Cartea Iona - Capitolul 1
Iona în furtună

Johannes Nicolaas Voorhoeve

© Beröa-Verlag/Arhelger, online seit: 22.03.2021, aktualisiert: 22.03.2021

Capitolul 1: Iona în furtună

„Şi cuvântul Domnului a fost către Iona …” (Iona 1.1). Există ceva mai important decât Cuvântul Domnului? Dumnezeu vorbeşte, şi noi trebuie să ascultăm de glasul Lui. Noi posedăm Biblia completă, pe care o numim Cuvântul lui Dumnezeu. În timpurile de demult se avea numai părţi mai mici sau mai mari din Biblie, deseori numai câteva cuvinte. Este însă de importanţă secundară, dacă este mult sau puţin şi cum ajunge la noi ceea ce ne spune Dumnezeu. Important pentru noi este numai să ştim şi să credem că este Cuvântul gurii Sale, căci prin aceasta omul va trăi.

Expresia „cuvântul Domnului” se întâlneşte de mai multe ori în cartea Iona. Prima dată îl găsim în capitolul întâi, în versetul 1 şi apoi de două ori în capitolul al treilea în versetele 1 şi 3. Prin aceasta găsim în această carte mică de trei ori că Dumnezeu lasă să se audă cuvântul Său.

Fie ca noi să fim foarte atenţi la cuvântul Domnului, şi dacă strigarea Lui se adresează nouă – oricare ar fi forma ei – să ascultăm de ea cu bunăvoie şi supunere. Dacă nu facem aşa, atunci El este împotriva noastră; dar dacă suntem ascultători, atunci binecuvântarea Lui va veni peste noi. Sunt unii care ascultă de glasul inimii lor şi apoi merg pe căile lor şi în final ajung în mare, ca Iona.

Cuvântul Domnului rostit aici nu era numai un cuvânt serios, ci era şi un cuvânt de dragoste. Dumnezeu cunoştea marea cetate Ninive, o cetate în care erau o sută douăzeci de mii de oameni care nu puteau deosebi dreapta lor de stânga lor (deci erau copii), o cetate cu multe animale, o cetate care în total avea mai multe milioane de locuitori. Ninive, o metropolă a timpului acela, era o cetate mare, cât o călătorie de trei zile (Iona 4.11; 3.3).

Dumnezeu cunoştea cetatea, şi anume nu din cauza mărimii ei, ci El cunoştea şi starea inimii fiecăruia din mulţii oamenii din ea. Mai multe mii de oameni erau acolo care lâncezeau fără Dumnezeu, dar care erau probabil accesibili pentru un cuvânt bun. Tradus textual la începutul capitolului 3 stă: „O cetate mare pentru Dumnezeu”. Probabil această expresie ebraică, care vrea să descrie ceva foarte mare, are şi o importanţă deosebită pentru noi. De fapt Ierusalim era cetatea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu vedea în cetatea Ninive imaginea lumii păgâne, pe care El voia s-o întâmpine în dragostea Lui nemărginită, şi de aceea El o numeşte: „o cetate mare pentru Dumnezeu”. Dumnezeu avea un popor mare în această cetate. În mod asemănător El a încurajat odinioară pe apostolul Pavel în Corint, prin aceea că printr-o vedenie în noapte a lăsat să i se spună despre această cetate lumească, păcătoasă: „Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în cetatea aceasta” (Faptele apostolilor 18.10).

Dumnezeu a vrut să Se îndure de marea cetate păgână Ninive şi să aducă pe mulţi de acolo la convertire, pentru ca ei să-L cunoască şi să-L adore. Şi aşa a avut loc. Predica în Ninive a adus rod. Într-adevăr nu a fost un rod care rămâne, căci la câteva sute de ani după aceea Ninive a fost distrusă, şi chiar în zilele noastre putem vedea dărâmături ale acestei cetăţi uriaşe.

Prin propovăduirea lui Iona poporul s-a convertit şi astfel Dumnezeu, corespunzător dorinţei inimii Sale plină de dragoste, a putut să se îndure de locuitorii cetăţii Ninive. Inima Lui compătimitoare, care era emoţionată atât de soarta creaturii mute cât şi de copiii mici, s-a îndurat şi de sutele de mii care locuiau acolo şi lâncezeau după plăcerea inimii lor.

Iona a primit poruncă să se ridice şi să predice împotriva cetăţii. Cu adevărat nu arăta bine în cetatea mare, căci răutatea ei s-a ridicat până la Dumnezeu. Într-adevăr Dumnezeu are o inimă plină de dragoste, deoarece El este dragoste. Însă aceasta nu vrea să spună că El nu vede răul şi nu-l condamnă. Dumnezeu este şi Lumină. El vedea tot ce făceau locuitorii din Ninive, şi a văzut toată răutatea lor. A devenit aşa de rău, că răul nu a rămas în cetate, ci ca un munte, teribil de mare, s-a grămădit înaintea feţei Domnului. Ce trebuia Dumnezeu să facă? El a trebuit să anunţe judecata Lui, nu era altceva de făcut. El ar fi putut face judecata deodată, fără s-o anunţe, însă El nu a făcut aşa, deoarece El este dragoste. Într-adevăr judecata va veni în curând asupra lumii, deoarece ea nu ascultă de Dumnezeu, însă înainte de a veni judecata, Dumnezeu a atenţionat timp de secole şi a oferit oamenilor ocazia să se convertească, pentru ca El să poată probabil înlătura judecata.

Să se observe însă că cu privire la Ninive era vorba de ultimul mesaj. Aici nu se spune că s-a vorbit oamenilor acelora sau s-a vorbit pentru ei, ci s-a vorbit împotriva lor. Da, Dumnezeu era împotriva răutăţii lor, împotriva faptelor lor rele! De asemenea să se observe că cu toate că întreaga cetate era stricată şi a trebuit să se predice împotriva ei, totuşi fiecare personal era răspunzător pentru sine.

Dumnezeu vede totul. Nimic nu este ascuns înaintea Lui. El cunoaşte şi oraşele noastre mari şi pe oamenii care locuiesc în  ele. El ştie câtă răutate se găseşte şi în oraşele noastre „creştine”. Însă Dumnezeu lasă să se vestească zilnic vestea bună în ele şi oamenii să fie atenţionaţi cu privire la judecată. Dar dacă răul se înmulţeşte, El mărturiseşte împotriva oamenilor şi lasă să li se spună că dacă ei nu se pocăiesc vor fi pierduţi pentru totdeauna şi Dumnezeu va lovi oraşul lor.

Iona, fiul lui Amitai, a înţeles bine că pe Dumnezeu nu-L interesa să distrugă cetatea Ninive, ci să o cruţe şi s-o salveze. De aceea când cuvântul Domnului i-a vorbit: „Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei; pentru că răutatea lor s-a suit înaintea Mea”, el a înţeles bine că el trebuia să anunţe nu numai judecata. Dumnezeu dorea mărturia trimisului Său, pentru ca cetatea şi locuitorii ei să fie atenţionaţi şi salvaţi. Aşa a fost întotdeauna. Dumnezeu vrea întoarcere personală şi naţională. Şi este spre buna Sa plăcere, dacă prin aceasta durerea şi suferinţa pot fi prevenite.

Dar cât de cu totul altfel este omul în gândirea lui. Stricăciunea lui morală este aşa de mare că unele privilegii primite de la Dumnezeu pun într-o lumină şi mai obscură ticăloşia lui. Să nu se gândească că omul religios de astăzi ar fi mult mai bun. Iudeul a ocupat un loc privilegiat între popoare. Dumnezeu Însuşi i-a dat locul acesta. El trebuia să se ţină separat de popoare, însă în loc să realizeze această separare şi prin aceasta să depună mărturie înaintea păgânilor despre dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi care s-a ridicat împotriva Lui, el a devenit arogant. El s-a lăudat că posedă pe Domnul şi Legea Lui. Însă în acelaşi timp a dezonorat pe Dumnezeu, prin aceea că nu a împlinit Legea (compară cu Romani 2.23). Iona era şi el unul din poporul Israel. El făcea chiar parte din profeţii lui Israel, deci era privilegiat în mod deosebit. Însă natura lui era repede gata să scoată avantaje din aceasta şi să abuzeze de privilegiul poporului său. Într-adevăr Iona era un credincios adevărat, însă chiar şi cel mai mare privilegiu nu protejează întotdeauna de pericolul gândirii carnale. Credincioşii din Corint au primit daruri de la Dumnezeu. Însă în loc să le folosească spre onoarea lui Dumnezeu, ei s-au folosit de ele spre propria lor glorificare. Ei s-au umflat de mândrie, au dat la o parte pe alţii, care probabil posedau daruri modeste. Şi cu toate acestea în mijlocul lor era un bărbat care a primit de la Dumnezeu mai mult decât aveau ei toţi împreună şi care putea exclama: „Doresc să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să-i învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă” (1. Corinteni 14.19). Omul acesta avea felul de gândire al lui Hristos.

Cuvântul Domnului a fost adresat lui Iona, profetul, pentru ca el să anunţe mesajul judecăţii împotriva cetăţii Ninive. Însă Iona ştia că inima Aceluia care l-a trimis este plină de îndurare. (Comunicarea din 2. Împăraţi 14 îi era un exemplu potrivit în acest sens.) Dumnezeu voia să îndepărteze suferinţa provocată de păcat. Chiar dacă au meritat judecata, El voia totuşi să arate încă o dată îndurarea Sa. Din Iona 4.2 rezultă clar ce gânduri erau în inima lui Iona atunci când cuvântul Domnului i-a vorbit. „Nu era acesta cuvântul meu, când eram încă în ţara mea? … pentru că ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi îndurător, încet la mânie şi de o mare bunătate şi Te întorci de la rău.”

Nu exprimă Iona prin cuvintele acestea gândurile inimii lui? Poate el, un iudeu, suporta ca păgânii să fie privilegiaţi şi să aibă parte de harul lui Dumnezeu? Putea Iona, un profet al lui Israel, suporta ca profeţia lui să nu se împlinească, şi aceasta având în vedere pe cei necircumcişi?

Este foarte trist, dar trebuie spus, că inima omului, cu toate cuvintele evlavioase pe care le rosteşte, a fost întotdeauna arogantă şi egoistă. Dacă Iona ar fi fost smerit, atunci ar fi ascultat de cuvintele Domnului, fiind convins că Stăpânul ştie mai bine decât robul ce este bine. Şi aceasta este valabil pentru toţi robii lui Dumnezeu din toate timpurile. Cât de des, când Stăpânul spune: „Du-te la Ninive!”, slujitorul evadează la Tars! Toţi trebuie să înveţe: „Nu voia mea, ci voia Ta să se facă”. În Psalmul 103 citim despre îngeri: „puternici în tărie, care împliniţi cuvântul Său, ascultând de glasul Cuvântului Său – slujitorii Lui, care fac voia Lui”. Fără să contrazică, ei se duc acolo unde îi trimite Dumnezeu, şi împlinesc ceea ce le porunceşte Stăpânul. Însă Iona nu a acţionat aşa. Se spune într-adevăr că el s-a ridicat. Până aici el a ascultat. Pentru aceasta omul este destul de repede pregătit să facă. Însă noi nu citim că el s-a ridicat să meargă. Dimpotrivă, se spune că el s-a ridicat să fugă. În loc să meargă la Ninive, el vrea să treacă peste mare la Tars, care era în Spania şi care în timpul acela era considerat capătul pământului. El voia să meargă cât se putea de departe. Se mai spune că el a fugit departe de faţa Domnului, deoarece nu voia să fie ascultător. El a preferat străinătatea în loc de patria lui, necunoscutul în loc de ceea ce era cunoscut. În aceasta recunoaştem pe vechiul Adam, care într-adevăr nu se ascunde fricos înapoia copacilor, nu, dar evadează peste Marea Mediterană cu o corabie de negustorie. Şi la fel ca Adam, Iona trebuia să experimenteze că plata păcatului este moartea. Un adevăr simplu, dar serios!

Iona avea un nume frumos. Iona înseamnă porumbel. El putea să fie un porumbel al păcii, un mesager al păcii pentru Ninive. Însă el nu a adus cinste numelui său. Aşa cum Simon Petru, fiul lui Iona, de teamă în prezenţa unei slujitoare a tăgăduit şi a fugit, la fel şi Iona în neascultarea lui. Cât de cu totul altfel era Hristos! În Vechiul Testament (Leviticul 14) două păsări, probabil porumbei, dau o imagine a lucrării de răscumpărare făcută de Hristos; pasărea tăiată vorbeşte despre moartea lui Isus, pasărea vie, care a fost înmuiată în sângele păsării tăiate, şi apoi trebuia lăsată pe câmpul liber, arată spre învierea Sa. Porumbelul este simbolul Celui nevinovat, care era ascultător pentru orice slujire, şi mai târziu, când S-a înălţat la cer, a vestit pace tuturor.

*

Ca să ajungă la Tars, Iona a trebuit să meargă la Iope sau Iafo, singurul port din vremea aceea din Palestina. Acesta este un loc remarcabil, căci mai târziu un alt iudeu a fost acolo, care de asemenea a primit un mesaj pentru păgâni, Petru, care se afla în casa lui Simon tăbăcarul. Din Cezarea a venit strigătul lui Corneliu, căruia Dumnezeu i-a zis ca el să cheme pe Petru prin trimişi. Înainte însă Dumnezeu a trebuit să-l facă pe Petru ascultător printr-o vedenie cerească, căci altfel nici măcar el, creştinul, nu ar fi fost gata să meargă la cei necuraţi, deoarece el era încă legat prin prejudecăţile lui iudaice.

Pavel a avut mult mai mult de luptat cu orgoliul naţional al iudeilor. El vorbeşte deseori despre faptul că iudeii atribuiau o valoare aşa de mare privilegiilor lor şi că ei nu puteau suporta dacă alţii, păgânii, primeau aşa de multă binecuvântare ca ei (Faptele apostolilor 13.44-52; 17.5-9; 18.12 etc.; 1. Tesaloniceni 2.14-16).

Iona a fugit, atunci când trebuia să predice păgânilor. La fel a fost nevoie de un efort mare pentru a-l convinge pe Petru că harul Domnului era valabil şi pentru păgâni; că Dumnezeu a luat în seamă rugăciunile şi milosteniile lui Corneliu şi cunoştea starea inimii multora şi voia să dăruiască har.

Însă Dumnezeu însetează după mântuirea celor pierduţi. În privinţa aceasta nu este nici un loc pentru privilegii. Întrebarea este, dacă te recunoşti ca păcătos înaintea lui Dumnezeu. Atunci la El se găseşte îndurare. Condamnarea, că El ar face ceva numai constrâns, Îi cade greu. Inima Lui Îşi doreşte să salveze. El nu vrea ca oamenii să se piardă, ci ca ei să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Să mergem prin lumea aceasta având felul acesta de gândire şi să ne preocupăm cu inima larg deschisă de cei pierduţi, cu toate că ştim că mulţi nu vor vrea să audă şi prin aceasta se fac vinovaţi.

*

Iona s-a ridicat ca să fugă la Tars departe de faţa Domnului, a ajuns la Iope şi a găsit o corabie pregătită pentru călătoria lungă spre Tars. Probabil s-a gândit: cât de ciudat de uşor totul este în ordine. Eu pot să mă urc. El plăteşte preţul călătoriei, coboară în corabie şi se aşează liniştit să doarmă. Da, cu siguranţă era hotărârea lui Dumnezeu ca acolo să stea o corabie pregătită pentru Tars, şi cum altfel au fost gândurile lui în privinţa aceasta! De două ori Duhul lui Dumnezeu spune: „departe de faţa Domnului”. Iona voia să fugă de Dumnezeu cu această corabie; însă tocmai pe această corabie Dumnezeu l-a întâmpinat.

Dacă ne îndepărtăm de faţa Domnului, niciodată nu ne putem aştepta la mântuire. S-ar putea să găsim totul pregătit ca să ne putem culca liniştiţi. Însă Dumnezeu nu ne pierde din vedere. Într-o clipă El provoacă o furtună mare, în care noi va trebui să pierim, dacă El nu Se va îndura iarăşi de noi.

Câtă osteneală fac mulţi credincioşi Dumnezeului lor! Ei părăsesc calea Lui, calea adevărului, calea ascultării, şi după aceea gândesc că Îl urmează pe Domnul. Ei sunt aparent liniştiţi. De asemenea, ei se roagă. Însă Pavel scrie credincioşilor din Efes: „Dar toate, fiind date pe faţă, sunt arătate de lumină, pentru că ceea ce face ca totul să fie arătat este lumina. De aceea zice: «Trezeşte-te tu, care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine.» Vedeţi deci cu grijă cum umblaţi, nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi, răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele. De aceea, nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului” (Efeseni 5.13-17). Aceasta se spune credincioşilor. Nu se spune despre ei, că ei sunt morţi, aşa cum se spune despre păcătoşi, se spune însă că, dacă ei au adormit, trebuie treziţi. Lumea doarme somnul morţii. La credincioşi poate părea că şi ei dorm la fel. Nu era aşa la Iona? El dormea adânc. Dar el trebuia să se trezească şi să se ridice. Dumnezeu voia să-l lumineze.

Chiar şi slujitorii lui Dumnezeu pot cădea într-o astfel de stare, aşa cum vedem aici. Să fim însă veghetori şi să avem permanent inima şi urechea deschise la cuvântul Domnului. Dacă dormim vom fi nu numai fără binecuvântare pentru alţii, ci ne punem în pericol şi pe noi înşine. Unii ar trebui să fie în călătorie spre locurile unde Domnul i-a chemat, unde sunt inimi doritoare; ei ar trebui să lucreze acolo în cuvânt şi în scris spre mântuirea multor mii … Dar ei urmează gândurile lor proprii, caută recunoştinţă, sunt umpluţi cu egoism şi mulţumire de sine şi astfel nu aud chemarea lor.

Fie ca istoria lui Iona să fie un model înspăimântător pentru mulţi, pentru ca ei să fie treziţi prin Duhul lui Dumnezeu, să se scoale din somn şi să devină oameni care se lasă folosiţi de Dumnezeu la timpul potrivit pentru mântuirea şi binecuvântarea altora.

*

Ţărmul se pierduse de mult în depărtare, valurile Mării Mediterane loveau în prora corăbiei. Dumnezeu a trimis un vânt tare pe mare, o furtună mare s-a ridicat, aşa cum deseori are loc pe mări. Ce furtună îngrozitoare a avut parte şi Pavel pe aceeaşi mare! Corabia era ameninţată să se sfărâme. Corăbierii s-au temut şi s-au rugat. Însă robul Domnului nu s-a rugat, el dormea. Ascultă, cum vuieşte vântul! Însă Iona doarme adânc.

Nu a înţeles Iona că dacă el a fugit de faţa Domnului, Dumnezeu va merge totuşi după el? Nu a înţeles el că el niciodată nu poate fugi de Domnul? Cu siguranţă el cunoştea Psalmul 139, unde David spune că Domnul este pretutindeni, că înaintea Lui nu este nici răsărit nici apus, nici sud nici nord. El ne pătrunde, El ne cunoaşte. El ştie când şedem şi când ne sculăm, cunoaşte gândurile noastre de departe. Când cuvântul încă nu ne-a ajuns pe limbă, El îl ştie deja. „Unde să mă duc de la Duhul Tău şi unde să fug de la faţa Ta? Dacă mă sui în ceruri, Tu eşti acolo; dacă mă culc în Locuinţa morţilor, iată, Tu eşti acolo; dacă aş lua aripile zorilor, dacă aş locui la capătul mării, şi acolo mâna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va apuca” (Psalmul 139.7-10). „Şi dacă m-aş duce de la Ghita-Hefer la Iafo şi de la Iafo la Tars”, ar fi putut Iona spune, „şi acolo mâna Ta mă va găsi”. „Dacă aş spune: «Cel puţin întunericul mă va acoperi», – atunci noaptea va fi lumină în jurul meu; chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine şi noaptea străluceşte ca ziua, întunericul este ca lumina” (versetele 11 şi 12), aşa continuă psalmistul. Gândul principal al acestor versete este: este imposibil să fugi de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu vorbeşte prin Ieremia în acelaşi sens: „Sunt Eu un Dumnezeu de aproape şi nu sunt un Dumnezeu de departe? Poate un om să se ascundă în locuri tainice, ca să nu-l văd Eu?” (Ieremia 23.23-24).

În ultimul timp am auzit mai multe cazuri impresionante despre tineri care odinioară au mărturisit că sunt proprietate a Domnului şi după aceea au fugit de faţa Domnului. Ei au considerat aceasta chiar plăcut, căci acum puteau face ce voiau. Dar – sfârşitul era trist. Ah, nu pot descrie cât de nespus de trist a fost. A trebuit să-mi spun: „Doresc să atenţionez serios pe toţi tinerii să se gândească că Dumnezeu îi vede pretutindeni”. El este nu numai un Dumnezeu de aproape, ci este şi un Dumnezeu de departe şi un Dumnezeu sfânt. Tu nu poţi fugi de El, El ţi se împotriveşte. El nu te lasă să mergi şi El te va găsi în ziua Lui.

Mă gândesc la un tânăr, care odinioară a ţinut chiar ore în şcoala duminicală şi a venit regulat la Masa Domnului. Scurt înainte de sfârşit a avut parte din nou de harul Domnului, însă mărturia lui pentru lume s-a pierdut. – Mă gândesc la o tânără, o fostă învăţătoare în şcoala duminicală, care urmare diverselor împrejurări a pierdut pe Dumnezeu din vedere. Ea a studiat, a luat examenele, era preţuită şi iubită, pretutindeni avea succes. Însă de pe înălţimea fericirii a fost aruncată jos; abia atunci a întrebat ea Biblia. Dumnezeu este plin de îndurare. El nu ne răsplăteşte după păcatele noastre. Şi totuşi – viaţa ei era o viaţă pierdută pentru Domnul. – Mă gândesc la lucrătorii în lucrarea Domnului, care au lucrat odinioară cu multă binecuvântare. Însă ei nu au ascultat de glasul Domnului, şi nici atunci când Dumnezeu a vorbit serios cu ei. Atunci au fost puşi la o parte.

Dumnezeu permite uneori ca totul să se desfăşoare pentru un timp conform dorinţei. El ar fi putut să-l oprească imediat şi pe Iona, însă nu a făcut-o. El l-a lăsat să găsească un loc pe corabia de negoţ, l-a lăsat să găsească un loc de odihnă şi l-a lăsat să doarmă. Toate acestea le-a permis Dumnezeu. – Dar apoi!

Ah, dacă tu gândeşti probabil: „Până acum totul merge excelent, am succes după succes”, continuă aşa, probabil pe drumul tău vei avea parte de lucruri mai plăcute. Însă să nu uiţi că Dumnezeu va pune odată capăt la toate; va veni deodată un sfârşit pentru tot ce faci.

Dumnezeu este pretutindeni! Să nu gândeşti că Dumnezeu ia seama la noi ca să ne pedepsească. Nu, ci ca să ne binecuvânteze: „Pocăieşte-te! Dacă te împotriveşti, trebuie să te pedepsesc, şi aceasta este dureros pentru Mine”. Dumnezeu urăşte păcatul, însă El iubeşte pe păcătos. De asemenea să nu gândeşti că Dumnezeu îl lasă pe credincios să meargă pe căile lui proprii, deoarece el este un copil al Lui. Nu, Dumnezeu începe judecata la casa Lui. Dacă El ar trece cu vederea răul la copiii Lui, cum ar putea El atunci să judece drept pe toate creaturile Lui?

„Ierusalime, Ierusalime”, a exclamat Domnul şi apoi – a plâns. De două ori ni se spune categoric că Domnul Isus a plâns. O dată la mormântul lui Lazăr şi apoi când El S-a apropiat de Ierusalim (Luca 19.41; Ioan 11.35). În textul original sunt folosite cuvinte diferite pentru aceste două cazuri. La Lazăr este un cuvânt care înseamnă: a plânge liniştit în sine; la Ierusalim este un cuvânt care înseamnă: a scoate strigăte de jale. Aceste ultime cuvinte plutesc acum înaintea ochilor mei. În Luca 19.41-42 citim: „Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, spunând: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta!»” El a plâns, S-a jelit, atunci când a văzut Ierusalimul în păcatul lui; Ierusalim, cel care a fost totuşi aşa de deosebit privilegiat de Dumnezeu. Şi ce spune El despre Capernaum, despre cetatea în care locuia El? Ce ar spune El despre oraşele noastre, în care suntem înconjuraţi de aşa multe binecuvântări din pricina creştinismului?

Hristos este revelarea Tatălui. În El vedem felul de gândire al lui Dumnezeu. Aşa vedem aici pe Dumnezeu, care plânge pentru Ninive. Însă Iona nu se interesează de soarta cetăţii mari. El s-a întins şi doarme. El este trezit deodată zguduit de comandantul vasului. „Ce faci tu, dormi? Ridică-te, cheamă pe Dumnezeul tău; poate că Dumnezeu Îşi va aminti de noi şi nu vom pieri” (Iona 1.6).

Corăbierii, în timp ce Iona dormea, nu numai au lucrat şi au aruncat peste bord încărcătura din corabie, ca să uşureze corabia, nu, ci ei s-au şi rugat, fiecare la dumnezeul lui. Erau corăbieri din diferite ţări, care aveau dumnezeii lor. Însă toţi erau conştienţi că în acest caz numai o putere mai mare poate ajuta, de aceea ei nu numai s-au rugat, ci au strigat la dumnezeul lor.

Ce umilitor pentru Iona! S-ar putea să fie adevărat că ei nu cunoşteau pe Dumnezeul adevărat, că ei s-au rugat numai din cauza nevoii mari în care se aflau şi voiau să îmblânzească pe dumnezeul răzbunător, dar pe de altă parte este la fel de adevărat că Iona nicidecum nu s-a rugat. Aşa doarme deseori, vorbind în sens spiritual, robul credincios al Domnului, în timp ce suflete în lume sunt în necaz şi strigă către Dumnezeu. Nu ai putea să te superi, că Iona a rămas aşa de liniştit în timp ce furtuna vuia, ca şi cum nu ar fi nimic? Cât de tare este totuşi inima omului! Câtă osteneală are Dumnezeu cu el, până când el îşi revine în fire şi se simte vinovat.

Corăbierii ajung acum să arunce sorţii. Părerea generală răspândită în vremea aceea era că răul vine ca urmare a vinovăţiei omului. Aceasta este deseori adevărat, însă nicidecum întotdeauna. Domnul Isus a arătat aceasta în diverse ocazii. Iudeii au aplicat la El acest fel de gândire păgân. L-au dispreţuit şi au considerat chiar că El este lovit de Dumnezeu (compară cu Isaia 53.4). Astfel corăbierii voiau să ştie din ce cauză a venit asupra lor acest necaz. Au aruncat sorţul şi acesta a căzut pe Iona. Dumnezeu a provocat nu numai vântul puternic şi furtuna mare, ci El a îndreptat şi sorţul, aşa cum citim aceasta în cartea Proverbe (Proverbe 16.33). Nu demult cineva mi-a zis: „În ultimul timp eu am decis totul. Deja cu două luni în urmă totul a fost discutat şi stabilit. Dar totul a fost dat deodată peste cap printr-o boală”. Aceasta este plin de învăţătură pentru noi toţi. Omul gândeşte şi Dumnezeu călăuzeşte. Privit din punctul de vedere omenesc am putea spune că este o întâmplare. Ştim însă că totul are întotdeauna loc, deoarece Dumnezeu permite sau El a condus să fie aşa.

Desigur omul îşi închipuie că el ar conduce lucrurile, însă el face numai planuri, în timp ce Dumnezeu este Cel care conduce totul. Omul gândeşte că ar putea dispune liber de ceea ce are, de banii lui, de timpul lui, de credinţa lui. Însă după aceea Dumnezeu apare deodată împotriva lui. Însă omul, în loc să fie mulţumitor, acuză supărat pe Dumnezeu, deoarece El i-a zădărnicit planurile. Cu toate acestea este adevărat, Dumnezeu ne iubeşte.

Dumnezeu a luptat cu Iacov la pârâul Iaboc, deoarece acesta a acţionat greşit şi el trebuia înfrânt în puterea lui. „Cu cel viclean Te porţi după viclenia lui” (Psalmul 18.26). Tatăl l-a lăsat pe fiul risipitor să ajungă în cea mai mare sărăcie şi cea mai mare suferinţă. Dar toate acestea au avut loc numai spre salvarea lui şi pentru binecuvântarea lui de mai târziu. – De am asculta mai mult de chemarea serioasă a lui Dumnezeu şi totuşi aşa de prietenoasă!

Corăbierii au căutat vinovatul. Acum Iona însuşi a trebuit să mărturisească înaintea păgânilor că el, iudeul, este vinovat. „Eu sunt evreu şi mă tem de Domnul Dumnezeul cerurilor care a făcut marea şi uscatul” (Iona 1.9). El le-a spus că el ar fi fugit dinaintea feţei acestui Dumnezeu, de aceea ei s-au înfricoşat şi mai tare. Ei au zis: „Ce să-ţi facem, ca să se liniştească marea faţă de noi?” Marea devenea tot mai furtunoasă. Atunci el a zis: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare şi marea se va linişti faţă de voi; pentru că ştiu că din cauza mea a venit asupra voastră furtuna aceasta mare”.

Din această exprimare vedem că Iona era cu adevărat un om al credinţei. Unii din lumea aceasta şi-ar fi luat viaţa în astfel de împrejurări! Nici Saul nu a suportat să fie omorât de duşmanii lui, şi de aceea s-a aruncat singur în sabie. Iona însă nu se aruncă singur în mare, ci se supune pedepsei pentru neascultarea lui.

Aceasta este datoria păcătosului. El trebuie să se plece sub dreptatea lui Dumnezeu şi să recunoască sentinţa meritată. Laudă lui Dumnezeu, el nu trebuie să-şi dea însuşi viaţa. Singura jertfă a-tot-suficientă a fost adusă prin Mielul lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să încercăm să ne salvăm singuri, atunci când am acţionat greşit, aşa cum a încercat să facă poporul Israel, după ce el a respins mărturia credinţei dată de Iosua şi Caleb. Când a văzut nemulţumirea Domnului, a vrut totuşi împotriva poruncii Sale să se ducă în Canaan, şi a fost bătut până la Horma (Numeri 14). În loc de aceasta trebuie să acceptăm în duhul credinţei pedeapsa pentru păcatele noastre şi să ne plecăm smeriţi sub mâna puternică, disciplinatoare a Domnului. Atunci va fi vindecare pentru noi, după cum este scris: „Dacă atunci inima lor necircumcisă se va smeri şi vor primi atunci pedeapsa nelegiuirii lor, Îmi voi aminti de legământul Meu cu Iacov” (Leviticul 26.41,42).

Pe baza unei singure jertfe este întotdeauna iertare pentru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept să ne ierte şi să ne curăţească de orice nedreptate. „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare”, aceasta este recunoaşterea vinei din partea lui Iona şi predarea de sine însuşi în mâinile Dumnezeului cerurilor, care i-a trimis pedeapsa. Urmarea era, că el va fi restabilit, şi chiar pus în slujba lui. Împăraţii Ozia şi Asa nu s-au comportat aşa, şi de aceea binecuvântarea lui Dumnezeu nu a mai fost peste ei. David, dimpotrivă, s-a smerit; el a strigat: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit” (Psalmul 51.4). El nu s-a mâniat pe Natan, profetul, care i-a spus adevărul, ci s-a condamnat pe sine însuşi. De aceea Dumnezeu a putut să-l lase în împărăţia lui.

Este ciudat, că deşi Iona se oferă ca jertfă, oamenii nu acţionează imediat după cuvintele lui. Mărturisirea lui a făcut o impresie mare asupra lor. Ei vor să-l salveze şi încearcă să păstreze corabia fără să-l arunce pe Iona peste bord. Însă marea devine tot mai sălbatică. Atunci ei înţeleg că Dumnezeu Se împotriveşte lui Iona şi prin aceasta şi lor. Ei înţeleg de asemenea că ei trebuie să acţioneze conform cuvintelor lui Iona. Ei îl aruncă în mare, nu însă fără să se scuze Domnului pentru această faptă a lor. Acum ei nu mai strigă fiecare la dumnezeul lui. Nu, ei sunt acum conştienţi de atotputernicia unui Dumnezeu al cerului şi al pământului. Ca şi cu un singur glas au strigat către Domnul: „O, Doamne, Te rugăm, să nu pierim din cauza vieţii omului acestuia şi nu pune asupra noastră sânge nevinovat! Pentru că Tu, Doamne, ai făcut cum ai vrut” (Iona 1.14). După această rugăciune ei iau pe Iona şi îl aruncă în mare – marea se linişteşte din furia ei. Urmarea este că aceşti corăbieri s-au temut de Domnul cu temere mare. Mai întâi s-au temut de vânt, de furia crescândă a furtunii, însă acum ei se tem de Domnul, ca Iona. Aceasta are loc nu numai cu gura. Nu, ei se închină din toată inima singurului Dumnezeu adevărat şi Îi dau onoare. Ei aduc jertfe şi fac juruinţe Aceluia care le-a dat salvarea, dar care a arătat şi atotputernicia Sa, atotştiinţa şi sfinţenia Sa. Iona nu voia să facă cunoscut nimic despre privilegiile lui Israel. Dar nu erau păgânii aici pe corabie mai departe decât chiar profetul credincios din Israel? Nu S-a împotrivit Dumnezeu lui Iona, în timp ce El S-a făcut cunoscut corăbierilor? Şi aceasta pentru că ei erau credincioşi potrivit cunoaşterii lor, iar Iona era infidel? Iona trebuia să predice împotriva cetăţii Ninive, dar nu predica Dumnezeu acum împotriva lui Iona?

Corăbierii au înaintat pe marea liniştită sub strălucirea plăcută a soarelui lui Dumnezeu. Iona se scufunda în adânc. Însă cu toate acestea Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iona să moară. El a călăuzit lucrurile aşa fel că atunci când Iona a căzut în apă, un peşte l-a înghiţit, fără să-l rănească. El a fost trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, „adâncul l-a învăluit; papura s-a împletit în jurul capului lui” (Iona 2.5).

Puteau păgânii din Ninive să fie într-o altă stare decât era Iona aici? Nu era el, cel circumcis, de fapt ca unul necircumcis? El, un profet al lui Israel, se afla în adâncul mării din pricina mâniei lui Dumnezeu. Cu adevărat, într-o astfel de stare încetează lauda cu propriile privilegii. Încetează dispreţuirea adusă altora. Adam cel mândru, care se ascunde după copaci! Iona cel mândru, care se ascunde în partea cea mai de jos a corăbiei!

Toată dreptatea proprie şi egoismul trebuie judecate. Atunci inima devine umplută de adevărul că Dumnezeu este lumină şi dragoste, sfânt şi îndurător. Domnul nu declară nicidecum nevinovat pe cel vinovat. Lăsaţi ca aceasta să fie prima noastră lecţie, pe care s-o învăţăm. Să nu facă dreptate Judecătorul întregului pământ? A doua lecţie a noastră este: disciplinarea aduce vindecare; Dumnezeu pedepseşte numai pentru a restabili?

Păcatul lui Iona a rămas în adâncul mării; el însuşi a fost salvat, aşa cum Adam a lăsat vina lui şi frunzele de smochin la pomi, pentru ca acum să savureze din nou prezenţa lui Dumnezeu şi binecuvântările Lui.

O, unde e un Dumnezeu / Aşa duios ca Tine?
Pe Fiul Tău în chinul greu / L-ai dat Tu pentru mine.
Dreptatea Ta / E haina mea;
În Fiul mi-a fost dată
Salvarea, viaţa toată.


Tradus de la: Buch Jona - Kapitel 1 Jona im Sturm

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel des Autors Johannes Nicolaas Voorhoeve (1)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen