Problema păcatului (3)
Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă?

Frank Binford Hole

© CSV, online: 13.12.2019, updated: 13.12.2019

Versete călăuzitoare: Romani 7.1-25

Cuvintele introductive din capitolul 7 ne îndreaptă gândurile spre versetele paisprezece şi cincisprezece ale capitolului anterior, unde apostolul a prezentat clar că cel care crede nu se află sub Lege, ci sub har. O ceartă aprinsă a luat naştere cu privire la acest punct, despre care ne relatează cartea Faptele apostolilor, în mod deosebit în capitolul 15.

Chestiunea litigioasă a fost rezolvată în Ierusalim pentru credincioşii dintre naţiuni cu autoritate care oblică. Ei nu trebuie puşi sub Lege. Dar era această întrebare clară şi cu privire la credincioşii dintre iudei? Este clar că pentru credincioşii iudei aceasta nicidecum nu era clar. Faptele apostolilor 21.20 dovedeşte aceasta. De aceea era imperios necesar ca Pavel să prezinte situaţia detaliat şi definitiv. De aceea el revine la începutul acestui capitol la această temă.

Vers. 1

Romani 7.1: Nu ştiţi, fraţilor (pentru că vorbesc celor care cunosc legea), că legea are stăpânire asupra omului atât timp cât trăieşte el?

Fraza intercalată în versetul 1 arată că el se adresează acum în mod deosebit fraţilor lui iudei. Numai ei cunoşteau Legea în adevăratul sens al cuvântului. Păgâni ar putea şti ceva despre aceasta, dar ca unii care priveau din afară. Israel o cunoştea dinăuntru, deoarece ei ca popor au fost puşi sub Lege. Această remarcă a apostolului ne oferă o cheie importantă pentru acest capitol, deoarece ea redă punctul de vedere din care va fi tratată întrebarea. Primele şase versete ale capitolului poartă un caracter doctrinar şi arată felul în care credinciosul a fost eliberat de robia Legii şi a fost adus în legătură cu Hristos. În Romani 7.7 începe un pasaj care are a face în mare măsură cu experienţa noastră. Sunt descrise în detaliu efectele Legii asupra inimii şi conştiinţei unui om temător de Dumnezeu. Primim o imagine în efectele practice ale Legii, care în cele din urmă pregătesc pe credincios pentru experienţa eliberării, care se găseşte în Hristos şi în Duhul lui Dumnezeu. Remarcabil este faptul că în întreg capitolul 7 Duhul Sfânt nu este nici măcar o singură dată amintit, în timp ce în capitolul 8 El este amintit probabil mai mult decât în oricare alt capitol al Bibliei.

Apostolul ia ca punct de plecare bine-cunoscuta realitate că Legea domneşte asupra unui om atâta timp cât el trăieşte. Moartea, şi numai moartea, sfârşeşte această domnie. Foarte clar aceasta se vede în exemplul legii divine a căsniciei, care este citată în versetele 2 şi 3.

Vers. 4

Romani 7.4: Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu.

Acelaşi principiu este valabil pentru lucrurile spirituale, aşa cum arată versetul 4, cu toate că este sub o formă puţin schimbată. Legea ocupă poziţia soţului, şi noi, care credem, suntem în poziţia soţiei. Însă nu este aşa că moartea ar avea autoritate asupra Legii, ci că noi am murit. Versetul 4 arată foarte clar aceasta. În acelaşi sens şi versetul 6 constată că noi am murit.

„Prin trupul lui Hristos” noi am murit faţă de Lege. La prima vedere această expresie pare puţin neclară. Pavel se referă aici, aşa cum credem noi, la trupul Domnului, care a fost pregătit pentru El şi pe care El l-a luat atunci când El a devenit Om. El a luat acest trup având în vedere ca în acest trup să sufere moartea, şi de aceea expresia „trup al lui Hristos” este folosită aici în înţelesul morţii Sale. Este aceeaşi vorbire simbolică ca şi aceea pe care o avem în Coloseni 1.22, unde ni se spune că noi am fost împăcaţi „în trupul cărnii Lui, prin moarte”.

Vers. 2,3

Romani 7.2,3: Pentru că femeia măritată este legată prin lege de soţul ei cât timp trăieşte el; dar, dacă soţul ar muri, este dezlegată de legea soţului. Astfel deci, cât timp trăieşte soţul, ea se va numi adulteră, dacă va fi a altui bărbat; dar, dacă soţul moare, ea este liberă faţă de lege, astfel că nu este adulteră, chiar dacă ar fi a altui bărbat.

În moartea lui Hristos noi am murit faţă de stăpânirea Legii. Prin aceasta s-a sfârşit legătura cu primul soţ. În acelaşi timp noi am intrat într-o legătură nouă, cu şi sub Hristosul înviat. Fiecare iudeu a considerat vechiul soţ, Legea, ca fiind sever şi neînduplecat, asemenea unuia care „bate soţia”. Cu toate acestea ei trebuiau să recunoască că au meritat din belşug ceea ce au primit. Ca şi credincioşi dintre naţiuni nu ne putem imagina cât de mare trebuie să fi fost uşurarea când un iudeu convertit a descoperit că el era acum sub Hristos şi nu mai era sub Lege. După ce el a fost „cununat” cu Hristos înviat dintre morţi, standardul prescris era mai mare decât acela pe care Legea i l-a cerut vreodată, însă de la Hristos se revărsa acum spre el o nelimitată plinătate de har şi putere, de care el avea nevoie ca să poată aduce rod pentru Dumnezeu. În imaginea „soţului” Hristos este izvorul oricărui ajutor, oricărei călăuziri şi oricărei puteri precum şi al oricărei mângâieri.

Vers. 5

Romani 7.5: Pentru că, atunci când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte;

Cât de impresionant este contrastul pe care îl prezintă Romani 7.5! Acest verset este realmente foarte remarcabil, căci el numeşte patru lucruri, care aparţin împreună: carnea, Legea, păcatele, moartea. Legea a fost dată unui popor „în carne”. Aceasta a provocat păcatul, care se ascunde permanent în carne, să devină activ. Drept urmare au fost trezite „pornirile” sau „patimile” păcatului, şi toate acestea au fost urmate de moarte ca judecată a lui Dumnezeu. „Carne” nu înseamnă aici trupul nostru, ci natura noastră decăzută, care locuieşte în trupurile noastre actuale. Fiecare persoană neconvertită este „în carne”, aceasta înseamnă, ea este stăpânită de carne şi caracterizată de aceasta în starea ei. Observăm însă că această stare aparţine trecutului pentru cel credincios. Apostolul spune: „atunci când eram în carne”.

Vers. 6

Romani 7.6: … dar acum am fost dezlegaţi de lege, fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea, ca să slujim în înnoirea duhului, şi nu în învechirea literei.

Apare un alt contrast, dacă ne îndreptăm spre versetul 6: „Pentru că, atunci când eram …” (Romani 7.5), „dar acum” (Romani 7.6). Deoarece noi am murit cu Hristos, noi nu numai am murit faţă de păcat, aşa cum arată Romani 6, ci noi am murit şi faţă de Lege şi de aceea suntem eliberaţi de ea. Drept urmare noi putem sluji lui Dumnezeu într-o formă cu totul nouă. Noi nu numai împlinim misiuni noi, ci noi facem aceasta într-un duh nou. În capitolul anterior am citit despre „înnoirea vieţii” (Romani 6.4). Acum citim despre „înnoirea duhului”.

În Vechiul Testament citim despre persoane care se întorc la temerea de Dumnezeu dintr-o viaţă de nelegiuire şi păcat, ca de exemplu Manase, împăratul lui Iuda, aşa cum se relatează în 2 Cronici 33.11-19. S-ar putea probabil spune despre el că în timpul ultimilor ani ai domniei lui el a umblat în înnoirea vieţii. Însă el putea sluji lui Dumnezeu numai conform principiilor şi posibilităţilor rânduite de Lege, sub care stătea. De aceea era imposibil să fie caracterizat de înnoirea duhului. Dacă dorim să vedem o slujire în înnoirea duhului, atunci trebuie să ne îndreptăm spre un iudeu convertit în timpul actual de har. S-ar putea ca odinioară el să fi încercat să slujească lui Dumnezeu cu tot ce avea el mai bun în respectarea strictă a Legii. Dar acum el s-a recunoscut pe sine însuşi ca fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu în Hristos Isus, şi el slujeşte în duhul unui fiu care are înaintea Tatălui său un duh cu totul nou.

Un patron poate da la doi bărbaţi o anumită misiune, unul din ei fiind fiul său. Dacă tânărul este conştient într-o oarecare măsură de relaţia deosebită în care stă, el va face lucrarea cu o cu totul altă atitudine decât angajatul. Această imagine devine mai concludentă dacă noi luăm exemplul unei soţii care urmăreşte interesele soţului ei. Eliberat de Lege prin moarte, prin moartea lui Hristos, noi suntem legaţi cu Hristos înviat, pentru ca noi să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou şi să aducem rod pentru El.

Vers. 7

Romani 7.7: Deci ce vom spune? Este legea păcat? Nicidecum! Dar eu nu aş fi cunoscut păcatul dacă nu ar fi fost legea; pentru că n-aş fi avut nici conştiinţa poftei, dacă legea nu ar fi spus: „Nu pofti!“

În cazul unei astfel de învăţături Hristos trece clar pe primul plan, şi Legea este pusă în umbră. Este prin aceasta Legea cumva degradată? Se poate deduce din aceasta că ceva este fals în Lege? Această întrebare este tratată în versetele din Romani 7.7-13, şi se constată foarte clar că ea era desăvârşită în limitele care i-au fost hotărâte. Cauza dezastrului nu era în Lege, ci la păcat, care s-a ridicat împotriva Legii. În afară de aceasta păcatul a găsit în Lege atât ceea ce l-a provocat cât şi ce l-a condamnat.

Romani 7.7 ne spune cum Legea a dezvelit păcatul şi l-a condamnat. Înainte să vină Legea, noi am păcătuit, însă nu am cunoscut cât de păcătoşi eram. Dar când Legea a vorbit am recunoscut imediat adevărata noastră stare. Exact aşa cum un fir cu plumb arată cât de înclinat este un zid care se clatină, la fel ne demască Legea.

Vers. 8

Romani 7.8: Dar păcatul, găsind prilej prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; pentru că, fără lege, păcatul este mort.

Era însă păcatul care a pricinuit sentinţa, nu Legea, aşa cum ne învaţă Romani 7.8, cu toate că păcatul a încercat să ascundă aceasta prin aceea că el a devenit deodată activ tocmai când el era confruntat cu o poruncă clară a Legii. Tocmai faptul că ne-a fost poruncit să nu facem un lucru ne-a provocat să-l facem!

Vers. 9-11

Romani 7.9-11: Iar eu odinioară eram viu fără lege; însă, venind porunca, păcatul a prins viaţă, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care era spre viaţă, s-a dovedit pentru mine spre moarte: pentru că păcatul, găsind prilej prin poruncă, m-a amăgit şi, prin ea, m-a ucis.

Prin aceasta noi am avut a face cu Legea în două feluri. În primul rând ea a provocat păcatul să fie activ. Ea a tras o linie şi ne-a interzis să trecem peste ea. Numaidecât păcatul ne-a provocat la încălcare, şi noi am trecut peste linie. În al doilea rând, având în vedere această încălcare sub tot felul de forme Legea a rostit sentinţa de moarte asupra noastră. Este adevărat, că Legea a pus înaintea noastră viaţa cu cuvintele: „Fă aceasta şi vei trăi”. Rămâne însă realitatea că tot ce ea a rânduit cu privire la noi s-a epuizat în a ne condamna la moarte, deoarece noi am ratat total să facem ceea ce ea ne-a poruncit. Aceste două rezultate ale Legii sunt formulate pe scurt şi precis la sfârşitul versetului 9: „Păcatul a prins viaţă, şi eu am murit.”

Vers. 12

Romani 7.12: Astfel că, în adevăr, legea este sfântă şi porunca este sfântă şi dreaptă şi bună.

Deoarece lucrurile stau în felul acesta, Legea însăşi nu merită nici o acuzare, căci ea este „sfântă, dreaptă şi bună”. Păcatul este vinovat, nu Legea.

Vers. 13

Romani 7.13: Deci ceea ce este bun devine moarte pentru mine? Nicidecum! Dar păcatul, ca să se arate păcat, a lucrat moarte pentru mine prin ceea ce este bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să devină peste măsură de păcătos.

Păcatul a pricinuit moartea, cu toate că sentinţa de moarte a fost rostită de Lege. Într-adevăr păcatul lucra deja înainte să fie dată Legea, dar în momentul în care ea a fost dată, păcatul nu mai avea nici o scuză şi împotrivirea lui obraznică a crescut peste măsură. Prin porunca dată păcatul a devenit deosebit de păcătos, aşa cum spune Romani 7.13.

Avem aici un pasaj al acestui capitol în care apostolul vorbeşte la persoana întâi singular. În versetele din Romani 7.5 şi 6 se spune: „noi … noi … noi”, în timp ce după întrebarea de la începutul capitolului se spune: „eu … eu … mie … eu”. Schimbarea se bazează pe faptul că el vorbeşte acum despre experienţe, şi când este vorba de experienţe, atunci fiecare trebuie să vorbească despre sine însuşi.

Vers. 14

Romani 7.14: Pentru că ştim că legea este spirituală, dar eu sunt carnal, vândut păcatului.

Primele cuvinte din versetul 14 constituie numai aparent o excepţie a celor pe care noi tocmai le-am spus, dar nu sunt. Este o realitate că Legea este spirituală, aceasta nu este o chestiune de experienţă, ci este constatat ca o realitate pe care noi o cunoaştem. În contrast cu aceasta stă ceea ce „eu sunt” şi aceasta se învaţă prin experienţă tristă: „carnal, vândut păcatului”.

Cum învăţăm noi ce suntem? Prin aceea că ne ostenim sincer să ne supunem cerinţelor pe care le pune Legea. Cu cât mai serios facem aceasta cu atât mai eficientă este lecţia care se marchează în inimile noastre. Noi învăţăm să cunoaştem natura noastră păcătoasă prin aceea că încercăm să fim buni.

Să ne amintim ce am învăţat în Romani 6, căci acolo ne este arătată calea. Dacă prin credinţă ne actualizăm că noi am fost făcuţi una cu Hristos în moartea Sa, vom înţelege că noi ne considerăm morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu, şi drept urmare trebuie să ne dăm pe noi înşine şi mădularele noastre lui Dumnezeu pentru a face voia Lui şi buna Lui plăcere. Inimile noaste vor fi deplin de acord cu aceasta, ca fiind corect şi că se cuvine, şi ne spunem nouă înşine, probabil chiar cu mare entuziasm: „Exact! Voi face aceasta.”

Noi încercăm sincer să transpunem hotărârea în practică, şi iată că avem parte de un şoc foarte neplăcut. Hotărârea noastră este foarte bună, dar cumva nu avem putere s-o împlinim. Vedem binele şi-l recunoaştem în duhul nostru, dar eşuăm în a-l face. Vedem şi răul şi îl dezaprobăm, şi cu toate acestea suntem încurcaţi în el, o stare foarte dureroasă şi umilitoare, pe care o găsim descrisă în versetul din Romani 7.19.

În Romani 7.14-23 găsim cuvântul „eu” nu mai puţin de douăzeci şi patru de ori. „Mie” şi „al meu” se întâlnesc de zece ori. Evident autorul descrie o experienţă, în timp ce el s-a pierdut în preocuparea cu sine însuşi. Toate gândurile s-au îndreptat spre interior, spre sine însuşi. Aceasta nu surprinde, căci tocmai acesta este în mod normal efectul Legii asupra unui suflet trezit, conştiincios. Dacă cercetăm mai îndeaproape aceste versete, constatăm că cu experienţele descrise sunt legate descoperiri preţioase.

Vers. 16

Romani 7.16: iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă.

1. El a descoperit prin experienţă caracterul bun şi sfânt al Legii. Ea este bună, aşa cum spune Romani 7.12, dar acum el trebuie să spună: „Sunt de acord că Legea este bună.”

Vers. 15

Romani 7.15: Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac;

2. El a descoperit prin experienţă starea lui decăzută nu numai ca fiind „carnală”, ci şi ca „vândută păcatului”. Cineva care trebuie să mărturisească că el este aşa de biruit, că el nu poate face ce vrea şi că trebuie să facă ce urăşte, şi care ajunge într-o stare aşa de umilitoare ca permanent să condamne propriile acţiuni, acela este cu adevărat înrobit. Noi ne asemănăm cu sclavii care sunt vânduţi pe piaţă unui stăpân tiran, vânduţi păcatului.

Vers. 17

Romani 7.17: Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.

3. Însă el învaţă să diferenţieze între ceea ce este în el lucrat de Dumnezeu, ceea ce noi numim „natura nouă”, şi carnea, natura veche. Versetul 17 arată aceasta. El recunoaşte că este adevăratul lui „eu”, care este legat cu natura nouă, şi este un „eu” sau un „al meu” care trebuie respins, deoarece el aparţine naturii vechi.

Vers. 18-21

Romani 7.18-21: Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine.

4. Prin experienţă el înţelege caracterul adevărat al acelei naturi vechi. Când este vorba despre „mine”, atunci este „carnea mea” (aici vezi tu că este vechiul „eu”, care trebuie respins), în care nu locuieşte nimic bun, aşa cum spune versetul 18. Pur şi simplu binele nu este prezent. De aceea nu are sens să-l cauţi. Sunt unii printre noi care au petrecut luni grele, sau chiar ani, să caute binele într-un loc unde el nu era prezent?

Vers. 22

Romani 7.22: Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, …

5. El mai învaţă că, cu toate că acum el posedă o natură nouă, un „om dinăuntru” (Romani 7.22) în sine însuşi nu-i poate da nici o putere. Omul dinăuntru ar putea să se bucure de Legea sfântă a lui Dumnezeu. Duhul lui poate fi de acord cu Legea, că ea este bună, dar cu toate acestea este o putere mai mare care lucrează în mădularele lui şi care îl înrobeşte.

Cât de distrugătoare este această stare de lucruri! Unii dintre noi au cunoscut din belşug amărăciunea ei. Alţii probabil trebuie s-o guste acum. Şi dacă unii până acum nu au putut relata nimic despre aceasta, atunci ar trebui să nu fie liniştiţi, căci imediat se pune întrebarea dacă ei într-adevăr posedă natura nouă. Dacă nu este nimic altceva decât numai natura veche, atunci conform experienţei nu sunt cunoscute luptele şi experienţele de acest fel.

Astfel de experienţe au o valoare mare, deoarece ele pregătesc sufletul pentru fericirea unei eliberări lucrate divin.

Vers. 23

Romani 7.23: … dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.

Dacă ne apropiem de finalul capitolului 7 din Romani, este important să observăm că cuvântul lege este folosit în sens dublu în acest pasaj. Într-un număr mare de exemple se referă desigur la Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. În versetele din Romani 7.2 şi 3 avem însă „legea” soţului, în Romani 7.21 avem „Legea”, în versetele 23 şi 25 avem „o altă lege”, „legea minţii mele” şi „legea păcatului”. În aceste cazuri cuvântul este evident folosit pentru a descrie o putere sau o autoritate, care lucrează regulat într-o direcţia prescrisă: în exact acelaşi sens în care noi folosim cuvântul atunci când vorbim despre „legi naturale”.

Dacă mai citim încă o dată versetele citate şi înlocuim cuvântul „lege” prin „putere de dirijare sau de stăpânire”, putem înţelege puţin mai clar ce vrea apostolul să spună. Să luăm versetul 23. Duhul nostru ar trebui să fie pentru fiecare din noi puterea conducătoare: trupurile noastre ar trebui ţinute în supunere. Aceasta ar trebui să fie aşa la aceia al căror duh a fost reînnoit prin puterea lui Dumnezeu. Însă noi trebuie să ţinem seama de păcatul care doreşte să stăpânească mădularele noastre. Această realitate gravă trebuie privită în ochi şi învăţată prin experienţă, că păcatul, dacă noi suntem lăsaţi în seama noastră, se dovedeşte ca putere mai mare, preia domnia şi ne ţine în captivitate.

Vers. 24

Romani 7.24: O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?

Nu este de mirare dacă apostolul amintindu-şi de aceasta strigă plin de chinuri: „O, nenorocit om ce sunt!” Cu siguranţă şi noi cunoaştem acest sentiment nenorocit de suferinţă. Noi ne-am putea compara cu necazul chinuitor al unui pescăruş care de la cap şi până la coadă este acoperit cu uleiul murdar curs din motoarele vapoarelor. Legea îngrozitoare a uleiului lipicios împiedică ca legea lui şi legea fizică pentru zborul în aer să se impună! Şi cine să-l salveze? În sine însuşi el nu are nici o putere. Dacă cineva nu-l prinde şi nu-l curăţă, el trebuie să moară.

Versetul 24 conţine nu numai strigătul chinuitor, ci şi întrebarea importantă: „Cine mă va elibera?” Formularea acestei întrebări este importantă. În partea anterioară a acestei relatări, atunci când vorbitorul a trecut prin acele experienţe, aşa cum de exemplu sunt descrise în versetele din Romani 7.14-19, această întrebare ar fi fost de forma: „Cum mă voi salva?” Atunci el căuta încă un mijloc de ajutor în sine însuşi, care ar putea aduce salvarea, dar această căutare era zadarnică. Acum el începe să caute un salvator în afara lui.

Vers. 25

Romani 7.25: Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea, legii păcatului.

Dacă nu numai încrederea în noi înşine ci şi acea speranţă în noi înşine a fost zguduită, atunci am făcut un pas mare înainte. Inevitabil nu mai privim în noi înşine, ci în afară. La început probabil căutăm numai ajutor şi de aceea privim în direcţie greşită. Însă mai devreme sau mai târziu descoperim că noi nu de ajutor avem nevoie, ci mai degrabă avem neapărată nevoie de eliberare printr-o putere, care nicidecum nu este a noastră. Atunci vom găsi foarte curând răspunsul la strigătul nostru. Eliberarea noastră este prin Isus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu fie lăudat pentru aceasta! El poate să ne elibereze atât din sclavia păcatului, cât şi de vina păcatelor noastre.

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Das Problem der Sünde (3)

Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 45–53,
cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.
Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.

Traducere: Ion Simionescu


Note from the editors:

The SoundWords editorial team is responsible for the publication of the above article. It does not necessarily agree with all expressed thoughts of the author (except of course articles of the editorial staff) nor would it like to refer to all thoughts and practices, which the author represents elsewhere. “But examine all things, hold fast the good” (1Thes 5:21).—See also „On our own account ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen