Noţiunea înfiere este folosită în Scriptură în legătură cu Israel (Romani 9.4) şi cu Adunarea (Romani 8.14,15,23; Galateni 4.5-7; Efeseni 1.5), însă în sensuri cu totul diferite. În legătură cu Israel adoption[1] se referă la faptul că Israel va fi adus între popoarele pământului într-un loc privilegiat cu privire la Dumnezeu (Exodul 4.22). Însă în sens creştin adoption are a face cu faptul că un copil al lui Dumnezeu este aşezat în familia lui Dumnezeu pe locul privilegiat al Fiului Însuşi, prin aceea că el posedă Duhul Sfânt locuind în el. Înfierea este mai mult decât primirea, prin aceea că cel credincios are parte de privilegiile şi de libertatea pe care numai un fiu o poate avea în prezenţa lui Dumnezeu.

Cuvântul înfierea în limba greacă înseamnă literal „fiu-loc”. Înfierea este realmente o binecuvântare creştină. Aceasta înseamnă, înfierea este o binecuvântare deosebită pe care Dumnezeu a rezervat-o pentru cei care cred în Hristos. Ceilalţi din familia lui Dumnezeu – credincioşii Vechiului Testament, rămăşiţa iudaică din viitor, israeliţii răscumpăraţi din cele zece seminţii, păgânii convertiţi din timpul Împărăţiei de o mie de ani, etc. – nu sunt înaintea lui Dumnezeu pe acest loc privilegiat. Ei toţi sunt copii în familia lui Dumnezeu, dar în epoca harului numai credincioşii creştini au locul de fii.

Înfierea este poziţia cea mai înaltă a binecuvântării, pe care o creatură o poate avea în legătură cu Dumnezeu Tatăl. Îngerii au fost numiţi „fii ai lui Dumnezeu” în Vechiul Testament (Geneza 6.2; Iov 1.6), însă ei nu mai sunt numiţi aşa de când Hristos a înviat dintre morţi şi S-a suit în înălţime şi a adus omenirea pe locul pe care El Însuşi stă înaintea lui Dumnezeu. Fii ai lui Dumnezeu (Romani 8.14) este astăzi o noţiune rezervată exclusiv credincioşilor creştini, căci ei au un loc mai înalt al binecuvântării şi al privilegiului înaintea lui Dumnezeu decât au toate celelalte făpturi binecuvântate. Dumnezeu ar fi putut să ne aşeze pe locul îngerilor aleşi sau ar fi putut chiar să ne înalţe pe poziţia sublimă a unui arhanghel – şi noi am fi fost recunoscători pentru aceasta. Dar El a făcut ceva mult mai mare şi mai binecuvântat: El ne-a aşezat pe locul propriului Său Fiu cu toată favoarea şi privilegiile legate de aceasta, locul acesta îl avem!

Uimitor în aceasta este că Dumnezeu a planificat această binecuvântare mare pentru creştinii credincioşi „înainte de întemeierea lumii”, şi este „buna plăcere a voii Sale” să realizeze aceasta (Efeseni 1.3-6). Produce realmente bucurie şi satisfacţie în inimă să ai înainte o societate de fii, care stau exact în aceeaşi poziţie ca propriul Său Fiu! Ca „fii ai lui Dumnezeu” avem parte de:

• locul Fiului – primirea (Efeseni 1.6)
• viaţa Fiului – viaţa veşnică (Ioan 17.2)
• libertatea Fiului înaintea Tatălui (Romani 8.14-16)
• moştenirea Fiului (Romani 8.17)
• gloria Fiului (Romani 8.18; Ioan 17.22)

În general se gândeşte: dacă Dumnezeu ne face fii, atunci aceasta este o acţiune care aduce pe om în familia Sa. – Însă aceasta nu este ceea ce învaţă Scriptura. Este numai un singur drum spre familia lui Dumnezeu; el conduce prin naşterea din nou (renaşterea). Oferirea înfierii are a face cu faptul că cineva, care este născut din nou (şi prin aceasta este un copil al lui Dumnezeu în familia lui Dumnezeu), este înălţat, sau i se măreşte prestigiul, pe un loc deosebit al privilegiului şi al evidenţierii. Aşa cum am amintit, este vorba de faptul că el este adus exact în poziţia pe care Fiul lui Dumnezeu Însuşi o are înaintea lui Dumnezeu! Aceasta are loc atunci când un om crede în Evanghelia mântuirii lui şi este pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1.13). Aşadar un om devine un copil al lui Dumnezeu în familia lui Dumnezeu atunci când el devine născut din nou; dar când el primeşte Duhul, prin aceea că el crede Evanghelia, el este introdus ca fiu (primirea înfierii) în familie.

Oamenii cu origine iudaică înţeleg probabil mai uşor felul în care este folosită adoptarea (adoptiom) în Scriptură, decât aceia care descind dintre păgâni. Când într-o familie iudaică un tânăr împlineşte vârsta de treisprezece ani, părinţii lui îi pregătesc un „bar-mizwa”: din momentul acesta el este promovat oficial în familie de la statura de copil la cea de fiu. După aceea el savurează libertăţi şi privilegii mai mari în părtăşia casei. Bar-mizwa nu aduce tânărul în familie, ci îl promovează pe un loc privilegiat în cadrul familiei.

La fel este când Duhul îl înalţă în poziţia de fiu în familia lui Dumnezeu [în momentul când Duhul Îşi ia locuinţa în cel care crede]. Apostolul Pavel învaţă aceasta în Galateni 4.1-7. El diferenţiază între „copii” şi „fii” în familia lui Dumnezeu şi ilustrează aceasta pe baza unei gospodării iudaice. Copiii – în sensul în care Pavel foloseşte expresia în acest pasaj – sunt priviţi ca şi cum ei ar avea un loc subordonat în familie. Pavel pune aceasta în legătură cu locul pe care îl aveau credincioşii din timpul Vechiului Testament. Dar odată cu venirea lui Hristos, pentru a înfăptui răscumpărarea, şi cu trimiterea Duhului Sfânt, credincioşii epocii vechi, care au luat pe Hristos ca Mântuitor, au fost primiţi ca fii şi astfel au fost înălţaţi, sau li s-a ridicat valoarea, în poziţia creştină a „înfierii”. Ei au părăsit poziţia de minori şi au venit în poziţia privilegiată a „fiilor” în familia lui Dumnezeu. (Apostolul Ioan nu foloseşte cuvântul „copii” în acelaşi sens de subordonare, cum îl foloseşte Pavel în epistola către Galateni. În scrierile lui Ioan copiii sunt priviţi ca având Duhul Sfânt şi prin aceasta poziţia creştină deplină; vezi 1 Ioan 2.20; 3.24; 4.13. Chiar şi aceia, pe care Ioan îi denumeşte „copilaşi”, deci care sunt născuţi din nou, sunt văzuţi pe acest loc; vezi 1 Ioan 2.18. Ioan îi numeşte copii, deoarece accentul în epistolele sale se pune pe viaţa veşnică şi pe relaţia pe care noi o avem cu Tatăl în sentimente, ceea ce întruchipează „copii”. Astfel credincioşii creştini sunt priviţi în Scriptură atât ca şi copii, cât şi ca fii.[2])

În timp ce Dumnezeu îi binecuvântează pe toţi care sunt în familia Sa, El este suveran şi poate acorda unora din familia Lui o favoare deosebită faţă de alţii, dacă El vrea. El a făcut aceasta, prin aceea că din epoca actuală a ales credincioşi pentru înfiere (pe credincioşii creştini). Sunt patru locuri principale în Scriptură, în care este amintită înfierea; fiecare loc se concentrează la un alt aspect al acestei mari binecuvântări creştine:

• Galateni 4.1-7 accentuează poziţia privilegiată, pe care o avem şi care este mai presus de poziţia celorlalte persoane binecuvântate din familia lui Dumnezeu.
• Romani 8.14,15 accentuează libertatea deosebită, pe care o avem înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că în orice timp avem intrare în prezenţa Sa şi ne putem adresa Lui ca Tată al nostru cu o intimitate, pe care nici o altă făptură nu a cunoscut-o vreodată – prin aceea că putem striga: „Ava, Tată”.
• Efeseni 1.30 accentuează binecuvântările mai înalte şi cunoaşterea, pe care le avem conform planului lui Dumnezeu, care până atunci a fost păstrat ascuns în „taina”.
• Evrei 2.10-13 accentuează demnitatea, pe care o avem prin aceea că noi suntem identificaţi în noua rasă a creaţiei cu Hristos ca „fraţi” ai Lui. Hristos ca „Cel întâi născut” este Capul acestei rase (Apocalipsa 3.14; Romani 8.29; Coloseni 1.18).

Tradus de la: Sohnschaft
Din Doctrinal Definitions, Christian Truth Publishing, Surrey, BC, Canada, 2016, pag. 16–19.

Traducere: Ion Simionescu