O istorisire ilustră (1)
Rut 1-2

Arthur E. Goodwin

© SoundWords, Online începând de la: 19.06.2020, Actualizat: 19.06.2020

Versete călăuzitoare: Rut 1-2

Noi toţi iubim istorisirile bune şi unii iubesc chiar şi povestirile bune. Însă noi vrem să ne ocupăm aici nu cu o poveste şi nici chiar cu o istorisire bună, ci cu o istorisire adevărată. O istorisire despre doi oameni cu vază, unul cu vază în ceea ce priveşte poziţia lui, cealaltă persoană, cu toate că era săracă şi fără speranţă, era cu vază şi un model în comportarea ei. Doi oameni, pe care Dumnezeu îi iubeşte şi pe lângă aceasta şi ei se iubesc unul pe altul. O istorisire care începe cu un moment adânc şi sfârşeşte cu unul înalt, şi anume cu o căsătorie şi cu un fiu. Şi nu numai aceasta, ci ea sfârşeşte cu un împărat, care a devenit strămoşul Domnului Isus Hristos şi chiar un model al Domnului Isus – cu David.

Un pas înapoi fatal

Istorisirea, despre care vorbim, a avut loc în zilele judecătorilor lui Israel, despre care citim în cartea Judecători 21 că „în zilele acelea nu era împărat în Israel” şi fiecare făcea „ce era drept în ochii lui”. În această ţară locuia Elimelec şi soţia lui Naomi cu cei doi copii ai lor: Mahlon şi Chilion. Mai citim că Dumnezeu a permis să vină o foamete mare în cetatea acestei familii nefericite, aşa că şi Elimelec cu familia lui au părăsit moştenirea dată lor de Dumnezeu, şi anume Betleem (tradus: casa pâinii!) şi au plecat spre Moab, un popor blestemat de Dumnezeu. El a făcut ceea ce toţi au făcut, şi anume, ce era drept în ochii lui. Sărmană familie Elimelec! Familia aceasta s-a plecat sub spiritul general al vremii şi presiunii venite din afară. Vedem însă apoi cum Naomi pierde mai întâi pe soţul ei şi la scurt timp după aceea şi pe cei doi fii ai ei. Ea a pierdut tot ce avea şi a rămas cu două nurori moabite, despre care se spune: „Un … moabit să nu intre în adunarea Domnului şi nici a zecea generaţie a lor să nu intre în adunarea Domnului pe vecie” (Deuteronomul 23.3). Ea era fără întreţinere şi fără moştenire în ţara ei (Israel), aşa că ea trebuia să spună despre sine însuşi: „Nu mă numiţi Naomi, numiţi-mă Mara, pentru că Cel Atotputernic m-a amărât foarte mult.” Acesta era pasul înapoi fatal şi începutul unei istorii care se va derula total neaşteptat, că suntem surprinşi şi ne uimim de bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Cartea Rut ne istoriseşte deci care era pentru Elimelec rezultatul acestui pas fatal înapoi; ea este o carte încântătoare, plină de aventuri, şarm, dragoste, romantism, şi este, mai mult decât altele, o carte spirituală. Cele două persoane principale se căsătoresc şi constituie o familie, şi nu este nici o îndoială: era o familie binecuvântată. Aproape că nu aflăm nimic despre viaţa de familie, dar auzim multe despre cele două persoane principale Rut şi Boaz, şi aceasta este ceea ce dorim să privim acum. În prima parte ne vom ocupa cu Rut şi în partea a doua cu Boaz.

Cine era Rut?

Aşa cum am remarcat, viaţa familiei lui Elimelec nu era prea fericită, şi am văzut că Elimelec, precum şi cei doi fii ai lui, după ce s-au căsătorit, au murit în Moab. Nefericită Naomi! Dar nici Naomi nu era mai puţin vinovată de întreaga situaţie, căci nu găsim că ea s-a împotrivit soţului ei în acest timp, ca să nu meargă în Moab.

Rut era o moabită, ea era soţia lui Mahlon, fiul lui Elimelec, şi a ajuns destul de repede văduvă. Nefericită Rut! Cu toate acestea, din cele ce aflăm despre Rut, putem deduce că ea avea o natură plăcută şi plină de dragoste şi că ea iubea din inimă pe mama soacră a ei. Când Naomi a vrut să se pregătească să se întoarcă în patria ei, Rut a zis: „Nu stărui de mine să te părăsesc, ca să mă întorc de la tine! Pentru că încotro vei merge tu voi merge şi eu” (Rut 1.16). Nu ne aminteşte ea de acea femeie din Luca 7, care a venit în timp ce Domnul Isus era în casa lui Simon, şi care nu a încetat să spele picioarele Domnului, să le sărute şi să le ungă? Domnul Isus i-a dat mărturia frumoasă: „Ea a iubit mult” (Luca 7.47). Eu gândesc că ea era ca Rut. Rut a iubit mult şi era mulţumită să fie săracă împreună cu mama soacră a ei, să fie supusă şi să îngroape visele ei despre o viaţă fericită şi fără griji. Ea era gata să urmeze necondiţionat pe mama soacră a ei. Citim despre Rut că ea a zis lui Naomi: „Poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău, Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!” În privinţa aceasta cu siguranţă ea nu a mers după spiritul concetăţenilor ei, despre care citim în Isaia 16.6: „Noi am auzit de îngâmfarea Moabului – este foarte mândru – de mândria lui …”

O a doua însuşire pozitivă a lui Rut era, că ea era harnică. Citim în Rut 2.7 mărturia unui bărbat, care a observat lucrul ei şi a zis: „Şi a venit şi a rămas de dimineaţă până acum.” Însă nu numai aceasta, ci ea era şi stăruitoare. În Rut 2.23 citim că ea a cules spice până s-a terminat secerişul orzului şi grâului. Acesta era caracterul lui Rut.

Fermitatea lui Rut

Citim în primul capitol cum Naomi s-a ridicat, ca să se întoarcă la Betleem, şi că ea a luat cu sine pe nora ei. Deoarece Naomi era îngrijorată cu privire la cele două nurori ale ei şi simţea profund că „mâna Domnului a ieşit împotriva ei” (Rut 1.13b), ea doreşte să cruţe pe cele două nurori ale ei – Rut şi Orpa – de această sărăcie şi renunţare, şi să le lase să se recăsătorească. Dar aşa cum se întâmplă des în viaţa omului, rămâne valabil ce stă scris în Proverbele 16.9: „Inima omului îşi propune calea, dar Domnul îi îndreaptă paşii.” La fel este şi aici! Când cele trei femei s-au plâns şi au simţit durerea mare a despărţirii, s-au arătat adevăratele sentimente şi motive ale lor. Şi cu toate că şi pentru Orpa despărţirea era grea, totuşi ea s-a întors înapoi în Moab. Rut nu a făcut aşa. Pe ea nu o lasă inima să părăsească pe mama soacră, ea a vrut mai bine să sufere împreună cu mama soacră decât să caute în Moab presupusa fericire. Ce trebuie să fi spus Naomi nurorilor ei despre marele Dumnezeu al lui Israel, că ea spune chiar: „Poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău, Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată”?

Nu vrem şi noi să ne întrebăm, care sunt adevăratele noastre motivaţii? Iubim noi pe poporul lui Dumnezeu (pe adevăraţii credincioşi!), iubim noi pe Dumnezeu? Suntem noi gata, dacă trebuie, să murim în sărăcie şi umilire? Ce imagine măreaţă este moabita Rut pentru noi! Să ne întrebăm dacă nu cumva şi la noi este deseori o dorinţă după lucrurile lumii acesteia, că de exemplu urmărim mai mult să urcăm pe scara carierei sau la alegerea partenerului de căsnicie ne concentrăm asupra lucrurilor exterioare. Orpa nu era gata! Suntem noi gata, atunci când trecem prin încercare, să mergem pe calea lui Dumnezeu, chiar dacă ea pare să fie o cale singuratică, aparent sărăcăcioasă şi părăsită? Sunt mulţi cei care n-au reuşit aceasta şi astăzi îşi au locul în lumea aceasta sau au renunţat total la creştinism sau se simt bine şi se mulţumesc să fie prezenţi. Rut a făcut ce se spune în Proverbe 23.26: „Fiul meu, dă-mi inima ta, şi ochii tăi să-şi găsească plăcerea în căile mele!”

Pe parcursul cărţii vom vedea că lepădarea de sine a lui Rut i-a dăruit o viaţă nouă, în timp ce despre Orpa nu mai auzim nimic şi ecoul numelui ei s-a pierdut în lumea aceasta. Nu numai că pentru Rut urma să înceapă o viaţă nouă, ci ea a fost socotită demnă (ca moabită!) să fie preluată în genealogia lui Isus Hristos, Mântuitorul lumii. Acesta este harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea despre moabiţi se spune: „Un … moabit să nu intre în adunarea Domnului şi nici a zecea generaţie a lor să nu intre în adunarea Domnului pe vecie” (Deuteronomul 23.3).

Rut, culegătoarea de spice

Întoarsă înapoi în Betleem, vedem un alt caracter plăcut al lui Rut: ea simte responsabilitatea de a purta grijă de mama soacră, şi astfel citim în capitolul 2 că Rut este numită de patru ori culegătoare de spice şi că ea a lucrat cu hărnicie: „şi a stat numai puţin în casă”. Ea a investit multă energie şi a făcut efortul cel mai mare posibil să-şi însuşească lucrurile ţării, pe care Dumnezeu le-a dăruit din nou – şi mai mult chiar: ca să îngrijească şi de alţii, şi să dea mai departe.

Nu este aceasta o imagine minunată pentru noi, căci noi „suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti”? Să nu depunem efortul cel mai mare posibil şi să nu folosim toată energia ca să ne însuşim aceste lucruri şi dacă este posibil să le împărţim şi să le dăm şi altora? Vrem să ne asemănăm mai mult cu această Rut, despre care se spune: „şi a stat numai puţin în casă”. Noi suntem pe calea greşită dacă gândim că ne vor zbura în gură „porumbei prăjiţi”. Este un principiu al Sfintei Scripturi că binecuvântările sunt întotdeauna legate cu efort şi energie spirituală, chiar dacă Dumnezeul îndurător uneori ne pune anumite lucruri la picioare, pentru ca noi să primim gust şi bucurie de lucrurile spirituale.

Vrem să ţinem seama că Rut nu numai a adunat spicele, ci şi a bătut ce a adunat mai înainte. Rut a scos valoarea propriu-zisă din aceste spice. Şi noi ar trebui să aplicăm energia spirituală, să scoatem valoarea propriu-zisă din Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu citim Cuvântul lui Dumnezeu numai din obişnuinţă, cu toate că chiar şi aceasta nu va rămâne fără influenţă.

Şi aşa ar trebui să fie şi la noi. Citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu într-un duh de superficialitate. Meditează asupra Lui. Deschide-L! Pătrunde în El! El este hrana cea mai bună pentru sufletele noastre. Vei găsi că un verset al Scripturii este întotdeauna înviorător, oricât de obişnuit ar fi el, el poate înălţa inima ta.

Partea următoare


Tradus de la: Eine illustre Geschichte (1)

Titlul original: „Bible Families: Boaz and Ruth“;
După o emisiune la radio Truth for Today din 28.11.1999,
parţial tradus liber

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului Arthur E. Goodwin (1)

Mai multe articole despre locul din Biblie Rut 1 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).