Locuri biblice: Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21
În epistola lui Iacov
Epistola lui Iuda se adresează »celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate«, şi reia tema »Cuvântului de la început despre Hristos« (Evrei 6.1). Ea insistă nu numai cu privire la mântuire, ci şi la viaţă, dăruită de Tatăl luminilor, care ne-a născut potrivit voii Sale prin Cuvântul adevărului. Nimic altceva nu Îl satisface în afara acestei naturi noi. Nimeni nu poate arăta credinţa sa în altceva decât prin faptele sale (capitolul 2). Credinţa, care nu are fapte corespunzătoare, este fără rod şi moartă. »Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie« (Iacov 1.19). Cuvântul dă viaţă, prin aceea că El prezintă sufletului pe Hristos, şi prin rămânerea în Hristos urmează roada; căci viaţa nouă trăieşte prin dependenţa de El. Această epistolă priveşte partea practică şi dreaptă, judecă pe baza unei legi a libertăţii concordanţa între căile, cuvintele şi inimile noastre, caracterizează prietenia cu lumea ca vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cerând răbdare până la venirea Domnului.
În epistolele lui Petru
Viaţa din belşug este prezentată ca parte actuală a creştinilor iudei, cărora Petru le adresează prima sa scrisoare. »Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi…«, şi aşa mai departe. La sfârşit ca şi la început este arătată clar viaţa nouă a harului şi adevărului, şi aşa cum noi am fost născuţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa suntem şi hrăniţi (capitolul 2). Bărbaţii şi femeile dintre ei sunt îndemnaţi ca împreună-moştenitori ai harului vieţii. Dacă ei nu ar avea viaţa deja acum, ei nu ar putea să locuiască împreună nici măcar un ceas sau un moment.
Scrisoarea a doua adresată aceloraşi destinatari consolidează aceleaşi gânduri în 2 Petru 1.3,4 şi confirmă posesiunea unei naturi divine şi nu numai o schimbare morală. La cine nu este mai mult decât aceasta, aceluia îi este prezentată pierzarea totală, prin aceea că se întoarce înapoi la lucrurile de care a fugit. Numai viaţa veşnică rămâne. Altfel este totdeauna numai un câine sau o scroafă spălată – ei nu au fost niciodată născuţi din Dumnezeu.
În epistola lui Iuda
Iuda se referă mai mult la decăderea îngrozitoare decât la fărădelegea, pe care Petru o stigmatizează, chiar dacă ambele pot fi prezente în aceeaşi persoană. Însă el scrie fără îngrădire la »cei chemaţi, care sunt iubiţi de Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos«, având în vedere creştinătatea decăzută şi judecata Domnului asupra păcătoşilor, când El va veni în mijlocul miilor de sfinţi ai Săi. Cei preaiubiţi trebuie deocamdată să se zidească pe credinţa lor preasfântă, rugându-se în Duhul Sfânt, şi să se păstreze pe ei înşişi în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos spre viaţa veşnică. Fără îndoială aici este vorba de „final”, dar nu a existat nici un început al harului, fără să se creadă în El şi în Numele Lui şi să primeşti viaţa, pentru ca în ultimul timp al batjocoritorilor, care umblă după poftele lor păcătoase, să umble după voia lui Dumnezeu.
Tradus de la: Das ewige Leben (5) In den übrigen Briefen
Extras din cartea „F.E.R. Heterodox on Life Eternal“ de William Kelly
Traducere: Ion Simionescu