Ispășire și împăcarea

Ispășirea și împăcarea sună asemănător și, după cum am văzut, sunt strâns legate. Ca urmare, adesea nu sunt ținute separat. Însă ispășirea (hilasmos) și împăcarea (katallage) nu sunt același lucru. Atât în germană, cât și în greacă, acestea sunt două cuvinte complet diferite care au, de asemenea, sensuri diferite.

Pe lângă satisfacerea lui Dumnezeu în ceea ce privește păcatul și păcatele, ispășirea se referă și la îndepărtarea păcatelor credincioșilor. Probabil că ele pot fi aduse la același numitor în felul următor:

• Oamenii sunt împăcați, adică sunt aduși înapoi de la înstrăinare și vrăjmășie;
• Păcatele sunt ispășite, adică, înainte de toate, sunt îndepărtate (1. Ioan 3.5: „ca să înlăture păcatele noastre”).

Pentru ca oamenii să poată fi împăcați cu Dumnezeu, trebuia să se aducă o jertfă de ispășire. Pe de o parte, jertfa pentru păcat oferă satisfacție lui Dumnezeu în legătură cu păcatul în sine și, într-un anumit sens, cu toate păcatele (găsim această idee și în ispășirea pentru întreaga lume; 1. Ioan 2.2[1]); pe de altă parte, jertfa pentru păcat este o substituire în raport cu omul, în sensul că Hristos a purtat suplinitor pedeapsa pentru păcatele credincioșilor - nu ale tuturor oamenilor.

Aceste idei sunt prezentate în mod simbolic în Leviticul 16, capitolul despre așa-numita Marea zi a ispășirii. Cei doi țapi, care joacă rolul principal în jertfele de acolo, reprezintă cele două laturi, cele două aspecte ale ispășirii:

• Primul țap, „pe care a căzut sorțul pentru Domnul” (Leviticul 16.9), este îndreptat spre Domnul: satisfacerea sau mulțumirea lui Dumnezeu.
• Celălalt țap, „pe care a căzut sorțul pentru Azazel” (Leviticul 16.10), este îndreptat spre păcatele poporului lui Dumnezeu: substituirea.

În mod deosebit, apostolul Pavel ne prezintă natura și efectele împăcării.

Două slujiri ale apostolului Pavel

În 2. Corinteni 3–5, apostolul Pavel descrie două slujbe: slujba noului legământ și slujba împăcării.

Aspectul principal al slujbei noului legământ se referă la atitudinea lui Dumnezeu față de om: modul în care Dumnezeu îi arată omului favoarea (harul). El îi dăruiește omului iertarea păcatelor și îi scrie gândurile Sale în inimă. Prin aceasta omul este capabil să-L cunoască pe Dumnezeu.

Aspectul principal al slujbei împăcării se referă la atitudinea omului față de Dumnezeu: modul în care El obține ceva pentru Sine Însuși prin schimbarea acestei atitudini:

Dumnezeu a vrut să

• pună pe om „înaintea Lui” (Coloseni 1.22),
• „să împace toate lucrurile cu Sine” (Coloseni 1.20) și „să ne împace cu El” (2. Corinteni 5.18), respectiv ca noi să fim „împăcați cu Dumnezeu” (Romani 5.10),
• să devenim „apropiați” (Efeseni 2.13) de El,
• avem „intrare la Tatăl” (Efeseni 2.18).

Dumnezeu Și-a dorit ca oamenii să fie aproape de El deja atunci când poporul Israel era în pustie. El a rezumat lucrarea, pe care o făcuse pentru Israel, astfel: „Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus la Mine” (Exodul 19.4). Prin urmare, lucrarea de răscumpărare a avut ca scop aducerea poporului la Dumnezeu.

Ideea că suntem aduși aproape de Dumnezeu prin împăcare nu o găsim doar la Pavel, ci și, așa cum am văzut deja, la Petru: „Pentru că și Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepți [aceasta este ispășirea], ca să ne aducă la Dumnezeu [aceasta este împăcarea]” (1. Petru 3.18). Împăcarea (adică, faptul că noi suntem aduși la Dumnezeu și avem acces la El ca Tată) pare să fie punctul cel mai înalt la care ne poate duce lucrarea Domnului.

Rezumând, putem spune: slujba noului legământ ne arată ce este Dumnezeu pentru om; slujba împăcării ne arată ce este omul pentru Dumnezeu.

Justificarea (îndreptățirea) și împăcarea

Este demn de remarcat faptul că în Coloseni 1.22 nu se spune: „El v-a împăcat ... pentru a vă face sfinți și fără pată și de neînvinuit” sau: „pentru a vă prezenta sfinți și, prin urmare, de neînvinuit înaintea lumii”, ci se spune: „pentru a vă prezenta sfinți și fără pată și de neînvinuit înaintea Lui”. Aceasta înseamnă că:

• Dumnezeu vrea ca oamenii, care erau vrăjmașii Lui și înstrăinați de El, să stea acum „sfinți” (= puși deoparte pentru Dumnezeu) înaintea Lui.
• El vrea ca oamenii, care au fost desfigurați prin păcat, murdărie și pete, să fie acum „fără pată” înaintea Lui
• și cei care au meritat doar pedeapsa și judecata, să stea acum „de neînvinuit înaintea Lui”.

În cazul împăcării nu este vorba despre satan, lume și îngeri, așa cum este în cazul îndreptățirii. Nu, este vorba despre Dumnezeu Însuși și despre ceea ce Îi poate face plăcere. - În cazul justificării avem de-a face cu vinovăția omului și cu poziția sa printre semenii săi, în timp ce în cazul împăcării avem de-a face cu starea stricată a omului și cu poziția lui înaintea lui Dumnezeu. Prin justificare, credinciosul a fost adus într-o stare ca și cum nu ar fi păcătuit niciodată. Împăcarea, dimpotrivă, pune în ordine relația omului cu Dumnezeu. Sentimentele, gândurile și dorințele sale sunt aduse într-o stare în care omul se poate apropia de Dumnezeu cu bucurie și dragoste, iar Dumnezeu poate avea plăcere de acest om.[2]

Ce înseamnă împăcarea?

Cuvântul grecesc pentru „împăcare” (katallage) provine inițial din sfera comercială și înseamnă: ceva de valoare egală este schimbat între doi parteneri de afaceri printr-o tranzacție comercială[3], astfel încât ambele părți să fie mulțumite de rezultat. Aceasta înseamnă: împăcarea omului în raport cu Dumnezeu nu înseamnă doar că atitudinea omului față de Dumnezeu este schimbată, astfel încât omul să nu mai gândească negativ despre Dumnezeu. Împăcarea înseamnă, de asemenea, că lucrurile care au stat între Dumnezeu și om sunt puse în ordine în chip desăvârșit, astfel încât nimic să nu stea în calea unei părtășii pline de bucurie cu Dumnezeu.

Coloseni 1.21 arată despre ce este vorba în împăcarea omului cu Dumnezeu: „Odinioară erați străini și vrăjmași în gândire, prin lucrări rele”. Înstrăinarea și vrăjmășia omului trebuiau înlăturate. Omul înstrăinat, care era, de asemenea, vrăjmaș față de Dumnezeu, trebuia să fie adus din nou aproape de Dumnezeu (mult mai aproape decât Adam în Grădina Eden[4]) și să devină un om de care Dumnezeu Se poate bucura, pentru că el Îl iubește pe Dumnezeu. În termeni mai generali: împăcarea înseamnă că ceva este readus în armonie cu Dumnezeu și este modelat în așa fel încât Dumnezeu să Se poată bucura de el – dintr-un vrăjmaș devine un prieten.

Atunci când doi oameni se împacă, uneori ambii trebuie să cedeze, ambii au ceva de condamnat, ambii au ceva de mărturisit și ambii trebuie să depășească o înstrăinare, deoarece greșelile, vrăjmășia și înstrăinarea se află adesea de ambele părți, chiar dacă poate nu întotdeauna în aceeași măsură. Nu trebuie să transferăm această idee la relația dintre Dumnezeu și om. Atunci când relația dintre Dumnezeu și om este adusă în ordine, nu înseamnă că cele două „părți” se întâlnesc și fiecare cedează puțin. Dumnezeu nu devenise vrăjmașul omului, nici nu crease o prăpastie între El și om. Omul devenise un vrăjmaș al lui Dumnezeu, el s-a abătut de la Dumnezeu și s-a distanțat de Dumnezeu. De aceea, nu Dumnezeu este Cel care trebuie să Se împace cu omul, așa cum se spune uneori în mod eronat, ci omul trebuie să se împace cu Dumnezeu. Atitudinea lui Dumnezeu față de om nu s-a schimbat niciodată, deoarece Dumnezeu nu se poate schimba, El fiind Cel neschimbător: „Eu, Domnul, nu Mă schimb” (Maleahi 3.6; compară cu Evrei 13.8; Iacov 1.17).

Dar nu numai atât: după ce omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, Dumnezeu i-a arătat dragostea Sa într-o măsură și mai mare. Astfel, citim în Romani 5.8: „Dar Dumnezeu Își arată propria Lui dragoste față de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi”, și în Ieremia 31.3: „Da, te-am iubit cu o iubire eternă”. Chiar dacă păcătosul devenise vrăjmașul lui Dumnezeu - Dumnezeu avea întotdeauna sentimente de dragoste pentru el.

Acest gând este foarte important pentru cei care cred că au păcătuit atât de mult împotriva lui Dumnezeu și au fost atât de ostili încât trebuie mai întâi prin lacrimi, penitență sau o viață mai bună să-L facă pe Dumnezeu să Se îndure de ei. Nu, oricâte lacrimi sau exerciții de penitență ar fi - acestea nu-L pot face pe Dumnezeu mai milostiv și mai îndurător decât este deja. Dimpotrivă, exercițiile de penitență și altele asemenea nu fac decât să ne îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu și să ne împiedice să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru marea Sa dragoste, pentru marele Său har și pentru marea Sa îndurare.

În eforturile sale de a-l împăca pe Esau (vezi Geneza 32.1–33.11), Iacov este o imagine a unui om care (astăzi) se străduiește să se împace cu Dumnezeu prin propriile sale eforturi. Pentru că omul gândește că Dumnezeu trebuie împăcat, el încearcă să realizeze această împăcare prin tot felul de eforturi (lucrări onorifice), daruri (sacrificii financiare), ritualuri (căsătorie religioasă, botez), autoumilire (până la autoflagelare) și așa mai departe. Dar el nu realizează că nu Dumnezeu este Cel care trebuie împăcat, ci el însuși trebuie împăcat cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu trebuia să fie împăcat, atunci vrăjmășia ar fi trebuit să fie de partea lui Dumnezeu. Însă vrăjmășia și înstrăinarea nu au fost de partea lui Dumnezeu, ci de partea omului: nu Dumnezeu a fost Cel care S-a îndepărtat de om, ci omul s-a îndepărtat de Dumnezeu.

În ceea ce privește relația dintre om și Dumnezeu, trebuie să constatăm că distanța dintre cei doi crește mereu. Căci s-a arătat, că vrăjmășia omului față de Dumnezeu nu numai că nu s-a schimbat, nu, ci ea s-a înrăutățit cu atât mai mult cu cât Dumnezeu Își întindea mai mult și mai îndelungat mâna către om și îi arăta dragoste.

Vedem aceasta în istoria poporului Israel. Mai întâi, poporul își face o imagine a Dumnezeului care l-a scos din Egipt. După ce Dumnezeu a pedepsit poporul, El are din nou milă de el. Pe următoarea treaptă descendentă, poporul se întoarce la dumnezeii națiunilor. Cu toate acestea, Dumnezeu le dă judecători, care îi salvează. Însă, ei se întorc mereu la idoli. Mai târziu, Dumnezeu le dă profeți, care îi avertizează. Dar acum ei chiar persecută pe cei care îi avertizau și îi ucid pe unii dintre ei. Când, în cele din urmă, Dumnezeu Îl trimite pe Fiul Său, ei Îl ucid chiar și pe Acesta. Parabola viticultorului din Marcu 12 face aluzie la aceasta: Dumnezeu Își trimite slujitorii (în imagine) de mai multe ori, pentru a-Și câștiga poporul. Când totul a fost în zadar și poporul a rămas ostil, El L-a trimis pe Fiul Său preaiubit. Dar oamenii au fost ostili și față de Acesta: „L-au luat și L-au omorât și L-au scos afară din vie” (Marcu 12.8).

Vrăjmășia omului își are rădăcinile în voința sa, iar această voință este și rămâne îndreptată neschimbabilă împotriva lui Dumnezeu. Deoarece această vrăjmășie nu era schimbabilă, acest om (vechi) a trebuit să fie înlăturat dinaintea lui Dumnezeu și a trebuit să fie adusă o nouă creație, astfel încât vrăjmășia omului să poată fi înlăturată. În moartea lui Hristos, omul (vechi) a fost eliminat dinaintea lui Dumnezeu. Romani 6.6 exprimă această idee astfel: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desființat, ca noi să nu mai slujim păcatului”. Acesta este motivul pentru care suntem, de asemenea, chemați „să omorâm mădularele noastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3.5). Deoarece am primit o natură nouă și am devenit copii ai lui Dumnezeu, vrăjmășia a fost anulată, iar prietenia i-a luat locul. Acesta este motivul pentru care suntem capabili să-L iubim pe Dumnezeu și să ne simțim confortabil în prezența Sa.

Este posibil să fi înțeles cu mintea semnificația împăcării, dar vom înțelege esența împăcării numai dacă vom înțelege cu adevărat cu inima ceea ce a făcut Dumnezeu: „El ne-a iubit și L-a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 4.10). Ispășirea, așa cum am menționat mai sus, nu înseamnă același lucru cu împăcarea - sunt două cuvinte diferite în textul de bază - dar prin ispășire Dumnezeu a pus bazele împăcării: să ne aducă dintr-un loc îndepărtat în apropierea Sa și să ne transforme din vrăjmași în copii. Păcatele sunt ispășite (îndepărtate), dar oamenii sunt împăcați, adică îndepărtarea este înlocuită cu apropierea și vrăjmășia cu prietenia respectiv înfierea și filiația.[5]

Prin urmare, împăcarea cuprinde două aspecte: pe de o parte, este înlăturată vrăjmășia noastră, iar pe de altă parte, îndepărtarea de Dumnezeu, pe care păcatele noastre au determinat-o. Dacă doar vrăjmășia ar fi fost înlăturată, dar nu și păcatele noastre, aceasta nu ar însemna că Dumnezeu ar trebui să Se bucure de noi și, cu siguranță, nu ar însemna că ne-am simți confortabil în prezența Sa. Da, poate că Dumnezeu nu ar mai trebui să Se uite la noi cu tristețe. Dar acum, nu numai că nu mai suntem vrăjmași; ci și muntele de păcate, care ne despărțea de Dumnezeu, a fost îndepărtat. Acesta este motivul pentru care putem fi aproape de Dumnezeu - și aceasta fără griji. Și pentru că am devenit unii care Îl iubesc pe Dumnezeu, Dumnezeu ne poate privi acum cu bucurie.

După ce Dumnezeu timp de câteva mii de ani a făcut totul pentru a arăta că omul este de neîmbunătățit[6], El l-a eliminat pe primul om prin moartea lui Hristos pe cruce. Pentru El, doar al doilea om, care a venit în lume prin Hristos, contează acum. Prin urmare, omul poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu doar dacă aparține celui de-al doilea Om, adică dacă posedă natura acestuia prin nașterea din nou (compară cu Ioan 3.3,6).

De ce este necesară împăcarea?

În paradis, omul nu L-a ascultat pe Dumnezeu, încălcând porunca lui Dumnezeu. Acesta este modul în care păcatul (ca principiu rău) a venit în lume prin căderea în păcat. Dar nu numai atât: deoarece păcatul a pătruns în natura sa, omul a provocat și o înstrăinare între el și Dumnezeu. Părtășia nu mai era ușor posibilă. Omul s-a ascuns de Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu a trebuit să-l cheme sau să-l caute pe om: „Unde ești?” (Geneza 3.9). Din cauza păcatului său, omul nu s-a mai simțit confortabil în prezența lui Dumnezeu și s-a îndepărtat de Dumnezeu. Ceea ce crease Dumnezeu fusese stricat și înstrăinat de Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să fie readus într-o stare în care să îndeplinească scopul pentru care a fost creat: și anume, să servească la glorificarea lui Dumnezeu.

Chiar în capitolul următor (Geneza 4.16), citim despre Cain, că acesta s-a îndepărtat de Dumnezeu chiar mai mult decât părinții săi: „Cain a ieșit de la fața Domnului”. Vrăjmășia lui Cain față de Dumnezeu se manifestase deja atunci când s-a mâniat pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a privit la jertfa lui Abel, dar la jertfa lui n-a privit. Vrăjmășia lui s-a extins apoi la fratele său și, în cele din urmă, a mers atât de departe încât și-a ucis fratele. Răutatea omului a devenit atât de mare încât „Domnului I-a părut rău că făcuse pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Sa” (Geneza 6.6). În cele din urmă, Dumnezeu a trimis potopul și a distrus toți oamenii, cu excepția lui Noe și a familiei sale.

După ce Dumnezeu a dat exercitarea autorității în mâna lui Noe, vedem cum omul a eșuat în privința aceasta chiar în timpul vieții lui Noe și nu s-a putut stăpâni nici măcar pe sine (Geneza 9.21,22). Restul istoriei omenirii este plin de modul în care omul a abuzat de autoritate. Guvernarea și autoritatea în mâinile omului au fost, de asemenea, folosite pentru a mări îndepărtarea de Dumnezeu. Mâinile omului ar trebui de fapt să servească pentru a face voia lui Dumnezeu, astfel încât omul să fie spre onoarea lui Dumnezeu (Isaia 43.7). Dar, în schimb, vrăjmășia omului față de Dumnezeu a crescut tot mai mult. După cum am menționat deja, aceasta poate fi văzut și în modul în care Israel i-a tratat pe mesagerii lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să aducă poporul înapoi la Dumnezeu. În cele din urmă, vrăjmășia omului față de Dumnezeu a atins apogeul atunci când Domnul Isus a venit pe pământ. El Însuși a trebuit să spună: „M-au urât fără temei” (Ioan 15.25; compară cu Psalmul 69.5). Ura lor a culminat cu strigătul: „Răstignește-L, răstignește-L!” (Luca 23.21; Ioan 19.6). Dragostea lui Dumnezeu nu a făcut decât să scoată și mai clar în evidență vrăjmășia omului.

Toate acestea arată cât de mult era nevoie pentru a înlătura vrăjmășiei și înstrăinării și pentru a restabili onoarea lui Dumnezeu. Dacă starea de vrăjmășie și înstrăinare ar fi rămas așa cum era, satan ar fi avut motive să se bucure și să sărbătorească un triumf. Ar fi reușit să smulgă creația de la Dumnezeu.

Câtă înțelepciune și dragoste din partea lui Dumnezeu pentru a găsi o cale, în conformitate cu dreptatea și sfințenia Sa, de a-l aduce pe om, care nu dorea să fie adus înapoi, într-o stare de împăcare! Împăcarea înseamnă acum, că lui Dumnezeu nu-I mai pare rău și nu Se mai mâhnește în inima Sa când se uită la credincioși. Bucuria inimii Sale este astăzi mai mult decât o compensare pentru durerea pe care a simțit-o cândva.

Tradus de la: Versöhnung statt Allversöhnung!, Edidion Nehemia 2020.

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil