este una cu Hristos şi are o dreptate cu El. De aceea este imposibil ca păcatul să rămână în el. Şi aceasta este prima dreptate, baza, cauza şi originea oricărei dreptăţi proprii sau dreptăţi active. Căci ea este dată cu adevărat în locul dreptăţii iniţiale, care s-a pierdut în Adam, şi aceasta lucrează mai mult decât a lucrat dreptatea iniţială.

Aşa se înţelege afirmaţia din Psalmul 31.1 „În Tine, Doamne, mi-am pus încrederea, să nu fiu dat de ruşine niciodată: salvează-mă în dreptatea Ta”. El nu spune „în a mea”, ci „în a Ta”, aceasta înseamnă în dreptatea lui Hristos, a Dumnezeului meu, care prin credinţă, prin har, prin îndurarea lui Dumnezeu a devenit a noastră. Şi aceasta este numită în mulţi Psalmi „lucrarea Domnului”, „mărturisirea”, „puterea lui Dumnezeu”, „îndurarea”, „adevărul”, „dreptatea”. Toate acestea sunt cuvinte pentru credinţa în Hristos, da, dreptatea care este în Hristos. De aceea Pavel poate spune în Galateni 2.20: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”; şi în Efeseni 3.17: „Să vă dea (putere), ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre.”
Deci această dreptate străină a fost turnată în noi prin har, fără ca noi să facem ceva; atunci când Tatăl ceresc ne atrage lăuntric la Hristos, ea este pusă contra păcatului moştenit. Şi el ne este străin, fără ca noi să facem ceva, este înnăscut şi lucrat numai prin naştere. [Martin Luther: Sermon über die zweifache Gerechtigkeit (1518), pag. 3şi 4. Biblioteca digitală, vol. 63: Martin Luther, S. 946 (compară cu Luther-W vol. 1, pag. 368 şi următoarele.) (c) Vandenhoeck und Ruprecht]

Către Georg Spenlein, la 8 aprilie 1516:

Mai vreau să ştiu, ce face sufletul tău: dacă nu cumva în sfârşit dezgustat de propria dreptate a învăţat să respire în dreptatea lui Hristos şi să se încreadă în ea. Căci în timpul nostru arde atacul cutezanţei la mulţi şi în mod deosebit la aceia care cu toate puterile se ostenesc să fie drepţi şi buni. Ei nu cunosc dreptatea lui Dumnezeu, care ne-a fost dăruită în Hristos din belşug şi gratis şi caută prin ei înşişi să facă fapte bune, până ajung la nădejdea că pot exista înaintea lui Dumnezeu împodobiţi cu virtuţi şi merite, ceea ce de fapt nu poate fi. Tu ai fost cu noi în această părere, mai exact această rătăcire. Şi eu am luptat, chiar şi astăzi lupt împotriva acestei rătăciri, dar încă nu am biruit-o.
De aceea, fratele meu iubit, cunoaşte pe Hristos, şi anume ca Cel răstignit, învaţă să-I cânţi şi îndoindu-te de tine însuţi spune-I: Tu, Doamne Isuse, eşti dreptatea mea, eu însă sunt păcatul Tău; ai luat asupra Ta ce este al meu şi mi-ai dat ce este al Tău; ai acceptat să fi ceea ce nu erai, şi mi-ai dat ce nu eram eu. Păzeşte-te ca niciodată să nu năzuieşti după o aşa curăţie mare, ca să nu-ţi mai aparţii ţie însuţi ca păcătos sau să nu vrei să fi păcătos. Căci Hristos locuieşte numai în păcătoşi. Căci de aceea S-a coborât din cer, unde locuia în ce este drept, ca să locuiască şi în păcătoşi. Gândeşte-te mereu la această dragostea a Sa, şi vei vedea mângâierea ei nespus de dulce. Căci dacă noi ar trebui să ajungem la odihna conştiinţei prin osteneli şi necazuri: pentru ce atunci a murit El? De aceea tu vei găsi pace numai în El, prin deznădejdea mângâietoare în tine însuţi şi în faptele tale. În afară de aceasta vei învăţa de la El, că El, aşa după cum El te-a primit şi păcatele tale le-a făcut să fie ale Lui, tot aşa dreptatea Lui a făcut-o să fie a ta. [Martin Luther: 1516, pag. 1 şi următoarele. Biblioteca digitală vol. 63: Martin Luther, pag. 7070 (compară cu Luther-W vol. 10, pag. 14 şi următoarele.) (c) Vandenhoeck und Ruprecht]

Într-adevăr, Luther nu scrie aici că dreptatea lui Hristos ar fi dreptatea pe care El a obţinut-o prin împlinirea Legii, însă acest amestec între dreptatea lui Hristos şi dreptatea lui Dumnezeu contribuie cu regret la întunecarea adevăratului motiv al îndreptăţirii noastre. Cu toate că noi putem mulţumi permanent lui Dumnezeu că El prin Luther a adus din nou la lumină gândul îndreptăţirii prin credinţă, totuşi trebuie să ne întrebăm, în ce măsură Luther a înţeles cu adevărat îndreptăţirea lui Dumnezeu, deoarece el traduce Romani 1.17 şi Romani 3.21 în felul următor: „dreptatea care este valabilă înaintea lui Dumnezeu.”

Calvin

El spune cu privire la epistola către Romani: „Ei toţi sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava, pe care ar trebui s-o aibă la Dumnezeu, şi devin drepţi prin harul Său …” (Romani 3.23,24): Avem aici motivul principal (ruinat) şi prima sursă, şi anume că Dumnezeu ne-a primit cu îndurare miloasă! Căci mai departe se spune: „… prin răscumpărarea care a avut loc prin Hristos” (Romani 3.24). Aici este realitatea palpabilă (materia), prin care dreptatea devine a noastră. Apoi mai departe: „… prin credinţa în sângele Său …” (Romani 3.25): aici apare înaintea ochilor noştri cauza denumită instrument (causa instrumentalis), prin care dreptatea lui Hristos devine potrivită pentru noi. În final el adaugă şi scopul: „… pentru ca El … oferind dreptatea, care este valabilă înaintea Lui, pentru ca El singur să fie drept şi să facă drept pe acela care crede în Isus!” (Romani 3.26). În afară de aceasta el remarcă în trecere şi că această dreptate constă în împăcare, şi corespunzător explică categoric, că Hristos ne-a fost rânduit ca împăcare [ispăşire] (Romani 3.25). (Institutio Christianae religionis, III 14,17-18)

La Calvin se recunosc deja primele adăugiri ale acestei învăţături. Aşa scrie el în studiul epistolei către Romani:

În primul rând trebuie remarcat că problema îndreptăţirii noastre nu trebuie pusă sub sentinţa oamenilor, ci la scaunul de judecată al lui Dumnezeu, unde nimic nu este socotit ca dreptate decât numai ascultarea desăvârşită şi împlinită faţă de Lege, ceea ce devine foarte evident din făgăduinţele şi anunţurile referitoare la judecată. Şi dacă este aşa, că nu este nici un om care a ajuns la o astfel de sfinţenie, din aceasta rezultă că tuturor le lipseşte această dreptate în ei înşişi. În al doilea rând este necesar ca Hristos să vină, ca aşa cum El este singurul drept, să ne facă şi pe noi drepţi, prin aceea că transmite asupra noastră dreptatea Sa. În felul acesta devine clar că dreptatea credinţei este dreptatea lui Hristos … După ce noi am primit parte în Hristos, nu numai că noi suntem drepţi, ci şi faptele noastre sunt privite înaintea lui Dumnezeu ca fiind drepte, şi anume de aceea, că ceea ce în ele este nedesăvârşit a fost anulat prin sângele lui Hristos.

Puritanii

De fapt această învăţătură a devenit cu adevărat populară prin puritani şi are astăzi urmaşii ei în anumite cercuri reformatoare.

Owen

Deoarece noi suntem păcătoşi, împotriva noastră era atât porunca cât şi blestemul Legii, şi Hristos nu a putut prin ascultarea Sa desăvârşită nici să întâmpine blestemul Legii – „Cu siguranţă vei muri” – şi nici prin suferinţele Lui nespus de mari nu a putut împlini porunca Legii – „Fă aşa, şi vei trăi”. De aceea este exact aşa, cum noi afirmăm, că moartea lui Hristos ne este socotită ca îndreptăţire (iertare?) a noastră, la fel tăgăduim că ea ne este socotită ca dreptate a noastră. Căci prin socotirea suferinţelor lui Hristos păcatele noastre devin iertate, şi noi devenim eliberaţi de blestemul Legii, pe care El l-a îndurat, însă din cauza aceasta noi nu suntem încă socotiţi drepţi. Nici nu poate fi aşa, căci pentru aceasta trebuie împlinite poruncile Legii.
Deci este vorba de lucruri diferite – îndepărtarea hainelor murdare, îmbrăcarea noastră cu o altă haină, sau iertarea păcatelor şi mantaua dreptăţii. Prin una suntem eliberaţi de condamnare, prin cealaltă avem dreptul la mântuire. (Din The doctrine of Justification by Faith, through the Imputation of the Righteousness of Christ; explained, confirmed, and vindicated – http://www.ccel.org/o/owen/just/justification.txt)

R. Govett

Ispăşirea pentru păcate este o cu totul altă chestiune decât dăruirea vieţii veşnice. Sângele lui Isus a trebuit să îndepărteze păcatele, înainte ca meritele ascultării lui Isus să stea la dispoziţie pentru cel care crede. … Moartea lui Hristos îndepărtează păcatul, dar ea nu dă nici un drept la viaţa veşnică. Acest drept se obţine numai … din împlinirea Legii.
Dar este lipsa păcatului tot ceea ce cere Legea? Este lipsa păcatului dreptate? Foarte precaut Mr. Darby recunoaşte diferenţa. Dacă cineva vrea să numească nevinovăţia dreptate, atunci aceasta trebuie să aibă loc cu o calificare, ca „dreptate negativă”, dar Legea cere „dreptate pozitivă” sau ascultare. (Din The Rightousness of Christ, pag. 53 şi următoarea.)

Un citat din „The Record”

Charles Stanley [un evanghelist din mişcarea fraţilor din secolul 19] nu vede, sau cel puţin nu aminteşte, că, cu toate că mie mi-a fost iertat, eu nu sunt încă îndreptăţit. Simpla iertare nu este îndreptăţire. Ea nu este parte a evangheliei sale, că Legea nu are numai o pedeapsă, ci şi o cerinţă. El nu învaţă, că eu după ce am fost pedepsit (în Locţiitorul meu) pentru toate încălcările Legii, pe care le-am făcut, şi în felul acesta sunt în ordine cu ea, Legea are încă o cerinţă asupra mea, şi anume ascultarea desăvârşită din partea mea. Eu eram dator nu numai să nu încalc Legea, ci şi s-o împlinesc în chip desăvârşit, Legea întreagă. Eu am încălcat Legea; pedeapsa pentru această vină a mea este moartea lui Hristos. Dar pentru cerinţa permanentă a Legii de ascultare din partea mea, evanghelia lui Charles Stanley nu are nici un răspuns, în timp ce Evanghelia minunată, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, are totuşi un răspuns la aceasta. Întreaga lucrare de ascultare a Domnului Isus Hristos este exclusă de această evanghelie nouă. Ea nu este citată ca exemplu pentru noi spre ascultare, ca împlinire pozitivă a Legii în locul nostru şi astfel lucrând pentru noi şi introducând pentru noi o dreptate veşnică, este esenţial ignorat şi tăgăduit, chiar dacă nu este categoric spus. Pentru el Evanghelia înseamnă, că Dumnezeu vine la păcătos şi îi oferă iertarea, nu cu o dreptate fără pată, desăvârşită, ca să-l facă drept pe deplin; el pur şi simplu nu vede că pentru a fi drept nu trebuie numai să nu fi încălcat Legea, ci şi realmente s-o fi împlinit. Ea nu spune numai: „Să nu faci aceasta şi aceasta.” Ea porunceşte la fel cum interzice. Ea spune: „Dacă faci aceasta, trebuie să fi pedepsit”; şi în afară de aceasta ea spune: „Acestea să le faci, şi să le faci întotdeauna.” Natura Evangheliei minunate constă în aceea că Domnul Isus nu numai a purtat pedeapsa noastră, ci El a făcut şi lucrările noastre … În Persoana Locţiitorului nostru noi nu numai am primit toată pedeapsa Legii, ci am împlinit deplin şi desăvârşit toate prescripţiile ei.

Mylne

Dreptatea lui Hristos pe pământ nu a avut nici o altă însemnătate, nici un alt scop, decât ca ea să devină parte a aceluia care crede, ca bază a meritului. Este un înlocuitor eficace pentru responsabilităţile lui, ceva mai mult decât un echivalent suficient pentru lipsurile lui în slujire … Natura sfântă şi umblarea fără păcat a lui Isus erau intenţionate ca înlocuitor pentru natura ta nesfântă şi pentru eşecurile tale nenumărate, pentru ca în acelaşi fel în care păcatele tale sunt iertate prin sângele lui Isus tu să fi socotit drept nu numai pasiv ci efectiv, pe baza dreptăţii lui Isus. (Din Reposing in Jesus)

Molyneux

În cuvinte simple: Şti tu că deasupra uşii cerului stă scris: „Fă aceasta şi vei trăi”? Şti tu, că dacă un om a fost curăţit de păcatele lui în sângele lui Hristos şi sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, atunci el nu poate merge în cer? El mai are nevoie de altceva. [Remarca redacţiei: vezi în privinţa aceasta articolul nostru: „Ne poate da moartea lui Hristos singură dreptul de a intra în cer?”]. El trebuie să aibă o ascultare desăvârşită. Cerul depinde de o ascultare desăvârşită, nu de una negativă. Dumnezeu a zis lui Adam: „Fă aceasta şi vei trăi.” El a ratat. Tu trebuie să oferi o ascultare desăvârşită, dacă vii la Dumnezeu. Ai primit-o? Ea este ascultarea activă a lui Hristos. Nu sunt suferinţele Lui. Acestea au anulat păcatele. Nu este Duhul Său. Acesta sfinţeşte inima. Este ascultarea lui desăvârşită. Ascultă: „Prin ascultarea Lui Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe mulţi.”[1] (Dintr-o predică ţinută în Exeter Hall, 18.7.1858)

Dintr-o scrisoare „deschisă” 2003

Eu cred, că nu numai ascultarea pasivă a lui Hristos în suferinţele Sale, ci şi ascultarea Sa activă în împlinirea Legii va fi socotită ca îndreptăţire celui care crede. Fără această atribuire a ascultării lui Hristos celui care crede nu este nicidecum posibilă o îndreptăţire; ea este un nucleu central al îndreptăţirii, aşa cum este credinţa în sângele lui Hristos. Sângele lui Hristos şi moartea lui Hristos, chiar dacă nu pot fi despărţite şi nu trebuie despărţite una de alta, sunt două lucruri diferite, cărora în Scriptură le sunt atribuite efecte diferite. (Volker Jordan)

Subaprecierea valorii morţii lui Hristos

În totalitate citatele de mai sus arată o subapreciere clară a morţii lui Hristos. Nu se înţelege ce importanţă are moartea lui Hristos în căile lui Dumnezeu. În privinţa aceasta am publicat în ultimul timp diverse articole:

Mai mult decât anularea păcatelor?!
Dumnezeu Îşi schimbă atitudinea faţă de lume.
Era totuşi ceva în jertfa pentru păcat spre bucuria lui Dumnezeu?
Un Fiu spre bucuria Tatălui Său.
De ce Domnul Isus a fost înălţat de Dumnezeu?
Ascultarea „activă” şi „pasivă” a lui Hristos.

În cele ce urmează vrem să ne preocupăm cu întrebarea:

Ce spune Scriptura despre baza îndreptăţirii noastre?

Răscumpărarea, împăcarea, suplinirea nu pot fi despărţite de îndreptăţirea şi dreptatea lui Dumnezeu. Nici ascultarea lui Hristos nu poate fi exclusă (Romani 5.19). Dar în această ascultare este cuprinsă toată viaţa şi moartea lui Hristos, fără să fie despărţite. De la părăsirea tronului lui Dumnezeu şi întrupare, până la jertfirea de Sine a vieţii Sale pe altar, totul este văzut ca întreg mare, căci prin faptul că „El a luat chip de Rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor, şi, la înfăţişare fiind găsit ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2.7,8). Aşa cum aici ascultarea stă în primul rând în legătură cu moartea Domnului, la fel şi în Romani 5.19 ascultarea stă mai întâi în legătură cu moartea lui Hristos şi nu cu ascultarea faţă de Lege, chiar dacă această ascultare este probabil inclusă în ea. În momentul când începem să diferenţiem viaţa lui Isus de moartea Sa, principial moartea Lui şi sângele Lui devin legate cu îndreptăţirea noastră, însă nu cu viaţa Lui. De altfel niciunde nu găsim Legea ca bază a îndreptăţirii noastre în vreun fel. În treacăt spus, dacă Legea ar fi fost împlinită de Hristos în locul nostru, pentru ce atunci mai avem nevoie de ispăşire?

În continuare vrem să studiem unele locuri din Scriptură referitoare la această temă. Nu vrem să trecem cu vederea că pe latura subiectivă şi credinţa noastră este o bază a îndreptăţirii noastre (vezi Romani 3.26; 4.5; 5.1). Căci din partea noastră este necesară credinţa, căci numai cei care cred devin îndreptăţiţi. În acest sens noi suntem „îndreptăţiţi din credinţă” (Romani 5.1). Numai dacă noi în „ascultarea credinţei” ne încredinţăm Domnului nostru Isus, venim în savurarea lucrării Sale.

Romani 3.20-26

Romani 3.20-26: De aceea, din faptele legii, nici o făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului. Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus.

După ce omul a arătat păcatul lui în toată grozăvia lui, aşa cum ne arată versetele anterioare (Romani 3.9-20), era de aşteptat ca Dumnezeu în contrast cu aceasta să prezinte dreptatea Lui în toată strălucirea ei, condamnând păcătosul şi în felul acesta să se despovăreze de orice bănuială, că El ar putea să scuze păcatul în vreun fel. Însă după aceea urmează în Romani 3.21 un puternic „Dar acum”. Acum este prezentat marele plan al lui Dumnezeu.

Că „dreptatea lui Dumnezeu” a fost arătată „fără lege”, exclude gândul că Legea ar fi avut într-un fel oarecare mâna în joc, pentru a lucra această dreptate. Dimpotrivă, spune versetul următor: „…fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” Aceasta arată clar, că preţul, care a fost plătit pentru răscumpărare, include şi îndreptăţirea noastră, că ceea ce a lucrat una, lucrează şi pe cealaltă – şi acesta este sângele lui Hristos, cum nu se îndoieşte nici un credincios sincer. Versetele următoare ne arată clar că Dumnezeu L-a dat pe Hristos ca mijloc de ispăşire, ca să vestească dreptatea Sa sub două aspecte. O dată, în ceea ce priveşte „păcatele înfăptuite odinioară”; acestea sunt păcatele făcute în timpurile Vechiului Testament de către aceia care au crezut, într-un timp în care nu era făcută ispăşirea prin lucrarea de la cruce. Acum Dumnezeu putea să Se dovedească că El a fost drept, când El a trecut cu vederea aceste păcate; iertarea acordată de El era îndreptăţită prin lucrarea de la cruce. În al doilea rând, El poate astăzi dărui oricui iertarea Sa în mod drept şi îl poate declara drept pe cel care vine la El în credinţa în lucrarea Domnului Isus. Cu alte cuvinte: El a dat pe Hristos ca şi Capac al ispăşirii/mijloc al ispăşirii/scaun de har, ca să demonstreze înaintea universului întreg dreptatea acţiunii Sale cu păcatul, atât cu privire la timpurile din trecut cât şi cu privire la lucrarea timpurilor viitoare.

Cine s-ar fi gândit că Dumnezeu va arăta dreptatea Lui în felul acesta? Când sângele lui Isus a curs la cruce s-a împlinit contraimaginea capacului ispăşirii din cortul întâlnirii stropit cu sânge. Răscumpărarea a fost făcută „în Hristos Isus” (Romani 3.24), şi cea mai mare desfăşurare a dreptăţii dumnezeieşti, pe care o va vedea vreodată universul, a avut loc. În curând dreptatea lui Dumnezeu se va arăta în judecată şi pierzare veşnică a păcătoşilor. Acea oră solemnă gravă va fi atunci o prezentare semnificativă a dreptăţii dumnezeieşti şi totuşi nu aşa de nepătruns şi minunat ca atunci în ceasul mult mai grav, când Dumnezeu a judecat şi L-a lăsat pe propriul Lui Fiu să sufere în locul nostru.

Îndreptăţirea noastră este garantată prin însăşi caracterul lui Dumnezeu, cu care ea este în concordanţă şi a cărei expresie este. Dacă Dumnezeu nu ar vrea să contrazică ceea ce este El în Sine Însuşi, El nu poate face altceva decât să accepte lucrarea, să învieze pe Hristos dintre morţi şi să ne îndreptăţească pe noi. Şi astfel dreptatea lui Dumnezeu devine parte a îndreptăţirii noastre. „Astfel încât El să fie drept” poate avea numai înţelesul acesta, şi arată că propriul Lui caracter, dreptatea Lui în ceea ce face în îndreptăţirea noastră, este inclus şi oferă de asemenea baza pentru acţiunea Lui. Dreptatea Lui se arată acum chiar mai mult, prin aceea că după ce sângele lui Hristos a fost vărsat, îndreptăţeşte pe cel care crede, decât dacă El l-ar condamna cândva pe cel care nu crede. Devine clar că dreptatea lui Dumnezeu de fapt este nu numai parte a îndreptăţirii noastre, aşa cum s-a amintit mai înainte, ci este sursa. Căci aplicarea eficacităţii sângelui lui Hristos la fiecare din noi este rezultatul faptului că sângele a fost mai înainte acceptat potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Nu se spune că dreptatea lui Dumnezeu ni se face cunoscut sau ne este socotită, ci ea este baza întregii acţiuni a lui Dumnezeu în Evanghelie faţă de omul păcătos. O acţiune prin care El dă tot ce este necesar pentru îndreptăţire şi prin care El apoi îndreptăţeşte pe păcătos. Această dreptate este prezentată în chip minunat şi măreţ în moartea lui Hristos.

Argumentul că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă dreptatea lui Hristos, deoarece Hristos este Dumnezeu, nu are nici o valoare, până când nu se dovedeşte că Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte noţiunea şi în acest sens. Însă în acest scop nu se poate cita nici un singur pasaj. Şi dacă ascultarea, pe care Hristos ca Om a dovedit-o faţă de lege, se vrea să fie numită dreptate a lui Dumnezeu, deoarece Hristos este şi Dumnezeu, atunci în mod consecvent ar trebui ascultarea să fie numită ascultarea lui Dumnezeu. Însă atunci devine clar că construcţia este o construcţie falsă, fără să se ţină seama că Duhul Sfânt foloseşte aici noţiunea într-un sens cu totul altul.

Romani 5.9

Romani 5.9: Deci cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.

Acest loc din Scriptură nu lasă loc pentru nici o îndoială cu privire la cauza îndreptăţirii noastre. Ea este prin sângele lui Hristos! Acest sânge are nu numai un caracter negativ sau este capabil numai să ierte, acest sânge are efectul pozitiv şi întreaga valoare pentru ca Dumnezeu să ne îndreptăţească. De asemenea nu este aşa, că sângele îndepărtează numai o barieră din calea îndreptăţirii, şi aduce într-o oarecare stare de „nevinovăţie”. Căci atunci versetul ar trebui să spună: deci cu atât mai mult, deoarece noi am fost făcuţi capabili prin sângele său să devenim îndreptăţiţi. Însă Cuvântul este foarte clar, sângele vărsat al lui Isus, care vorbeşte despre devotamentul vieţii Sale, are o valoare aşa de nespus de mare înaintea lui Dumnezeu, că el a satisfăcut pe deplin dreptatea Sa, atunci când El ne îndreptăţeşte.

2 Corinteni 5.21

2 Corinteni 5.21: Pentru că, pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.

Aici gândul merge mai departe decât cel din Romani 3. Aici vedem nu numai dreptatea lui Dumnezeu revelată faţă de noi, ci noi înşine suntem făcuţi dreptate a lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează faţă de Hristos corespunzător cu ceea ce dreptatea caracterului Său a găsit la cruce, unde păcatul a fost purtat prin Hristos. Expresia „pentru că, pe Cel care n-a cunoscut păcat” arată că viaţa Lui sfântă a dovedit că El era capabil să fie jertfa potrivită, ca să ia asupra Sa păcatul nostru, deoarece El nu l-a cunoscut. După aceea se spune: „…ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.” El a fost făcut păcat, l-a purtat cu toate consecinţele şi a suferit moartea şi judecata. „Ca” sau „pentru ca” arată care este consecinţa acestui fapt: dreptatea lui Dumnezeu se arată în aceea, că El L-a aşezat la dreapta Sa şi ne dă şi nouă moral un loc înaintea Sa, şi anume, conform cu valoarea a ceea ce a fost făcut pentru noi. Dacă toată pedeapsa pentru păcatul nostru a fost purtată deplin prin Acel sfânt, atunci dreptatea lui Dumnezeu trebuie să răspundă în mod necesar în felul acesta, prin aceea că El L-a luat din mormânt şi L-a aşezat pe El şi pe noi în El în afara domeniului de influenţă al păcatului, pe care El l-a purtat.

Nu este nici cel mai mic motiv, aşa cum au făcut unii, să introducem aici ascultarea legalistă a lui Hristos. Cuvântul „ca” leagă cele două fraze aşa de clar, că nu poate fi exprimat mai clar: faptul că noi am devenit dreptate a lui Dumnezeu este urmarea directă a faptului că Cel fără păcat a fost făcut la cruce păcat pentru noi.

Dar ce este de fapt dreptatea – înainte de toate, se referă ea la ceea ce am fost făcuţi noi?

Dreptatea, aşa cum ea ne este arătată în Cuvântul lui Dumnezeu – aplicată la creaturi vinovate şi păcătoase -, nu este o revenire la starea de inocenţă, pe care o avea Adam în Paradis înainte de căderea în păcat, care nu cunoştea răul. Ea nu este nici dreptatea lui Hristos, care înconjurat de rău a revelat tot ceea ce Dumnezeu căuta la om, şi L-a glorificat în ea, cu tot răul care I s-a pus în cale. Ci dreptatea pentru omul vinovat este măsura a ceea ce corespunde sfinţeniei, dreptăţii şi maiestăţii caracterului lui Dumnezeu: prin aceea că aceasta a fost dată prin Acela care singurul era în stare s-o facă, prin aceea că a făcut ispăşire şi a purtat ceea ce necesita păcatul. Şi Hristos a făcut aceasta. De aceea este imposibil ca Dumnezeu să poată face altceva, decât numai să îndreptăţească pe aceia, pentru care El a făcut-o.

Romani 4.23-25

Romani 4.23-25: Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Tot ce era în Dumnezeu împotriva păcatului a fost golit în paharul, pe care Isus l-a băut. Şi acum nu mai există mânia, pe care El a purtat-o, şi păcatul, pe care El l-a ispăşit, nu mai există. El a fost mistuit cu jertfa, aşa cum atunci jertfa pentru păcat era complet arsă. Noi eram mai mult decât nesatisfăcători, eram vinovaţi. De aceea gândul, că noi am putea fi făcuţi drepţi prin faptele drepte ale altuia, este nepotrivit. Da, ar însemna chiar că noi am fi îndreptăţiţi înainte ca păcatul să fie înlăturat, pentru care era necesară moartea lui Hristos. Deoarece noi am meritat pedeapsa, noi puteam fi îndreptăţiţi numai prin aceea că Locţiitorul a purtat pedeapsa pentru noi. Însă aceasta nu însemna că nouă ne-a fost dată înapoi un fel de „dreptate a nevinovăţiei”. Această „dreptate” s-a pierdut definitiv. Nu, dreptatea, pe care noi am primit-o acum, constă în aceea, că noi am fost scoşi din starea de condamnare şi în Hristos înviat am fost aduşi într-o poziţie, în care El Însuşi Se află pe baza a ceea ce El a făcut. De aceea pasajul de mai sus din Scriptură leagă pe drept îndreptăţirea noastră direct cu învierea. Deci ea nu este legată cu viaţa dreaptă a lui Hristos şi împlinirea Legii înainte de moartea Sa, ci cu răspunsul consecvent la ceea ce El a făcut în lucrarea prin care El a anulat toate păcatele noastre înaintea feţei lui Dumnezeu. Acest răspuns al lui Dumnezeu consta în aceea, că El L-a înviat pe Hristos. Aceasta este numit în Scriptură „îndreptăţirea vieţii”, căci viaţa de înviere a lui Hristos devine astfel dovada îndreptăţirii noastre.

Păcatele noastre şi pedeapsa lor s-au sfârşit în moartea lui Hristos, şi îndreptăţirea noastră se vede în poziţia nouă, pe care El a luat-o ca urmare a acestui fapt, şi din cauza acţiunilor lui Dumnezeu faţă de El şi faţă de noi. Nu este aşa că învierea ar contribui la unele merite – acestea se găsesc numai în moartea Sa. Însă ea are valoarea ei, prin aceea că ea ne dă dovada clară cum Hristos Însuşi este liber, respectiv îndreptăţit cu privire la păcatele noastre în prezenţa lui Dumnezeu. Învierea ca intervenţie a lui Dumnezeu în putere, ca să scoată pe Salvatorul nostru din domeniul morţii şi judecăţii, în care El a mers din cauza păcatelor noastre, are un rol deosebit în îndreptăţirea noastră, deoarece ea dovedeşte, că Dumnezeu este cu adevărat pentru noi. Două acţiuni deosebit de mari a făcut Dumnezeu pentru noi, care dau mărturie despre tot harul Său faţă de noi şi că mântuirea este în totalitate lucrarea Lui proprie: El a dat pe Isus la moarte din cauza greşelilor noastre şi L-a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Însă aceste două acţiuni sunt tot ceea ce apostolul recunoaşte, atunci când este vorba de credinţa care îndreptăţeşte.

Să exemplificăm aceasta printr-un exemplu. Să presupunem că un om ar fi condamnat la închisoare pentru şase luni din cauza unei fărădelegi. Unuia îi este permis să preia pedeapsa în locul acestuia. Când uşile închisorii se închid după locţiitor, vinovatul, care se află afară în libertate, poate exclama despre prietenul lui: „El este în închisoare din cauza fărădelegii mele”, însă mai mult nu poate merge. Ar fi prea devreme să adauge: „şi de aceea este imposibil ca eu vreodată să văd interiorul acestei închisori, ca pedeapsă pentru ceea ce am făcut.” Ce s-ar întâmpla, dacă bunul lui prieten îşi dă viaţa după două luni şi patru luni de pedeapsă rămân neexecutate sau dacă el ar dezerta din închisoare? Autorităţile în mod justificat vor prinde pe răufăcătorul iniţial şi vor cere ca el să stea în închisoare pentru restul de timp. Ar fi cu totul altfel dacă după trecerea celor şase luni ar lua din închisoare pe locţiitorul lui binevoitor. Atunci el ar avea dovada, că acum cu adevărat el ar fi un om liber. Acum el ar putea spune: „Iată, tu ai fost eliberat din închisoare pentru îndreptăţirea mea!” El s-a gândit drept: „Dacă el a îndeplinit pedeapsa şi a fost eliberat din închisoare şi este eliberat de orice obligaţie, scutit deplin cu privire la contravenţia mea, atunci vina mea este anulată, sunt liber, sunt despovărat!”

Romani 10.3-10

Romani 10.3-10: Pentru că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să-şi stabilească propria lor dreptate, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu. Pentru că Hristos este sfârşit al legii, spre dreptate, pentru oricine crede. Pentru că Moise scrie despre dreptatea care este din lege: „Omul care practică acestea va trăi prin ele“. Dar dreptatea care este din credinţă vorbeşte astfel: „Nu spune în inima ta: „Cine se va sui în cer?“, adică să-L coboare pe Hristos. Sau: „Cine va coborî în Adânc?“, adică să-L ridice pe Hristos dintre morţi. Dar ce spune ea? „Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta“: acesta este cuvântul credinţei, pe care-l predicăm: că, dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit. Deoarece cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

Este foarte remarcabil, în ce mod credinţa care îndreptăţeşte este legată permanent cu învierea. Ea constă în a crede în Acela care în baza rezultatului îndreptăţirii a înviat dintre morţi pe Isus Domnul nostru. Aşa argumentează apostolul în Romani 10 referitor la dreptatea care este din credinţă, şi la felul în care siguranţa acestui fapt este adus celui mântuit. Aici apostolul pune faţă în faţă dreptatea din credinţă cu dreptatea din Lege. Această dreptate din Lege, aşa cum spune el, este descrisă prin Moise cu fraza: „Fă aceasta şi vei trăi”. Dar când scrie despre dreptatea din credinţă, el nu spune: „Hristos a împlinit în chip desăvârşit Legea pentru voi”, ci el se referă la moartea şi învierea lui Hristos. Gândul că expresia „Hristos este sfârşit al legii, spre dreptate, pentru oricine crede” ar însemna că El a împlinit Legea pentru noi este exclus prin ceea ce urmează, şi anume, că dreptatea noastră stă pe o cu totul altă bază.

Dar pentru ce este Hristos sfârşit al Legii? Pavel spune (observă motivarea prin „pentru că”), trebuie să citim în cartea Deuteronomul. Moise a descris în Leviticul deja foarte simplu dreptatea după Lege: mai întâi fă, şi apoi trăieşte. Dar în Deuteronomul 30 Moise descrie situaţia care va lua naştere după ce Israel a eşuat complet sub Lege şi va ajunge sub judecata divină. Legea a fost sfărâmată. Ce poate însemna pentru cineva un text ca cel din Leviticul, dacă el stă pe grămada de dărâmături a falimentului lui spiritual? Însă Moise leagă tocmai de aceasta, prin aceea că el arată o cale nouă, un alt viitor: cuvântul credinţei; exact acelaşi cuvânt (spune Pavel la sfârşitul din Romani 10.8), pe care noi îl predicăm acum. Dacă se stă pe fundamentul Legii, toate aceste trebuie mai întâi să aibă loc. Trebuie să vezi cum pe scara labilă a eforturilor proprii ajungi la înălţimea cerului şi la adâncimea adâncului. Însă acum nu mai este nevoie de aceasta! Nu mai este necesar să te urci la cer, ca să cobori pe Hristos – deoarece El a coborât deja pe pământ. Nu mai este necesar să cobori în adânc, ca să scoţi pe Hristos dintre morţi – deoarece El a înviat deja. Toate „realităţile mântuirii” sunt acum înapoia noastră: nu noi am mers în moarte şi apoi în cer, ci Domnul Isus a făcut aceasta pentru noi! Lucrarea mare a fost înfăptuită. Nu mai este nimic de adăugat. Cuvântul este aproape. Hristos este în gura acelora care Îl mărturisesc ca Domn, şi în inima tuturor care cred în El.

Evrei 11.4

Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin carte a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.

Scriptura vorbeşte şi despre îndreptăţirea lui Abel – primul din rasa noastră căzută, despre care citim că a fost îndreptăţit – după valoarea model a jertfei, pe care a adus-o. Credinţa lui s-a arătat prin aceea că el a jertfit viaţa altuia în schimbul vieţii sale, despre care ştia că nu poate avea trăinicie înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Aceasta era o jertfă dreaptă şi Dumnezeu a acceptat-o în dreptate şi l-a îndreptăţit din pricina acestei jertfe.

Galateni 2.21

Galateni 2.21: Nu resping harul lui Dumnezeu; pentru că, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos.

Deci dacă noi am fost îndreptăţiţi de Dumnezeu Însuşi pe baza jertfei suplinitoare şi a valorii sângelui lui Hristos, atunci nu mai avem nevoie de o îndreptăţire suplimentară: moartea şi învierea lui Hristos au rezolvat deja totul corespunzător dreptăţii divine. Ce avem nevoie mai mult? Dacă am mai avea nevoie de ascultarea vie a lui Hristos, ca să compensăm eşecul nostru, atunci îndreptăţirea noastră ar fi nedesăvârşită. Scriptura nu permite gândul acesta nici măcar pentru un moment.

Acesta pare să fie şi gândul din Galateni 2.21, unde apostolul spune: „dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos.” S-ar putea replica: da, aici vrea să se spună că noi împlinim Legea. – Însă Cuvântul lui Dumnezeu este foarte exact. Şi Duhul Sfânt a ştiut ce scrie. Dacă ar fi vrut să spună aceasta, atunci ar fi spus-o. Însă în primul rând El spune şi cu acest verset din nou, că dreptatea este numai prin moartea lui Hristos, şi în al doilea rând prima parte a versetului este aşa de generală, că ea se referă la orice dreptate din Lege – şi la aceea pe care Hristos a arătat-o!

Două locuri care aparent aduc îndreptăţirea noastră în legătură cu viaţa lui Hristos

2 Petru 1.1

2 Petru 1.1: Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă de acelaşi preţ, împreună cu noi, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos: ….

Expresia „dreptatea lui Hristos” se întâlneşte în Scriptură numai o singură dată şi aceasta într-un context deosebit de special în pasajul de mai sus. Însă dacă Duhul Sfânt ar fi vrut să descrie aici dreptatea lui Hristos în viaţa Sa, atunci cu siguranţă ar fi formulat expresia în felul următor: „prin dreptatea lui Isus Hristos, a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru”. Însă felul în care El foloseşte aici expresia, cu siguranţă devine mult mai clară legătura cu expresia „dreptatea Domnului” din Vechiul Testament. Trebuie să ţinem seama că a doua epistolă a lui Petru este adresată iudeilor, cărora le era cunoscută această expresie din Vechiul Testament. Această epistolă le-a îndreptat mereu atenţia spre credincioşia lui Dumnezeu cu privire la făgăduinţele Sale. Însă chiar dacă s-ar interpreta ca dreptate a lui Hristos, unde stă atunci înainte o silabă care să arate că este vorba de dreptatea arătată prin ascultarea lui Hristos faţă de Lege?

Romani 5.18,19

Romani 5.18,19: … deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii. Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

Aceste versete au fost folosite să susţină teza că prin „ascultarea activă” a lui Hristos în viaţa Sa în împlinirea Legii este lucrată dreptatea sau îndreptăţirea noastră. Însă aici nu se spune în ce consta ascultarea lui Hristos. Cel puţin aici nu se spune nimic despre o ascultare în legătură cu împlinirea Legii. Este deci lăsat în seama comentatorului, ce se înţelege aici cu privire la ascultare. Această interpretare trebuie să îndeplinească două aspecte:

1. Ea trebuie să se încadreze în context şi
2. trebuie să fie în concordanţă cu alte locuri din Scriptură referitoare la această temă.

  1. Cu privire la punctul (1): Romani 5.13 şi 14 spune: „Deoarece, până la lege, era păcat în lume; dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege; dar moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei care nu păcătuiseră după asemănarea încălcării lui Adam.” Apostolul revine la rolului Legii abia în Romani 5.20. Este deci vorba de „toţi oamenii” şi între cei mulţi explicit şi de aceia care au trăit în perioada dintre Adam şi Moise şi prin aceasta, conform acestui pasaj, nu stăteau sub Lege. Este greu de înţeles cum se vrea să se atribuie împlinirea Legii prin Hristos, ca să compenseze lipsa celor „mulţi” în această împlinire, spre îndreptăţire, când o mare parte din aceşti mulţi nicidecum nu stăteau sub Lege. Aceasta se poate ocoli numai prin aceea că se afirmă – contrar acestui pasaj -, că şi aceia dintre Adam şi Moise stăteau sub Lege; în acest caz aceasta este denumită „lege morală”. Însă aceasta nu are nimic a face cu o interpretare sănătoasă a Scripturii. În afară de aceasta: când în versetul 20 se vorbeşte despre însemnătatea introducerii Legii, este vorba de cu totul altceva decât că prin împlinire – chiar şi prin Hristos – ar trebui să se obţină îndreptăţirea. Dimpotrivă: „Dar legea a intervenit, ca să prisosească greşeala” (Romani 5.20).

  2. Cu privire la punctul (2): Locurile, pe care le-am tratat cu privire la această temă, arată că în cazul îndreptăţirii este vorba de sângele şi moartea lui Hristos şi nu de ascultarea din viaţa Lui faţă de Lege. În pasajul actual este vorba de ascultarea lui Hristos în comparaţie cu neascultarea lui Adam. Un loc paralel la aceasta găsim în Filipeni 2.5,6. Şi aici este vorba exact despre această temă. Şi noi găsim clar că ascultarea lui Hristos este privită de la început şi până la sfârşit ca un întreg mare: „… luând chip de rob … făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce”, unde ascultarea Lui este probată în deplină măsură. Nu este o despărţire în ascultarea Lui, şi dacă vrea să se diferenţieze, atunci este moartea Lui şi nu viaţa Lui, cea care ocupă rolul în îndreptăţire, aşa cum arată locurile studiate anterior.

Încă un gând scurt în acest context referitor la expresia „îndreptăţirea vieţii”. În Romani 3 vedem înainte de toate îndreptăţirea legată cu sângele, în Romani 4 cu învierea, în Romani 5 se introduce un element nou: viaţa de înviere a lui Hristos se aplică la cel care crede. Aceasta pare să fie exprimat în expresia „îndreptăţirea vieţii”. Căci dacă Dumnezeu nu numai a înviat pe Hristos dintre morţi, L-a îndreptăţit în tot ce El a luat asupra Lui, despre care această viaţă de înviere este o mărturie, ci această viaţă ne este făcută cunoscut şi nouă, atunci aceasta este o dovadă suplimentară pentru îndreptăţirea noastră. Ea are aceeaşi natură, sursă şi legătură. Căci ea rezultă din moarte şi mormânt. Vine de la Dumnezeu, care este urzitorul şi dătătorul ei, şi este savurată în legătură cu Hristos, Omul înviat, a cărui viaţă este. Din acest motiv Ioan vorbeşte despre îndrăzneala în ziua judecăţii, căci „pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Aceasta înseamnă că noi deja acum avem aceeaşi dreptate şi aceeaşi viaţă ca Hristos, şi astfel noi suntem identificaţi cu El înaintea ochilor lui Dumnezeu. Prin natura lor toţi oamenii stau în legătură cu Adam ca şi cap şi început al generaţiei lor. Prin har şi prin moartea şi învierea lui Hristos, toţi credincioşii stau în legătură vie cu El ca şi Cap şi început al acestei generaţii spirituale, căreia ei îi aparţin acum. Ei sunt, dacă se poate spune aşa, altoiţi în Hristos şi sunt părtaşi ai vieţii şi naturii Lui. Şi „în viaţa lui Hristos” ei sunt eliberaţi pe bază juridică de toate urmările care erau odinioară asupra lor „în viaţa lui Adam”. Aceasta este o realitate minunată, pe care deseori o trecem cu vederea. Îndreptăţirea, aşa cum ea ne este prezentată în epistola către Romani, înseamnă deci nu numai achitare deplină de toată vina şi de condamnarea, care sunt legate cu natura adamică decăzută, ci prin lucrarea lui Dumnezeu noi stăm în Hristos şi ca înviaţi dintre morţi. Preamărit să fie Dumnezeu pentru o astfel de eliberare!

Ouweneel: Dreptatea lui Hristos

Capitolul acesta este un citat din W. J. Ouweneel din caietul Rechtfertigung (caietul 6 din seria „Was lehrt die Bibel?) din anul 1978.

Întrebarea centrală, despre care este vorba, este: Ce are Legea a face cu dreptatea lui Dumnezeu, care ne este socotită nouă? Citim în Romani 2.13: „Cei care împlinesc legea vor fi îndreptăţiţi” – în sine un principiu deplin corect, în care însă este o problemă mare: nu există nici un „împlinitor al legii”! Nu este nimeni, care să facă binele, nici măcar unul singur (Romani 3.10-12). „De aceea, din faptele legii, nici o făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui” (Romani 3.20). „… dar, ştiind că omul nu este îndreptăţit din faptele legii, ci prin credinţa în Hristos” (Galateni 2.6). Dacă un om este îndreptăţit pe baza „faptelor legii”, aceasta înseamnă că Dumnezeu declară drept pe omul acesta pe baza etaloanelor unei anumite legi, şi anume pentru că el a împlinit în chip desăvârşit faptele acestei legi. Însă unul din adevărurile mari, pe care Reforma le-a readus la lumină prin harul lui Dumnezeu, este tocmai acela, că omul de la natură este un păcătos de neîmbunătăţit, care nu poate împlini nicio faptă a Legii şi de aceea este total dependent de îndurarea lui Dumnezeu, spre care el îşi îndreaptă încrederea credinţei lui, aşa că Dumnezeu îl declară drept nu pe baza faptelor Legii, ci pe baza credinţei.

Dar care este baza acestei îndreptăţiri? În privinţa aceasta atât Luther cât şi Calvin răspund: eu am nevoie de o dreptate, care corespunde deplin cerinţelor lui Dumnezeu; deci aceasta este dreptatea lui Dumnezeu, şi anume dreptatea care este valabilă juridic înaintea lui Dumnezeu; o astfel de dreptate (singura, pe baza căreia eu pot exista înaintea lui Dumnezeu) este dreptatea lui Hristos, căci El a împlinit pe deplin dreptatea Legii pentru mine; eu am nevoie nu numai de iertarea încălcărilor de Lege ale mele, eu am nevoie de o ascultare desăvârşită (şi anume, faţă de Legea lui Dumnezeu); eu nu am aceasta, însă îmi este socotită ascultarea activă a lui Hristos; aceasta este îndreptăţirea mea.

Dacă oameni ai lui Dumnezeu mari cum este Luther şi Calvin au exprimat aceasta, şi chiar în legătură cu o temă care mai mult decât toate celelalte este specifică Reformei, şi anume îndreptăţirea prin credinţă, atunci se ezită să spui ceva împotrivă. Şi cu toate acestea chiar şi cel mai simplu credincios se poate întreba pe drept: Unde citesc eu în Scriptură că mie îmi este socotită împlinirea Legii de către Hristos? Unde citesc, că Dumnezeu îmi dăruie dreptatea Sa? Unde citesc eu despre dreptatea lui Hristos? (în afară de 2 Petru 1.1 într-un cu totul alt context.) Desigur aceste întrebări nu sunt combateri; însă totdeauna trebuie să ne dea de gândit când anumite expresii, care nicidecum nu se întâlnesc în Scriptură (şi, aşa cum cred, sunt străine duhului Scripturii), joacă un rol important într-o anumită teologie.

Este într-adevăr aşa, că Pavel spune: „Hristos Isus, care a devenit pentru noi … dreptate” (1 Corinteni 1.30), căci dreptatea, pe care noi o posedăm, se bazează pe ceea ce este El şi ce face El pentru noi. Şi realmente este aşa, că Pavel spune: „tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5.19). Însă constă această ascultare în împlinirea Legii de către El? Este o ascultare legalistă? Care „dreptate a legii” cerea ca El să trebuiască să-Şi dea viaţa pentru păcătoşi şi ca El să poarte pentru ei blestemul Legii? Nu a învăţat El ascultarea în ceea ce a suferit (Evrei 5.8)? El a fost ascultător până în moarte, da, până în moarte pe cruce (Filipeni 2.8)! Ce context este între această ascultare şi Lege? A lăsat Legea pe un om drept să sufere? Însă această suferinţă, acest sânge vărsat, dăruirea Lui până în moarte era baza îndreptăţirii mele. Ce are Legea a face cu aceasta? Legea a fost dată „primului om” (1 Corinteni 15.45) şi era corespunzătoare lui, păcătosului, însă ascultarea lui Hristos corespundea celor mai adânci gânduri ale lui Dumnezeu şi era spre glorificarea lui Dumnezeu.

S-ar putea spune: Hristos a împlinit poruncile Legii cu consecinţele depline, da, până în moartea pe cruce? Ascultarea lui Hristos (Romani 5.19) este pusă tocmai faţă în faţă cu Legea şi este în opoziţie cu ea (Romani 5.20). Această Legea a fost adăugată ca să pună mai mult în lumină starea primului Adam şi a neamului lui, şi aceasta numai în Israel („… ca să prisosească greşeala [încălcarea]”); însă întreaga expunere de idei din acest capitol, este că dreptatea este nu numai pentru aceia care sunt sub Lege, ci şi pentru aceia „care nu au păcătuit după asemănarea încălcării lui Adam” (Romani 5.14). Dreptatea este propovăduită pretutindeni, unde „păcatul a prisosit” (nu: „unde încălcarea a prisosit”; Romani 5.20). Toată intenţia apostolului constă în a lăsa la o parte întreg sistemul Legii (sau al unei anumite legi). Desigur, primul Adam „a încălcat” şi „Legea” (vezi Romani 5.14), însă această „Lege” nu era de felul: „Fă aşa şi vei trăi” (adică, dobândeşte viaţa ca unul care este mort), ci: „Fă aşa, căci altfel vei muri” (ca unul care trăieşte). Adam nu a trebuit să asculte, pentru ca într-o stare de moarte să dobândească viaţa, ci el a trebuit să asculte, ca să păstreze viaţa, pe care o avea deja şi pe care el ar pierde-o prin neascultare.

Deci, este dreptatea noastră o dreptate a Legii (şi anume dreptatea, pe care Hristos a dobândit-o pentru mine prin împlinirea Legii în chip desăvârşit de către El)? Pavel dă răspunsul: „Pentru că Moise scrie despre dreptatea care este din lege: ‚Omul care practică acestea va trăi prin ele.’ Dar dreptatea care este din credinţă vorbeşte astfel: … ‚Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta’” (Romani 10.5-8). Aici sunt puse faţă în faţă cele două dreptăţi şi se exclud complet reciproc. Aici nu este vorba despre cine împlineşte dreptatea Legii (păcătosul însuşi sau Hristos pentru el), ci este vorba că dreptatea, care este din credinţă, nu este „dintr-o lege”, în orice sens au fi şi din orice lege ar veni! Aşa spune Pavel şi în Romani 3.21: „Dar acum, fără lege [chórisnomu, ‚în afara (oricărui) principiu al unei legi’], s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi.” Legea mărturiseşte despre dreptatea lui Dumnezeu, însă nu este baza sau etalonul dreptăţii.

Vrem să medităm consecvent la aceasta. Dacă dreptatea, pe care eu am primit-o, este o dreptate din Lege (şi anume „dreptatea activă a lui Hristos”, adică împlinirea desăvârşită a Legii de către El), atunci trebuie să ne gândim bine, că:

  • această dreptate este încă o dreptate omenească, care nu are nimic a face cu dreptatea lui Dumnezeu (şi anume dreptatea Sa proprie şi acţionarea Sa în dreptate) [Remarc aici că învăţătura lui Calvin este greşită deja în primele ei principii, prin afirmaţia lui că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate în om, care este valabilă înaintea Lui, sau pe care El a dăruit-o omului. De ce aceasta nu este valabil pentru sfinţenia lui Dumnezeu? Este aceasta o sfinţenie (în om), care este valabilă înaintea lui Dumnezeu, sau este însuşirea proprie a lui Dumnezeu, că El este sfânt? Este îndurarea lui Dumnezeu însuşirea omului de a fi îndurător, care are valoare înaintea lui Dumnezeu, sau este însuşirea proprie a lui Dumnezeu, că El este îndurător? Şi de ce este altfel cu dreptatea lui Dumnezeu? Expresia arată însuşirea proprie a lui Dumnezeu, că El este drept; orice deviere de la acest adevăr simplu conduce la rătăcire.];

  • această dreptate este o dreptate din Lege, şi nu o dreptate din Dumnezeu (Filipeni 3.9);

  • această dreptate trece pe lângă caracterul spiritual al Legii (care conţine nu numai ce eu trebuie să fac, ci şi ce eu trebuie să fiu);

  • această dreptate constă exclusiv din ceea ce eu ar fi trebuit să fac („fă aceasta, şi vei trăi”) şi nimic mai mult; o dreptate din Lege nu-mi dă nici un drept la o legătură cu Hristos înviat (Romani 6.7,8), la gloria lui Dumnezeu (Romani 3.23,24; 5.1,2) şi la viaţa veşnică (Romani 5.21), la fel cum Adam în starea lui de nevinovăţie nu avea un drept la aceste lucruri.

În toate este vorba că mai întâi noi trebuie să înţelegem ce loc avea Legea în planurile lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus pe om la probă mai întâi fără Lege (de la Adam şi până la Moise), şi omul s-a dovedit păcătos. După aceea Dumnezeu a încercat pe om sub Lege (Israel începând de la Sinai), şi omul a devenit călcător de Lege. Omul nu avea nici o dreptate, nici fără Lege şi nici sub Lege. Şi iată, după aceea Dumnezeu revelează dreptatea Sa în afara oricărei Legi. Şi ce cuprindea aceasta? Că Hristos a dobândit pentru mine nu o dreptate omenească, legalistă, ci că Dumnezeu a condamnat în El omul meu vechi în totalitatea lui şi a aşezat în mine omul nou în dreptatea Sa proprie (compară cu 2 Corinteni 5.21): în Hristos, Omul ceresc, care acum este dreptatea mea (1 Corinteni 1.30). Omului vechi nu i se acordă o dreptate, pe care el nu putea s-o realizeze – aceasta ar fi fost indirect o îmbunătăţire a omului vechi -, ci Dumnezeu a terminat definitiv cu omul vechi ca atare şi l-a înlocuit pe acesta cu un om nou, care nu are nimic a face cu Legea (indiferent dacă el era iudeu sau grec), ci numai cu dreptatea proprie a lui Dumnezeu. El este în Hristos şi din Hristos, şi ca atare el nu mai este pentru Lege: „Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu.” (Romani 7.4).

Consecinţele învăţăturii despre dreptatea din Lege a lui Hristos sunt mult mai grave pentru noi, decât cred mulţi. Este aici un om, un păcătos, care trăieşte în carne; ceea ce el are nevoie (aşa se învaţă), este o dreptate care corespunde Legii; deci, un altul (Hristos) a împlinit Legea şi astfel a dobândit o dreptate care este din Lege, care îi este socotită acestui om, care este în carne; el este îndreptăţit prin aceea că altcineva face ceea ce el însuşi ar fi trebuit să facă ca şi copil al lui Adam, care trăieşte în lumea aceasta şi este supus Legii – şi apoi Hristos moare pentru acest om îndreptăţit!? Ce loc şi ce sens are moartea Lui aici? De ce să fie ispăşite păcatele, dacă ele au fost înlăturate prin împlinirea Legii de către Hristos? De ce să mori pentru cineva care este deja desăvârşit îndreptăţit? Sau este sângele lui Hristos care anulează păcatele acestui om? Însă atunci nu poate fi vorba de a face bun „tot ce în faptele noastre este nedesăvârşit” (aşa cum am citat mai înainte pe Calvin). Aceasta este o formulare fatală, care subapreciază starea gravă a primului Adam. Nu este vorba de nedesăvârşiri în faptele primului om – Dumnezeu vede răul în el şi nimic altceva; de aceea a murit Hristos.

Ce este deci dreptatea mea? A îmbunătăţit Dumnezeu omul vechi, prin aceea că i-a socotit această dreptate a lui Hristos (şi anume împlinirea Legii, în care omul vechi a ratat), sau Dumnezeu a condamnat definitiv pe omul vechi, l-a adus în moartea lui Hristos şi în locul lui a pus un om nou, care trăieşte în Hristos înaintea lui Dumnezeu? A îndreptat Dumnezeu (printr-o serie de fapte ale lui Hristos) greşelile mele în carne, sau Dumnezeu a sfârşit-o definitiv cu omul vechi? A îndreptăţit Dumnezeu pe omul vechi, prin aceea că i-a anulat nedesăvârşirile, sau Dumnezeu l-a adus în moarte pe omul vechi? Omul nou nu are lipsuri, care trebuie îndreptate, căci Hristos este viaţa lui. Ori există o îndreptare a greşelilor omului vechi (însă atunci nu este un om nou), ori eu sunt un om nou în Hristos; însă atunci nu mai sunt greşeli care trebuie îndreptate, căci Hristos este pentru mine dreptate a mea înaintea lui Dumnezeu. Când greşesc (căci carnea este încă în mine), Isus Hristos, Cel drept, este Apărătorul meu (1 Ioan 2.1). Dumnezeu mă poate disciplina, dacă este necesar (căci carnea este încă în mine) – însă eu nu mai sunt în carne. Când este vorba de dreptate şi de Judecător (nu de umblarea mea practică în credinţă), este valabil Numeri 23.21: „El nu vede nici o nelegiuire în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel. Domnul Dumnezeul lui este cu el şi un cântec de triumf împărătesc este în mijlocul lui.”

Desigur nu este aşa, că viaţa lui Hristos nu are nimic a face cu dreptatea mea. Este deosebit de important că tocmai El, „care nu a cunoscut păcat”, era Cel care a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5.21). Miresmei jertfei Sale de ardere desăvârşite de pe cruce îi aparţinea de nedespărţit mireasma jertfei de mâncare desăvârşită a vieţii Sale. El a lăsat să se vadă înaintea lui Dumnezeu ce este un om desăvârşit, şi faţă de oameni a lăsat să se vadă cine este Dumnezeu – însă în această privinţă nu putea fi nici o legătură cu omul (Ioan 12.24,32). Dacă bobul de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur – dacă ar fi fost altfel, de ce a trebuit să moară? Dacă împlinirea Legii de către Hristos îmi este socotită mie, de ce atunci El a trebuit să mai poarte păcatele mele? El a înfăptuit pentru mine tocmai ceea ce eu am ratat! Eşecul meu ar fi atunci reparat prin ceea ce El a făcut pentru mine!

Da, dar … nu ar fi fost ispăşit! „Pentru că, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos” (Galateni 2.21). Dar dacă Hristos a împlinit Legea pentru mine, atunci dreptatea este prin Lege şi Hristos a murit degeaba!! Însă Dumnezeu fie preamărit! Omul în primul Adam (ca atare) nu este nicidecum îndreptăţit, ci omul în ultimul Adam este îndreptăţit! Şi eu sunt în ultimul Adam şi deci liber de Lege (Romani 6.14; 7.4,6; 10.4; Galateni 2.19), deci nu am nevoie de nimeni care să împlinească Legea pentru mine. Legea dobândeşte în principiu o dreptate omenească pentru primul Adam (Romani 2.13), însă aceasta nu mai are nici o însemnătate pentru mine, căci eu sunt în ultimul Adam; şi ceea ce eu am acum este dreptatea lui Dumnezeu în ultimul Adam. Legea nu-mi aduce retroactiv în Hristos o dreptate a Legii, ci face invers. Ea dovedeşte totala lipsă de speranţă a primului Adam. Legea putea face numai un lucru: să mă omoare; însă această moarte am suferit-o în Hristos, şi acum eu sunt în El, ultimul Adam. Legea este dreaptă, însă nu îndreptăţeşte şi nu este pentru cei drepţi, ci pentru cei nedrepţi (1 Timotei 1.8-10); Hristos a fost născut sub Lege (Galateni 4.4), ca să elibereze pe cei care erau sub Lege, nu prin aceea că El a împlinit Legea pentru ei (cu toate că aceasta L-a îndreptăţit să înfăptuiască lucrarea de răscumpărare), ci prin aceea că El a devenit blestem pentru ei şi i-a eliberat de sub blestemul Legii (Galateni 3.13)!

Moartea lui Hristos decide totul – însă această moarte nu are nimic a face cu Legea, căci Legea nu cere moartea unui drept. În Romani 5, unde primul Adam şi ultimul Adam sunt puşi faţă în faţă, este vorba tocmai despre această moarte a lui Hristos şi nu despre Lege (aşa cum am văzut în Romani 5.13,14,20). Aceşti doi capi de familii sunt puşi acolo faţă în faţă, nu ca să îmbunătăţească pe primul prin al doilea, ci ca prin moarte să înlocuiască pe primul prin al doilea. O dreptate prin Lege este: să îmbunătăţeşti ceva la primul Adam. Însă ascultarea lui Hristos este exact opusul Legii (Romani 5.19,20). Repet: în toate este vorba că noi trebuie să vedem locul corect al Legii. Legea nu este expresia completă a gândurilor lui Dumnezeu – numai Hristos este aceasta. Legea este expresia completă a ceea ce o creatură trebuie să fie înaintea lui Dumnezeu, însă aceasta este cu totul altceva. Întregul ei caracter arată clar că Dumnezeu a prevăzut-o pentru cei nedrepţi, căci aceasta se vede din repetatul: „Să nu …”.Şi chiar acolo unde Legea este pozitivă: „Voi trebuie să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru”, ea nu este expresia inimii lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu nu cere dragoste, ci doreşte dragostea care este dată de bună voie şi din natură, aşa cum Hristos I-a dăruit-o; ce degradare ar fi dacă noi am privi dragostea pe care Hristos ca Om a dovedit-o lui Dumnezeu, numai ca împlinire a cerinţelor Legii!

Şi la fel este şi pentru aceia, care acum sunt în Hristos. „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit …” (Efeseni 5.1,2) – ce are aceasta a face cu împlinirea Legii? Să iubesc pe altul aşa cum Hristos m-a iubit pe mine, ce are aceasta a face cu faptul că eu iubesc pe altul aşa cum mă iubesc pe mine? „Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3.16) – cere Legea aceasta de la mine? Nu este aceasta valabil pentru aceia pentru care Hristos a devenit regula lor de viaţă? (compară cu Galateni 6.15,16; Coloseni 3.12-15). Desigur, eu mă bucur de Legea lui Dumnezeu, şi dacă iubesc, înfăptuiesc „en passant” (în treacăt) Legea lui Dumnezeu (Romani 13.8; Galateni 5.14; Iacov 2.8), dar din cauza aceasta Legea nu este regula mea de viaţă; aceasta este numai pentru aceia care sunt sub întâiul Adam, şi formal numai pentru o parte din ei (şi anume Israel). Regula mea de viaţă este una mult mai înaltă: „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.19,20).

Anulez eu prin aceasta Legea? „Nicidecum”, spune Pavel, „ci noi confirmăm legea” (Romani 3.31). Pavel însuşi pune această întrebare, pentru că ar putea veni contraargumentul: dacă deci îndreptăţirea nicidecum nu are a face cu Legea şi are loc exclusiv pe baza credinţei, nu este atunci Legea făcută fără putere (fără efect, fără rezultat)? Nu, ci dimpotrivă, răspunde Pavel, căci numai aşa se acordă Legii dreptul deplin. Tocmai când se afirmă că dreptatea noastră este o dreptate din Lege şi că sufletul îndreptăţit trebuie după aceea să împlinească Legea (din recunoştinţă sau din oricare alt motiv), tocmai atunci Legea nu este luată serios în seamă. Căci Legea condamnă pe omul în carne aşa de deplin, că singura ieşire pentru om este moartea şi înlocuirea omului vechi prin omul nou. Cine crede că prin împlinirea Legii de către Hristos suplimentar ar putea anula greşelile omului vechi, acela nu ia în serios blestemul Legii, pe care ea îl aduce asupra omului vechi. Un astfel de om face Legea fără putere şi fără efect! Şi cine crede că el ca credincios creştin se poate pune sub Lege, fără să cadă sub blestemul ei, dacă o încalcă, face de asemenea Legea fără putere. Un astfel de om de asemenea nu ia în serios blestemul Legii.

Însă Scriptura spune: „Pentru că toţi [credincioşi sau necredincioşi] cei care sunt din faptele legii [oricare ar fi din principiile Legii] sunt sub blestem” (Galateni 3.10). Nu: toţi care au încălcat Legea, ci: toţi care stau pe acest fundament; ei sunt sub blestem. Tocmai acela care recunoaşte că fiecare care stă pe principiul Legii în mod necesar este condamnat prin Lege, şi că tocmai acela care din cauza aceasta are nevoie de dreptatea lui Dumnezeu, care nu are nimic a face cu Legea (Romani 3.21); tocmai acela care recunoaşte că după etaloanele Legii nu este nici o speranţă pentru primul Adam (nici prin împlinirea Legii de către un altul), ci că este speranţă numai pentru aceia care sunt prin credinţa în ultimul Adam, tocmai acela „confirmă Legea”: el acordă drept deplin Legii. Nu este aşa, că eu sunt îndreptăţit pe baza Legii, în timp ce este un altul, care a împlinit Legea pentru mine, ci nicidecum nu am parte de îndreptăţire pe baza Legii (Galateni 3.10,11). Dacă totuşi dreptatea ar fi prin Lege (fie prin faptele mele, sau ale lui Hristos), atunci moartea lui Hristos ar fi fost degeaba (Galateni 2.21). Însă acum Hristos a murit, şi de asemenea şi eu am murit faţă de Lege (Romani 7.4,6; Galateni 2.19), însă unit cu un Domn înviat. Ca păgân eu niciodată nu am fost formal sub Lege, şi în orice caz acum eu nu sunt sub Lege, ci sub har (Romani 6.14). De ce să fie împlinită Legea pentru mine de către altul, şi de ce să am nevoie de o dreptate care să fie bazată pe faptele Legii?

Primul punct în această învăţătură este acela, că în cele din urmă este atinsă gloria Persoanei lui Hristos Însuşi, atât în ceea ce priveşte viaţa Sa, cât şi moartea Sa. În primul rând această învăţătură lezează necesitatea şi a-tot-suficienţa morţii ispăşitoare a lui Hristos prin teza împlinirii Legii din partea Lui ca Locţiitor şi prin aceasta ea lasă loc pentru o îmbunătăţire a omului vechi, aşa cum am arătat. Însă ea lezează şi însemnătatea vieţii Lui pe pământ pentru Dumnezeu. Este într-adevăr aşa, că dreptatea, pe care eu va trebui s-o posed cândva înaintea scaunului de judecată, nu este altceva decât o dreptate a Legii, şi anume dreptatea activă (împlinirea Legii) a lui Hristos? Nu este mai mult buna mea plăcere înaintea lui Dumnezeu? Dacă am fost făcut plăcut în Preaiubitul (Efeseni 1.6), este Preaiubitul atunci în privinţa aceasta numai un Om, care a împlinit în chip desăvârşit Legea lui Dumnezeu? Sau acest Preaiubit este Fiul, care a glorificat desăvârşit pe Tatăl pe pământ şi a făcut lucrarea, pe care Acesta I-a dat-o s-o facă (Ioan 17.4)? – Sau se vrea să se afirme, că aceasta era exclusiv împlinirea Legii de pe Sinai? Un Fiu, care a venit pe pământ, ca să împlinească poruncile Tatălui şi să rămână în dragostea Lui (Ioan 15.10) – a împlinit Acesta numai Legea lui Moise? Şi porunca Tatălui, ca El să-Şi dea viaţa, ca iarăşi s-o ia înapoi (Ioan 10.17,18) – era aceasta o poruncă din Legea de pe Sinai? Am început capitolul acesta cu acest argument, şi îl închei tot cu acesta, căci nu este nimic mai important decât ceea ce lezează gloria lui Hristos.

Nu, Scriptura nu spune, că mie îmi este socotită dreptatea (prin Lege) a lui Hristos, ci că Hristos este dreptatea mea – şi ce Hristos! Acesta este Acela care în viaţa Lui şi în moartea Lui a glorificat deplin pe Tatăl; Cel care pe cruce a glorificat un Dumnezeu sfânt şi drept, tocmai pe locul unde judecata asupra păcatului L-a lovit; care a fost înviat prin gloria Tatălui (Romani 6.4) şi căruia Tatăl I-a arătat dreptatea Sa prin aceea că L-a glorificat în casa Tatălui (Ioan 16.10,14; compară cu Ioan 13.1,32; 14.2; 17.1,5). Eu am voie să privesc la toată această glorie şi să ştiu: acest Hristos este viaţa mea. Nu împlinirea Legii de către El a anulat greşelile mele, El a murit pentru greşelile mele. El nu a împlinit Legea pentru mine, ci El a purtat blestemul Legii pentru mine. Prin viaţa Sa El nu a desăvârşit omul meu vechi, ci prin moartea Lui eu am devenit un om nou; căci omul meu vechi a murit cu El, şi eu sunt acum în ultimul Adam. Eu sunt în El, în Domnul înviat, şi El este viaţa mea.

Pentru Dumnezeu nu este întrebarea, dacă el vede la mine o dreptate, care este prin Lege, ci dacă Hristos ia chip în mine (Galateni 4.19; compară cu Galateni 2.20). Pentru Dumnezeu este numai o Persoană importantă: Hristos. Nu numai un Hristos care a împlinit Legea (cu toate că El a împlinit-o în chip desăvârşit), ci care a glorificat pe Dumnezeu pe locul judecăţii. Hristos, Fiul Omului, care şade la dreapta lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care este la sânul Tatălui, este totul pentru inima Tatălui. Însă Dumnezeu fie preamărit! Eu sunt în această Persoană, şi El este viaţa mea; în El eu am fost făcut plăcut înaintea lui Dumnezeu. Eu am murit faţă de păcat (Romani 6) şi faţă de Lege (Romani 7), şi în ceea ce priveşte viaţa mea de acum în carne, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2.20).

Vorheriger Teil

 

Adnotare

[1] Remarca redacţiei: traducere falsă din Isaia 53.11.


Tradus de la: Der Wert des Todes Christi (8)

Gândurile acestea se bazează pe scrieri din secolele trecute.

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel in der Kategorie Auslegungen (75)

Weitere Artikel des Autors Dirk Schürmann (42)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...