Împăcarea lui Absalom
2 Samuel 14.1-33

SoundWords

© SoundWords, online: 13.09.2018, updated: 13.09.2018

Versete călăuzitoare : 2 Samuel 14.1-33

2 Samuel 14.1-33: 1. Ioab, fiul Ţeruiei, a băgat de seamă că inima împăratului era aprinsă de dor după Absalom. 2. A trimis să aducă din Tecoa o femeie iscusită, şi i-a zis: „Fă-te că plângi, şi îmbracă-te în haine de jale; nu te unge cu untdelemn, şi fii ca o femeie care de multă vreme plânge după un mort. 3. Să te duci astfel la împărat, şi să-i vorbeşti aşa şi aşa.“ Şi Ioab i-a spus ce trebuia să zică. 4. Femeia aceea din Tecoa s-a dus să vorbească împăratului. A căzut cu faţa la pământ, s-a închinat, şi a zis: „Împărate, scapă-mă !“ 5. Împăratul i-a zis: „Ce ai?“ Ea a răspuns: „Da, sunt văduvă, bărbatul mi-a murit! 6. Roaba ta avea doi fii; amândoi s-au certat pe câmp, şi n-a fost nimeni să-i despartă; unul a lovit pe celălalt, şi l-a omorât. 7. Şi iată că toată familia s-a ridicat împotriva roabei tale, zicând: «Scoate încoace pe ucigaşul fratelui său! Vrem să-l omorâm, pentru viaţa fratelui său pe care l-a ucis; vrem să nimicim chiar şi pe moştenitor!» Ei ar stinge astfel şi tăciunele care-mi mai rămâne, ca să nu lase bărbatului meu nici nume nici urmaş viu pe faţa pământului.“ 8. Împăratul a zis femeii: „Du-te acasă. Voi da porunci cu privire la tine.“ 9. Femeia din Tecoa a zis împăratului: „Asupra mea, împărate, domnul meu, şi asupra casei tatălui meu să cadă pedeapsa; împăratul şi scaunul lui de domnie să nu aibă nimic de suferit“. 10. Împăratul a zis: „Dacă va vorbi cineva împotriva ta, să-l aduci la mine, şi nu se va mai atinge de tine.“ 11. Ea a zis: „Să-şi aducă aminte împăratul de Domnul, Dumnezeul tău, pentru ca răzbunătorul sângelui să nu mărească prăpădul, şi să nu mi se nimicească fiul!“ Şi el a zis: „Viu este Domnul, că un păr din capul fiului tău nu va cădea la pământ!“ 12. Femeia a zis: „Dă voie roabei tale să spună o vorbă domnului meu, împăratul.“ Şi el a zis: „Vorbeşte!“ 13. Femeia a zis: „Pentru ce gândeşti tu astfel cu privire la poporul lui Dumnezeu, căci nu iese chiar din cuvintele împăratului că împăratul este ca şi vinovat când nu cheamă înapoi pe acela pe care l-a gonit? 14. Trebuie negreşit să murim, şi vom fi ca nişte ape vărsate pe pământ, cari nu se mai adună. Dumnezeu nu ia viaţa, ci doreşte ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui. 15. Acum, dacă am venit să spun aceste lucruri împăratului, domnului meu, am venit pentru că poporul m-a înspăimântat. Şi roaba ta a zis: „Vreau să vorbesc împăratului; poate că împăratul va face ce va zice roaba sa. 16. Da, împăratul va asculta pe roaba sa, ca să scape din mâna celor ce caută să ne nimicească, pe mine şi pe fiul meu, din moştenirea lui Dumnezeu.” 17. Roaba ta a zis: „Cuvântul domnului meu împăratul să-mi dea odihnă. Căci domnul meu împăratul este ca un înger al lui Dumnezeu, gata să audă binele şi răul. Şi Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine.“ 18. Împăratul a răspuns, şi a zis femeii: „Nu-mi ascunde ce te voi întreba.“ Şi femeia a zis: „Să vorbească domnul meu împăratul!“ 19. Împăratul a zis atunci: „Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toată treaba aceasta?“ Şi femeia a răspuns: „Viu este sufletul tău, împărate, domnul meu, că nu este cu putinţă nici o abatere nici la dreapta nici la stânga de la tot ce a zis domnul meu împăratul. În adevăr, robul tău Ioab mi-a poruncit, şi a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte. 20. Ca să dea o altă înfăţişare lucrului, a făcut robul tău Ioab lucrul acesta. Dar domnul meu este tot atât de înţelept ca şi un înger al lui Dumnezeu, ca să cunoască tot ce se petrece pe pământ.“ 21. Împăratul a zis lui Ioab: „Iată, vreau să fac lucrul acesta; du-te dar, de adu înapoi pe tânărul Absalom.“ 22. Ioab a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat, şi a binecuvântat pe împăratul. Apoi a zis: „Robul tău cunoaşte azi că am căpătat trecere înaintea ta, împărate, domnul meu, fiindcă împăratul lucrează după cuvântul robului său.“ 23. Ioab s-a sculat, a plecat în Gheşur, şi a adus pe Absalom înapoi la Ierusalim. 24. Dar împăratul a zis: „Să se ducă în casa lui, şi să nu-mi vadă faţa.“ Şi Absalom s-a dus în casa lui, şi n-a văzut faţa împăratului. 25. Nu era om în tot Israelul aşa de vestit ca Absalom în privinţa frumuseţi lui; din talpa piciorului până în creştetul capului, n-avea niciun cusur. 26. Când îşi tundea capul - şi-l tundea în fiecare an, pentru că părul îi era greu - greutatea părului de pe capul lui era de două sute de sicli, după greutatea împăratului. 27. Lui Absalom i s-au născut trei fii, şi o fiică, numită Tamar, care era o femeie frumoasă la chip. 28. Absalom a locuit doi ani la Ierusalim, fără să vadă faţa împăratului. 29. Apoi a chemat pe Ioab, să-l trimită la împăratul: dar Ioab n-a voit să vină la el. L-a chemat a doua oară; şi Ioab tot n-a vrut să vină. 30. Absalom a zis atunci slujitorilor lui: „Vedeţi, ogorul lui Ioab este lângă al meu; are orz pe el; duceţi-vă şi puneţi-i foc.“ Şi slujitorii lui Absalom au pus foc câmpului. 31. Ioab s-a sculat şi s-a dus la Absalom acasă. Şi i-a zis: „Pentru ce au pus slujitorii tăi foc câmpului meu?“ 32. Absalom a răspuns lui Ioab: „Iată, ţi-am trimis vorbă şi ţi-am zis: «Vino aici, şi te voi trimete la împărat să-i spui: «Pentru ce m-am întors din Gheşur? Ar fi fost mai bine pentru mine să fiu şi acum acolo. Doresc acum să văd faţa împăratului; şi dacă este vreo nelegiuire în mine, să mă omoare.» 33. Ioab s-a dus la împărat, şi i-a spus lucrul acesta. Şi împăratul a chemat pe Absalom, care a venit la el şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Împăratul a sărutat pe Absalom.

Istoria împăcării lui Absalom, fiul lui David, în 2 Samuel 14 ne arată principii importante ale împăcării prin (1) elemente, pe care noi le regăsim la împăcarea noastră, prin (2) elemente, care acolo lipsesc, şi prin (3) contraste. Pentru aceasta vrem să studiem mai îndeaproape acest capitol.

Fiul lui David, Absalom, a omorât pe Amnon, un alt fiu al lui David. Chiar dacă Amnon nu era nevinovat de moartea sa – el a abuzat sexual de sora lui Absalom şi după aceea nici nu s-a căsătorit cu ea -, totuşi fapta lui Absalom nu era altceva decât omor. Ca să scape de pedeapsă, el a fugit în străinătate, şi cu toate acestea David iubea pe fiul său, şi astfel citim: „Şi împăratul David tânjea după Absalom” (2 Samuel 13.39).

Absalom este între altele o imagine a unui păcătos din zilele noastre, care – chiar dacă el cu două mii de ani în urmă nu a stat la cruce – stă înaintea lui Dumnezeu de partea ucigaşilor Fiului Său, atâta timp cât el nu s-a pocăit. De aceea această moarte apasă şi asupra lui. Şi aşa cum Absalom era într-o ţară îndepărtată departe de David, tot aşa păcătosul se află astăzi într-o mare depărtare de Dumnezeu în domeniul de stăpânire al lui satan şi al păcatului.

Nepotul lui David şi conducătorul armatei, Ioab, voia să facă o împăcare între Absalom şi David. Nu ştim ce motive l-a determinat să facă aceasta. Era dragoste? Sau era probabil o mutare de şah politică genială, ca să câştige de partea lui nu numai favoarea împăratului, ci şi să-şi asigure o eventuală moştenire (cel puţin în istorisirea, pe care el o face, este vorba de moştenire [compară cu 2 Samuel 14.7])? În orice caz Ioab era pregătit să contribuie la împăcare, şi pentru aceasta şi-a luat ca ajutor o femeie înţeleaptă din Tecoa.

Găsim deci trei persoane, care participă să dea naştere la o împăcare, şi o persoană, care trebuia împăcată: David, Ioab şi femeia din Tecoa contribuie cu toţii să aducă înapoi pe Absalom; în privinţa aceasta ei sunt una. Aşa cum inima lui David era aprinsă de dor să se împace cu Absalom (2 Samuel 14.1), tot aşa inima lui Dumnezeu Tatăl tânjeşte după împăcarea păcătosului (compară cu Luca 15.20; 2 Corinteni 5.20). Ioab voia să facă bucurie lui David cu împăcarea fiului său şi era gata să facă ceva pentru aceasta. Şi aşa cum Ioab era gata să meargă chiar până la Gheşur, ca să aducă înapoi pe Absalom, tot aşa Fiul lui Dumnezeu a devenit Om şi a venit pe pământ şi a mers la locul unde eram noi în sens spiritual – în moarte[1] – ca să împlinească dorinţa Tatălui şi să aducă păcătoşi înapoi. Mai era şi o a treia persoană participantă: femeia din Tecoa lucra la inima lui David, ca să-l pregătească pentru o împăcare. În acelaşi fel Duhul Sfânt este astăzi la lucru în inimi, ca să producă această  stare de dispunere de a se împăca (vezi şi Luca 15.8,9, unde femeia din pildă este o imagine a Duhului Sfânt). Însă în locul acesta avem o diferenţă decisivă. Domnul Isus şi Duhul Sfânt nu trebuie să intervină la Tatăl, spus cu reverenţă, ca să facă o „lucrare de convingere”, pentru ca El să Se îndure de noi. Mult mai degrabă Duhul Sfânt lucrează pe partea cealaltă: şi anume la noi – care prin păcatele noastre ne-am îndepărtat de Dumnezeu -, ca să ne determine să acceptăm oferta de împăcare a lui Dumnezeu (2 Corinteni 5.18-21). În această privinţă Ioab ar fi trebuit să-i spună femeii: „Du-te la Absalom”, în loc de, „du-te la împărat”. Era inima lui Absalom cea care trebuia să facă o schimbare mare: el ar fi trebuit să se căiască, aşa cum a făcut tatăl lui odinioară, care după omorârea lui Urie s-a căit.

Şi vorbirea femeii din Tecoa ne arată o diferenţă faţă de lucrarea de astăzi a Duhului Sfânt de a convinge pe păcătoşi. Cu privire la cauza dezbinării, care a făcut necesară împăcarea, ea spune numai: „Roaba ta avea doi fii; amândoi s-au certat pe câmp, şi n-a fost nimeni să-i despartă; unul a lovit pe celălalt, şi l-a omorât.” (2 Samuel 14.6). Aici nu este clar, cine este vinovatul; problema vinovăţiei trece pe planul secund. În cadrul unei împăcări, problema vinovăţiei trebuie neapărat clarificată şi adusă în ordine. Din păcate tocmai acesta era punctul pe care mai târziu David l-a neglijat la împăcarea cu fiul său: tema vinovăţiei lui Absalom nicidecum nu a fost amintită.

„Dumnezeu … doreşte ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui.” (2 Samuel 14.14) Aceste cuvinte descriu impresionant, cât de mult inima lui Dumnezeu doreşte împăcarea omului. Însă aceasta este numai o parte a adevărului, cealaltă parte este: „Dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34.7). Dumnezeu aduce laolaltă în jertfa suplinitoare a Fiului Său aceste două principii aflate în opoziţie unul cu altul. Prin aceasta harul primeşte posibilitatea să graţieze pe cel vinovat pe o bază justă şi să-l aducă înapoi. Însă latura aceasta – latura dreptăţii – nu o găsim în 2 Samuel 14. Şi de aceea rezultatul acestei împăcări este catastrofal: Absalom provocă o revoltă împotriva tatălui său şi încearcă să-l omoare.

Cauza răzvrătirii lui Absalom şi a gândului său de a ucide pe David este în istoria lui David însăşi. Acest punct slab din istoria lui David a fost folosit de Ioab. David însuşi a omorât şi prin aceasta era supus răzbunării răzbunătorului sângelui. De aceea „Ioab a pus cuvintele în gura femeii din Tecoa” (2 Samuel 14.3) şi îi zice să spună: „Să-şi aducă aminte împăratul de Domnul, Dumnezeul tău, pentru ca răzbunătorul sângelui să nu mărească prăpădul, şi să nu mi se nimicească fiul!“ Şi fără să clarifice dacă este vorba de omor sau tentativă de omor, deci fără să clarifice problema vinovăţiei, David porunceşte repede: „Viu este Domnul, că un păr din capul fiului tău nu va cădea la pământ!“ (2 Samuel 14.11). Prin aceasta nesocoteşte indicaţia dată de Dumnezeu, că nu numai un ucigaş, ci şi cel care omoară prin lovire avea voie să-şi caute refugiul într-o cetate de scăpare (Numeri 35.11). Cât de mult ne putem noi pe de o parte bucura că Dumnezeu nu numeşte drept ce este nedrept, că El acţionează după principiile dreptăţii Sale! Şi pe de altă parte noi Îi putem mulţumi şi pentru cetatea de scăpare, pe care El ne-a pregătit-o în Hristos.

După ce David s-a lăsat provocat să ia această hotărâre, femeia îl face atent la acţionarea lui contradictorie: dacă în acest caz tu acţionezi în felul acesta, atunci tu nu ai voie să acţionezi altfel în cazul lui Absalom! – Deja în cazul roabei cu doi fii David nu a luat în seamă problema vinovăţiei. Acum în cazul lui Absalom el nu putea acţiona altfel. Dar ce urmări a atras asupra sa faptul că în cazul împăcării nu a ţinut seama de vinovăţie!

Aşa cum inima lui David era binevoitoare faţă de fiul său Absalom, tot aşa inima lui Dumnezeu Tatăl era binevoitoare faţă de noi; Duhul Sfânt S-a preocupat pentru noi şi cu noi, şi Fiul lui Dumnezeu a împlinit voia lui Dumnezeu. Imaginea din 2 Samuel 14 rămâne mult în urma a ceea ce s-a petrecut cu noi: „Dar împăratul a zis: „Să se ducă în casa lui, şi să nu-mi vadă faţa.“ Şi Absalom s-a dus în casa lui, şi n-a văzut faţa împăratului.” (2 Samuel 14.24). Ioab nu a putut duce pe Absalom departe, decât numai până la casa lui. Braţele tatălui, inelul, încălţămintea şi haina cea mai bună, viţelul îngrăşat şi sărbătoarea din casa tatălui – aşa cum găsim în Luca 15 – nu au fost pentru Absalom. Pentru Absalom nu a fost o „aducere aproape” (Efeseni 2.13).

Noi dimpotrivă am devenit „oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2.19), „ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1.6). Dar nu numai aceasta, ci noi am avut parte şi de o schimbare totală a felului de gândire: din vrăjmaşi ai lui Dumnezeu am devenit aceia care iubesc pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus. Inima lui Absalom dimpotrivă, nu a fost câtuşi de puţin schimbată. La scurt timp după întoarcerea sa a lăsat să se dea foc lanurilor de grâu ale binefăcătorului lui Ioab, şi gândurile lui precum şi comportarea lui faţă de David nici nu trebuie să le amintim.

Cât de mulţumitori putem fi noi pentru ceea ce Dumnezeu a lucrat în noi, pentru ca inima noastră, voinţa noastră şi mintea noastră să fie înnoite. Cât de mulţumitori putem fi noi, că noi „nu mai suntem în carne” (Romani 8.9), al cărei fel de gândire este „vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8.7). Cât de mulţumitori putem fi noi, că în locul acestora „am primit un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată!” (Romani 8.15), şi că noi putem spune Domnului nostru: „Doamne, tu şti, că Te iubesc” (Ioan 21.17)!

Ce lecţie putem învăţa noi din istorisirea despre David şi Absalom? Dacă vrăjmaşii lui Dumnezeu trebuie împăcaţi, aceasta nu poate avea loc fără pocăinţă. Dacă Fiul lui Dumnezeu a trebuit să moară pentru împăcare (Romani 5.10[2]), atunci trebuie recunoscut, de ce a fost necesară această moarte. În nici un caz toţi oamenii au fost pur şi simplu împăcaţi, aşa cum de exemplu gândeşte predicatorul suedez Carl Olof Rosenius[3].

Şi împăcarea între creştini trebuie să ţină seama de acest principiu: mai întâi trebuie clarificată problema vinovăţiei şi cel vinovat trebuie să-şi recunoască vina. O împăcare trebuie să aibă loc conform etalonului împăcării omului cu Dumnezeu. Dacă nu se clarifică problema vinovăţiei, împăcarea nu va aduce rezultatele pe care noi le găsim la împăcarea omului cu Dumnezeu: simpatie şi părtăşie[4]. Atunci de cele mai multe ori fiecare merge pe drumul lui, fără ca motivele despărţirii să fie câtuşi de puţin tratate şi înlăturate. Premisa pentru împăcare este nu numai faptul că cineva întinde mâna împăciuitoare. Aceasta este absolut important. Premisa împăcării este şi iertarea, şi premisa pentru iertare este mărturisirea. Vedem clar principiul acesta în 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele”, sau şi în Luca 17.3: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi, iartă-l.”

În cartea Faptele apostolilor şi în scrierile lui Pavel găsim şi gândul referitor la o atitudine iertătoare, chiar dacă încă nu este o mărturisire. Când Ştefan a fost omorât cu pietre, el a rugat pe Domnul să nu pună la socoteală păcatul acesta ucigaşilor lui (Faptele apostolilor 7.60). Această atitudine de iertare o găsim şi în epistola către Efeseni: „Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efeseni 4.32). În epistola către Coloseni se spune asemănător: „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (Coloseni 3.12,13). În limba greacă aici este folosit un alt cuvânt pentru „a ierta”, decât cel folosit în 1 Ioan 1.9 sau în Luca 17.2 (aphiēmi). Cuvântul folosit aici charizomai se întâlneşte de exemplu în Luca 7.42, tradus prin „a dărui”: „Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi”. În charizomai se include deci gândul; a dovedi har.

Ambele aspecte – har, un dar nemeritat, şi mărturisire – sunt importante în cazul împăcării. Pe de o parte Dumnezeu ne-a dovedit har, prin aceea că El a făcut primul pas în lucrarea împăcării, prin Darul Fiului; pe de altă parte din partea noastră era necesară mărturisirea (vezi 1 Ioan 1.9), pentru ca Dumnezeu să ne poată ierta.


Tradus de la: Versöhnung Absaloms (17)

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil

Adnotare

[1] Compară cu 2 Samuel 14.2: „Fă-te că plângi, şi îmbracă-te în haine de jale; nu te unge cu untdelemn, şi fii ca o femeie care de multă vreme plânge după un mort.”

[2] „Căci dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”.

[3] „Hristos a împăcat pe toţi şi a îndepărtat păcatele tuturor”, Carl Olof Rosenius în: http://www.glaubensstimme.de/doku.php?id=autoren:r:rosenius:gerecht_in_jesus_-_freigesprochen_von_aller_suende [27.4.2017] (tradus).

[4] Aceste ţeluri sunt desigur în cele mai rare situaţii obţinute imediat. Deseori este necesar un proces îndelungat de creştere.


Note from the editors:

The SoundWords editorial team is responsible for the publication of the above article. It does not necessarily agree with all expressed thoughts of the author (except of course articles of the editorial staff) nor would it like to refer to all thoughts and practices, which the author represents elsewhere. “But examine all things, hold fast the good” (1Thes 5:21).—See also „On our own account ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen