Adorarea adusă Autorului împăcării (Romani 5.8-11)

Romani 5.8-11: Dar Dumnezeu Își arată propria Lui dragoste față de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult, fiind îndreptățiți acum prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. Pentru că, dacă, fiind vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcați, vom fi mântuiți prin viața Lui. Și nu numai atât, dar ne și lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.

Pe de o parte, aceste versete ne arată cine am fost noi: vrăjmași ai lui Dumnezeu. Ca atare, nu doream să avem nimic de-a face cu Dumnezeu și nu aveam sentimente sau gânduri bune față de Dumnezeu. Așa că Dumnezeu a făcut pasul către noi - „pe când eram noi încă păcătoși ... pe când eram vrăjmași” (versetele 8,10) - și L-a dat pe Hristos, Fiul Său, pentru a face posibilă împăcarea prin moartea Sa. Dar aceste versete ne arată, de asemenea, că noi suntem deja împăcați și putem ști aceasta. Nu trebuie să așteptăm până ajungem la scaunul de judecată al lui Hristos pentru a ști ce fel de relație avem cu Dumnezeu, ci Dumnezeu vrea ca noi să știm acum că suntem împăcați. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, scrie din nou în versetul 11: „Prin Isus Hristos am primit acum împăcarea”.

După cum am menționat, noi nu suntem acum readuși la starea de inocență în care se afla Adam; mai mult, am fost aduși la Dumnezeu în așa fel încât am ajuns să-L cunoaștem pe Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu al dragostei (Romani 5.8). Cândva era vrăjmășie în inimile noastre. Dar acum dragostea lui Dumnezeu este chiar „turnată în inimile noastre” (Romani 5.5). Dragostea lui Dumnezeu era gata să se arate vrăjmașilor în cel mai mare Dar, pe care dragostea îl putea face: ea nu putea să se dovedească mai mare decât dându-Și propriul Fiu să moară pentru vrăjmași. Iar această dragoste este atât de mare, încât vrea și poate să pună capăt oricărei vrăjmășii din inimile noastre.

Dar moartea Fiului nu era doar o dovadă a dragostei, ci și singurul mijloc care putea înlătura toate obstacolele din calea împăcării noastre într-un mod complet drept, și anume prin ispășirea păcatelor și prin judecarea vrăjmășiei noastre. Ca o consecință inevitabilă a împăcării, oamenii care au fost aduși într-o astfel de relație de dragoste printr-o lucrare atât de minunată vor fi, de la sine înțeles, salvați și de toate relele și pericolele acestei vieți.[1] Aceasta are loc prin viața lui Isus, care a triumfat asupra morții și pe care El o trăiește acum pentru a ne ajuta: „De aceea și poate să mântuiască până la desăvârșire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7.25).

Toate acestea înseamnă că acum ne lăudăm cu un astfel de Dumnezeu. Este atât de minunat că avem un astfel de Dumnezeu: „Și nu numai atât, dar ne și lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea ” (Romani 5.11). Cu alte cuvinte, această nouă relație cu Dumnezeu ne umple de mare admirație și bucurie și duce la închinarea care se revarsă, adusă lui Dumnezeu. Ce schimbare: în loc să-L urâm și să ne temem de Dumnezeu, acum suntem recunoscători și fericiți că avem un Dumnezeu atât de minunat! Vrăjmășia din inimile noastre a făcut loc dragostei. Versetul 11 din capitolul al cincilea marchează punctul culminant al Epistolei către Romani: nu ne mai gândim nici măcar la marele dar al împăcării, ci la Cel care a dat împăcarea (Dumnezeu) și la Cel prin care s-a produs împăcarea (Hristos)! Suntem plini de adorație și admirație pentru Dătătorul care a conceput un astfel de plan, un plan care depășește orice imaginație umană. El nu poate fi mai mare.

În Epistola către Coloseni, am cunoscut partea lui Dumnezeu cu privire la împăcare:

• Dumnezeu aduce creaturile, de fapt întregul univers, într-o stare în care El Se poate bucura de ele.

Aici, în Epistola către Romani, găsim latura umană a împăcării:

• Oamenii sunt aduși într-o stare în care ei se pot bucura în Dumnezeu și se pot simți confortabil în prezența Sa.

Atunci când inimile sunt umplute în acest fel, gurile se revarsă (compară Luca 6.45). Și atunci nu suntem doar recunoscători pentru lucrarea de pe cruce, ci ne bucurăm nespus să avem un Dumnezeu care a făcut un astfel de plan de împăcare și ne gândim la Cel care a realizat lucrarea de împăcare pe cruce: la Fiul Său.

Când vine vorba de baza iertării păcătoșilor, Scriptura vorbește despre moartea lui Hristos (Romani 5.8[2]). Pe de altă parte, când vine vorba de împăcare, ea vorbește despre moartea Fiului lui Dumnezeu (Romani 5.10[3]). Pe de o parte, aceasta ne arată măreția dragostei lui Dumnezeu, care este imboldul împăcării. Dumnezeu a dat ce a avut Cel mai mare și mai prețios, pe care Îl putea da: pe propriul Său Fiu Preaiubit. Pe de altă parte, ni se reamintește totodată că în cadrul împăcării o relație de înstrăinare, o relație de vrăjmășie, este transformată într-o relație fericită de filiație, și anume, după modelul relației dintre Dumnezeu și Fiul Său. Pentru ca Dumnezeu să conducă „mulți fii la glorie” (Evrei 2.10), Fiul a trebuit să meargă în moarte.

Tradus de la: Versöhnung statt Allversöhnung!, Edition Nehemia, 2020.

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil