Viaţa veşnică în evanghelia după Ioan
Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

William Kelly

© www.bibelstudium.de, online: 25.09.2018, updated: 25.09.2018

Texte biblice: Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

În Ioan capitolul 3

Toate acestea sunt adevărate, dar încă nu este adevărul deplin. Acum urmează ceea ce este specific creştin. Acum găsim o mare parte a ceea ce este »mai bun«, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. Lui, Cel demn, potrivit cu demnitatea Sa, prin care harul şi adevărul au căpătat existenţă şi formă, I-a fost rezervat să facă cunoscută viaţa actuală, şi anume în Evanghelie, care începe cu Fiul, necunoscut de lume şi lepădat de propriul Său popor.

Potrivit revelărilor, Nicodim este primul căruia i se dezvăluie, şi aceasta pe când el era încă unul care punea întrebări, a cărui conştiinţă într-adevăr era atinsă, dar nu era încă născut din nou. Domnul Însuşi i se prezintă venit în carne ca fiind singura cale prin credinţă spre Tatăl şi prin aceasta corectează lipsa de cunoaştere despre ceea ce învăţătorii iudei ar fi trebuit să ştie din vechile prorocii despre lucrurile pământeşti ale Împărăţiei. Ce Martor binecuvântat este El, care spune despre Sine, că nimeni nu s-a suit la cer în afară de Acela care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer (nu: „era în cer”)! »Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« (Ioan 3.14-16). Binecuvântarea este deci darul vieţii veşnice, urmată de asigurarea că nu va pieri, ci va fi mântuit (Ioan 3.17), ca revărsare a harului divin. Credinciosul a fost adus în Hristos să primească viaţa cunoscută, viaţa veşnică, care este capabilă să cunoască şi să savureze pe Dumnezeu Însuşi.

În Ioan capitolul 5

Dacă în Ioan 4.14 se spune că Duhul Sfânt a fost dat credinciosului ca să devină în el un Izvor de apă, care curge în viaţa veşnică, atunci Ioan 5 arată acest Izvor. Nu vindecarea îi lipseşte omului bolnav de păcat, ci viaţa. Vizita unui înger este destul de insuficientă; El este prezent, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Isus dă viaţa în părtăşie cu Tatăl. Să-L primeşti pe El ca Fiu al lui Dumnezeu, aceasta dă viaţă, dar dacă El este respins, atunci cândva vei avea parte de El ca Fiu al Omului exclusiv ca Judecător. Şi astfel va fi o înviere dublă: cea a vieţii, pentru aceia care au practicat binele (rezultatul vieţii divine); şi cea a judecăţii, pentru aceia care au practicat răul (ca morţi în păcate şi fărădelegi). Dacă ei nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu, ei nu vor scăpa de El, când El ca Fiu al Omului va face judecata. »Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5.24). Aici este revelat categoric, că cel care crede în Hristos are viaţa veşnică. Aceasta nu este numai posesiune de viitor, ci este actuală. Aşa cum este de sigur că el nu vine la judecată, tot aşa de sigur este că el a trecut din moarte la viaţă. În Ioan 5.25 găsim exact aceeaşi asigurare solemnă. »Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-L vor asculta vor trăi.« Să-L auzi pe El, şi anume »acum«, este clar diferenţiat de auzirea glasului Său când mai târziu, mai întâi cei care au parte de întâia înviere şi după aceea cei care vor fi treziţi pentru judecată sau moartea a doua, vor fi chemaţi să iese afară din morminte. Ce cuvânt serios pentru aceia care au cercetat Scripturile, crezând că în ele au viaţa veşnică. Într-adevăr, Scripturile au vorbit despre Isus, dar iudeii nu au vrut să vină la El, ca să aibă viaţa veşnică. Căci în El, nu în Scripturi, era viaţa; şi viaţa este lumina oamenilor.

În Ioan capitolul 6

În mod potrivit urmează capitolul 6, unde sunt lăsate la o parte orice lucru şi pentru un moment chiar şi gloria Sa mesianică proprie, potrivit făgăduinţelor şi prorociilor. Isus este prezentat ca adevărata pâine, pe care o dă din cer Tatăl. Aceasta este El Însuşi, Cel devenit carne, pâinea vieţii; pentru ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică şi în afară de aceasta, dar ca o consecinţă sigură, să fie înviat de El în ziua de apoi. Aceasta provocă necredinţa întunecată a iudeilor, şi Domnul mărturiseşte din nou autoritar: »Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă.« (Ioan 6.53,54) Posedarea vieţii este deja acum realitate, şi rezultatul, şi anume învierea trupului nostru, nu este mai puţin minunat şi sigur decât victoria desăvârşită a vieţii în Hristos asupra morţii.

Noi însă ar trebui să păstrăm în amintire că Ioan vorbeşte despre viaţa veşnică în sensul de viitor, ca în Ioan 4.14; 5.39; 6.27; 12.25.

Deoarece ştia în Sine Însuşi, că nu numai iudeii, ci şi ucenicii Săi cârteau cu privire la acest cuvânt străin pentru gândirea iudaică, Isus a spus: »Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?« Iarăşi este El Însuşi, nu numai Mesia întrupat, nu numai Mesia mort, ci înălţându-Se la cer; o schimbare care depăşeşte orice aşteptare iudaică, acum, când Mesia a fost cândva aici. Este însă caracteristica creştinismului, să-L ştim acolo, chiar dacă unui alt apostol i-a fost dat să prezinte aceasta în legătură cu taina despre Hristos şi Adunare. Mareele adevăr aici este Fiul Omului, nu ca Judecător al celor vii şi al celor morţi, ci ca hrana intermediară pentru credinţa creştină şi ca Intermediar, ca acum să ai viaţa veşnică şi în ultima zi cununa acesteia, fără ca nici măcar un suflet, care a crezut, să piardă vreuna din cele două, în opoziţie clară faţă de speranţa mesianică distrusă a inimilor iudaice. Să primeşti pe Fiul devenit om, lepădat de iudei, înseamnă să ai viaţa veşnică. Însă El trebuia să moară, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să elibereze pe omul păcătos, şi în felul acesta credinţa mănâncă trupul Său şi bea sângele Său. Necredinţa părea să-L onoreze venit în carne. Însă ea şi-a trădat vrăjmăşia ei faţă de Dumnezeu şi satisfacţia ei cu simpla umanitate, prin aceea că s-a poticnit de harul mai mare, de smerenie şi de judecata asupra păcatului şi nu a recunoscut că prin aceasta s-a introdus o stare nouă, care garantează posesiunea vieţii veşnice deja acum şi este rezultatul minunat şi sigur al acelei stări înfăptuite. Cuvintele Lui sunt cu adevărat Duh şi viaţă.

În Ioan capitolele 7, 8 şi 9

În Ioan 7 auzim (ca şi în capitolul 4) nu de „viaţă”, ci de „apă vie”. Aceasta este mai mult, este Duhul în putere: pe de o parte ca izvor lăuntric, care curge, puterea pentru adorare, pe de altă parte ca râuri, care curg, puterea de mărturie pentru El, Cel lepădat de iudei, dar care este deja glorificat la dreapta lui Dumnezeu.

În capitolele 8 şi 9 Domnul este revelat pe deplin şi lepădat, revelat în primul rând în Cuvântul Său şi prin aceasta în natura Lui divină şi în Persoana Sa, şi în al doilea rând în lucrarea Sa, când El a devenit Om şi a lucrat ca aceia care se lăudau şi se încredeau că văd, să devină juridic orbi, iar aceia care nu vedeau, care erau născuţi orbi, au văzut clar şi potrivit cu Dumnezeu. Avem aici în ambele capitole pe Hristos ca lumină a lumii, cu efectul minunat, că acela care Îl urmează, are »lumina vieţii« (Ioan 8.12). Aceasta nu este numai, să cunoşti pe Hristos, ci să-L ai ca viaţă a ta, Lumina oamenilor. Acum noi avem nevoie foarte mare de ea aici, în lumea întunericului, chiar dacă plinătatea savurării depline acolo sus va veni în curând. Însă ceea ce este necesar, nu mai este ca: »Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea« (Ioan 8.52). El foloseşte expresii simbolice, însă accentuează în modul cel mai clar, că prin păzirea cuvântului Său El va da viaţa, care este mai presus de moarte, după cum satan prin minciuna lui ucide. Hristos este lumina vieţii.

În Ioan capitolul 10

Capitolul 10 este mai simplu şi mai clar. »Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească« (Ioan 10.10). Ca Om întrupat El era viaţa şi El a dat-o celui care crede; dar când a murit şi a înviat, era viaţa Sa în puterea învierii, în care toate greşelile sunt iertate (Coloseni 2.13). El era realmente viaţa din belşug şi ea s-a arătat în ziua învierii, când El a insuflat-o în ucenicii Săi, aşa cum El niciodată nu a făcut (Ioan 20.20). În concordanţă cu cele spuse mai înainte, că naşterea nu are loc numai din Cuvânt (despre care apa este un simbol), ci şi din Duh, El spune acum: »Primiţi Duh Sfânt«, căci exact acesta era caracterul, cu toate că Apărătorul nu era încă dat, ca în puterea personală să locuiască în ei. Şi aici este amintită impresionant neluarea în considerare a păcatelor, prin aceea că El dăruieşte ucenicilor funcţia administrativă, să ierte păcatele altora sau să le păstreze, în funcţie de modul în care o cere situaţia în slujirea lui Dumnezeu. Este un acces important, care este vestit clar aici şi care se face simţit, aşa cum am văzut. Persoana Sa şi lucrarea sa sunt cheia.

Pe parcursul capitolului Domnul nostru explică iudeilor, de ce ei au respins orice dovadă şi orice mărturie. »Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.« (Ioan 10.26-30). Aici este garantată siguranţa infailibilă, că nici eşecul lăuntric şi nici autoritatea exterioară nu vor putea periclita viaţa lor; ea este păstrată prin Tatăl şi Fiul, care în grija lor plină de dragoste faţă de oi nu sunt cu nimic mai prejos decât în natura lor divină.

În Ioan capitolele 11 până la 14

În Ioan 11.25 Isus vesteşte: »Eu sunt învierea şi viaţa.« Învierea lui Lazăr mort şi îngropat era o mărturie grăitoare despre aceasta. Chiar dacă această înviere a avut loc numai cu privire la viaţa naturală, cuvintele care urmează după aceea privesc peste aceasta spre împlinirea deplină: »Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată« (Ioan 11.25-26). Aşa va fi la venirea Sa. Credinciosul, care a murit, va învia şi, în ceea ce priveşte corpul, va trăi veşnic; credinciosul care va fi în viaţă, nu va muri, ci ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Expresia „viaţă veşnică” nu este folosită aici, însă exact aceasta vrea să se spună, şi anume viaţă în asemănare deplină şi trupeşte cu El, spre gloria cerească şi veşnică.

În Ioan 12.50 Domnul adaugă: »Ştiu că porunca Lui (a Tatălui) este viaţa veşnică.« Tatăl I-a dat ce El trebuia să spună şi să vorbească. Viaţă veşnică, nu purtare de grijă sau acţiune de guvernare era tema minunată a rânduielii Tatălui şi a vestirii plină de har din partea Fiului. Dacă El şi cuvintele Lui pline de har nu vor fi primite de cineva, atunci aceste cuvinte, pe care El le-a rostit, îl vor condamna în ultima zi.

În Ioan 14.6 Domnul rosteşte cuvinte faţă de Toma, potrivite cu Dumnezeu, ca să-i alunge descurajarea şi înclinaţia lui de a se poticni de greutăţi: »Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa«. În Fiul ei puteau vedea pe Tatăl, pe care El Îl vestea şi L-a revelat. Drept urmare El Însuşi era calea spre Tatăl şi de asemenea era şi Cuvântul viu, sau Adevărul, şi de asemenea şi viaţa, natura divină, singura care este capabilă să-L recunoască ca Dumnezeu şi Tată şi să-L savureze. Acest fapt este aşa de adevărat (şi când Duhul Sfânt va fi dat, El va face pe ucenici capabili să înţeleagă pe deplin aceasta), că Hristos nu întârzie să spună în versetele 19 şi 20: »Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.« (Ioan 14.19,20) El este cu adevărat viaţa noastră! »În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.« În ziua aceea ucenicii nu-L vor mai putea vedea în trup pe Isus, aşa cum iudeii vor vedea odată pe Mesia, ci numai în Duh. Dar viaţa lor şi cunoaşterea lor ca şi creştini va fi, că Hristos este în Tatăl, ei sunt în El (aşa cum este accentuat în epistola către Efeseni) şi El este în ei (aşa cum este prezentat în epistola către Coloseni): aceasta este cunoaşterea adevărată şi sigură şi privilegiul creştinului.

În Ioan capitolul 17

Ioan 15 începe cu aducerea roadei pentru Tatăl ca urmare a rămânerii noastre în Hristos. După aceea ucenicii sunt pregătiţi pentru ura din partea lumii, pentru aceasta fiind întăriţi prin mărturia Duhului, pe care Hristos Îl va trimite de la Tatăl, alături de tot ceea ce ei de la început au auzit şi au văzut. După aceea capitolul 16 tratează lucrarea Duhului prezent pe pământ, faţă de lume şi în credincioşi. Însă în capitolul 17.2,3 găsim pe Fiul, Omul al doilea, cu autoritatea dată Lui de către Tatăl, şi tema deosebită, că El dă viaţa veşnică tuturor acelora care I-au fost daţi. »Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.« Lucrarea Sa, ca aceea a glorificării Tatălui pe pământ, este amintită abia după aceea şi este diferită de aceasta. Că El dă viaţa veşnică, acest fapt este pus pe prim plan, căci este legat de credinţa în Persoana Sa, fără să se ia în considerare puterea suplimentară, atunci când El a înviat dintre morţi.

Şi aici ea este prezentată obiectiv şi totuşi în principal aplicată la starea noastră subiectivă. Căci Domnul vorbeşte despre felul cum credinţa noastră se prezintă în deplina ei dimensiune creştină. Viaţa veşnică o au aceia care au primit revelaţia minunată, în opoziţie clară cu concepţia iudaică despre Iehova şi Unsul Său. Până acum El a locuit în întunericul cel mai mare. Înainte ca Tatăl să fie revelat în Fiul, pe care El L-a trimis ca Om, adevăratul Dumnezeu nu era cunoscut. Şi El poate fi cunoscut ca atare numai prin puterea Duhului Sfânt, care va veni, aşa cum Domnul a arătat deja. Dumnezeu nu putea face ceva mai înalt, mai adânc, mai aproape (spunem aceasta cu respect profund). În aceasta constă viaţa veşnică pentru noi, ca o revelaţie obiectivă. Revelarea planurilor cereşti cu dimensiunea lor uriaşă a fost lăsată în seama Duhului Sfânt, prin apostolul care urma să fie ales prin harul suveran pentru aceasta, când mântuirea a făcut corespunzători pe cei care cred, pentru a primi ceea ce ei acum încă nu puteau să poarte. Însă aici Domnul concentrează învăţătura Sa în puţine cuvinte cu profunzime minunată, prin aceea că El introduce pe ai Săi în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, o părtăşie care depăşeşte pe toate celelalte şi care va deveni definitiv posesiune a lor în ziua învierii Sale.

Aici nu este vorba numai de viaţa veşnică, aşa cum Hristos a dat-o acelora care au crezut în El în timpul vieţii Lui pe pământ, ci viaţă în dimensiunea ei deplină pentru creştin. Nicidecum nu este viaţă naturală, ci supranaturală; nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, nu o restaurare a vieţii lui Adam dinaintea căderii lui în păcat, ci viaţă în Fiul; viaţa Omului al doilea, nu a primului. Fiecare credincios, care a trăit vreodată pentru Dumnezeu, a avut această viaţă, căci nimeni n-a putut trăi vreodată pentru Dumnezeu, numai dacă a avut viaţa pe care a dat-o Fiul, El fiind subiectul credinţei fiecărui credincios, chiar dacă El abia la venirea Sa a fost revelat ca Fiu al Dumnezeului Cel viu, singurul Fiu născut al Tatălui. Viaţa, care era în El şi care a dat viaţă tuturor celor care cred, a putut prin El în părtăşie cu Tatăl să obţină caracterul ei desăvârşit abia atunci când El a fost revelat în carne, şi privind glorificarea Lui, adăugăm noi, aceasta nu simplu pe baza Persoanei Sale, ci pe baza lucrării Sale, aşa cum toate celelalte intenţii ale lui Dumnezeu sunt în favoarea noastră. De aceea aici se pune accentul pe »viaţa veşnică« şi pe însuşirea declarată a acesteia, să dea cunoştinţă despre Tatăl şi despre Fiul Său, pe care El L-a trimis, Isus Hristos.

Cunoaşterea Tatălui şi a Fiului Său Isus, pe care El L-a trimis deja, este faptic posesiunea vieţii veşnice; cele două lucruri sunt de nedespărţit. Însă în tot Vechiul Testament ea nu a avut caracterul acesta, şi nici nu putea să-l aibă, până când a venit Fiul lui Dumnezeu şi ne-a dat pricepere ca să-L cunoaştem pe El, Cel adevărat, şi aceasta este inclus în acest verset. Cu toate acestea toţi credincioşii erau născuţi din Dumnezeu; numai că Hristos acum a dat dreptul acelora care cred în Numele Său (Ioan 1.12,13). Însă El Însuşi a spus în Luca 20.35,36, că toţi credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu, că ei sunt fii ai învierii (aceasta înseamnă dintre morţi), „întâia” şi „cea mai bună” înviere a vieţii. Ei erau născuţi din Duhul şi aveau ca şi noi adevărata viaţă, chiar dacă ei nu au înţeles-o. Dar I-a plăcut lui Dumnezeu, s-o denumească ca »viaţă veşnică«, când Hristos a fost primit pe când era respins şi mult mai mult când a fost glorificat. Însă ea a fost totdeauna în Fiul, şi credincioşii au posedat-o în El, în legătură neîntreruptă cu El ca Izvor.

În Ioan capitolul 20

Permiteţi-mi să citez încă câteva cuvinte din evanghelia după Ioan 20.31, unde apostolul comentează, că au fost scrise numai un anumit număr de semne, în timp ce multe altele, pe care Domnul le-a făcut înaintea ucenicilor Săi, nu sunt amintite. »Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.« Scriptura este cu atât mai desăvârşită, pentru că planul divin lasă la o parte tot ce nu este necesar să facă clar gândurile Sale, oricât de măreţe ar fi fost unele fapte şi cuvinte. O adăugare nefolositoare, oricât de măreaţă ar fi ea în sine însuşi, ar fi fost în realitate o lipsă. Tot aşa cel mai bun om nu este în stare să înţeleagă acest plan, numai dacă el a fost inspirat de Dumnezeu să scrie. Aici însă se prezintă clar ţinta pentru cititor. Cerinţa prioritară dintre toate cerinţele lui Dumnezeu este ca noi să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi tema prioritară între temele cele mai minunate este să ai viaţă în Numele Său. Aceasta este viaţa veşnică, cum Domnul o denumeşte deseori, nu numai în Ioan 17.2,3, ci şi în Ioan 3; 5; 6; 10; 12. Ea a fost totdeauna viaţa veşnică, dar înţelepciunea divină a rezervat lui Hristos Cel lepădat să reveleze şi să dea această viaţă. El dă această existenţă nouă, permanentă şi divină; şi credinciosul o primeşte şi în puterea acestui dar va fi glorificat cu Hristos. El este deja acum un Duh dătător de viaţă. Rezultatul minunat pentru corpul nostru va veni la revenirea Sa.

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Das ewige Leben (2) Im Johannesevangelium

Extras din cartea F.E.R. Heterodox on Life Eternal de William Kelly

Traducere: Ion Simionescu

More Articles by the Author William Kelly (1)


Note from the editors:

The SoundWords editorial team is responsible for the publication of the above article. It does not necessarily agree with all expressed thoughts of the author (except of course articles of the editorial staff) nor would it like to refer to all thoughts and practices, which the author represents elsewhere. “But examine all things, hold fast the good” (1Thes 5:21).—See also „On our own account ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen