Conduita în casa lui Dumnezeu (capitolele 2-6)

Pentru ca Timotei să poată prezenta credincioșilor rânduiala casei, el însuși trebuie să aibă o bună înțelegere a acesteia. Tocmai în acest scop, Pavel scrie această scrisoare. El spune: „Îți scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; dar dacă voi întârzia, ca să știi cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu” (1. Timotei 3.14,15). În capitolele 2-6, Pavel îi prezintă lui Timotei ordinea casei lui Dumnezeu și comportamentul adecvat pentru fiecare domeniu din ea. El abordează pe rând cele trei domenii de privilegii și responsabilități în casa lui Dumnezeu - preoția, slujba și darul - și prezintă cu atenție ordinea corectă pentru fiecare domeniu. Timotei trebuie să se orienteze după acest model pentru a îndruma pe credincioși să se comporte într-un mod adecvat casei.

În mod similar, lui Ezechiel i s-a arătat modelul casei lui Dumnezeu pentru viitoarea Împărăție milenară a lui Hristos. El trebuia să „arate casei lui Israel„ „casa {sau: planul casei}”, pentru ca ei „să se rușineze de nelegiuirile lor” (Ezechiel 43.10). Descoperind care era rânduiala lui Dumnezeu pentru casa Sa, poporul lui Israel trebuia să afle cât de mult se îndepărtase de idealul lui Dumnezeu, iar acest lucru trebuia să producă pocăință în ei. Domnul nu a vrut doar ca Ezechiel să „arate” poporului modelul casei, ci și ca poporul să se „măsoare” pe ei înșiși în raport cu ea. „Măsurarea” înseamnă să înțelegi adevărul despre casa lui Dumnezeu mai mult decât într-un mod pur intelectual. Este vorba de ceva mai profund: o cunoaștere personală a acestui adevăr. Acesta este un exercițiu pe care trebuie să îl facem cu toții astăzi în legătură cu casa lui Dumnezeu.

Dacă noi, la fel ca în zilele lui Ezechiel, cunoaștem ordinea corectă a casei spirituale a lui Dumnezeu, așa cum este prezentată ea în Scriptură, vom fi destul de uimiți de cât de mult au deviat lucrurile de la ordinea lui Dumnezeu în creștinătate. Acest lucru ar trebui să determine pe oricine este preocupat de aceste lucruri să se despartă de toate comunitățile creștine nebiblice care nu poartă însușirile ordinii casei lui Dumnezeu, așa cum au fost prezentate ele de Pavel (2. Timotei 2.19-22 „(19) Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ (20) Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. (21) Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. (22) Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.“).

Preoția în casa lui Dumnezeu

Pavel începe cu cel mai înalt privilegiu din casa lui Dumnezeu: preoția. A lucra ca preot în prezența imediată a lui Dumnezeu este într-adevăr cel mai mare privilegiu pe care îl putem avea în casa Lui. În mod corespunzător, Pavel abordează mai întâi acest domeniu.

Preoția are de-a face cu apropierea de Dumnezeu în rugăciune, cu laudă și mulțumire. Cuvântul „preot” înseamnă „unul care jertfește”. În sistemul mozaic de apropiere de Dumnezeu (iudaism), o anumită familie era desemnată ca preoți în rândul poporului, care aveau dreptul exclusiv la preoție. În contrast cu aceasta, Biblia ne învață că în creștinism toți credincioșii sunt preoți. 1. Petru 2.5 „şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos.“ spune: „Și voi înșivă, ca niște pietre vii, sunteți zidiți o casă spirituală, o preoție sfântă, care să aduceți jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. „Voi” din acest verset se referă la întreaga Biserică creștină. Iar Evrei 10.19-22 „(19) Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, (20) pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, (21) şi având un mare preot peste casa lui Dumnezeu, (22) să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată.“ îi încurajează pe creștini, în ansamblul lor, să se apropie de Dumnezeu, intrând în „Sfânta Sfintelor” (prezența directă a lui Dumnezeu) pentru a-I aduce jertfele lor spirituale. Numai preoții pot face acest lucru. Se spune: „Având deci, fraților, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte [Sfânta Sfintelor] prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, și având un mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței, având inimile curățite de o conștiință rea și trupul spălat cu apă curată.” Din nou, „noi” și „al nostru” din aceste versete se referă la creștinii credincioși în general. Astfel, toți creștinii credincioși sunt îndemnați să se apropie de Dumnezeu și să exercite slujirea preoțească, pentru că ei sunt preoți. Iar în Apocalipsa 1.5,6 „(5) şi de la Isus Hristos, Martorulcredincios, Întâiul-născut din morţi şi Mai-Marele împăraţilor pământului. A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său (6) şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.“, toți cei care sunt spălați în sângele lui Hristos - adică toți creștinii credincioși - sunt numiți „preoți pentru Dumnezeul și Tatăl Său”. Prin urmare, în creștinismul de astăzi, toți creștinii credincioși sunt preoți.

Există două moduri în care ne adresăm lui Dumnezeu ca preoți: în rugăciune și în laudă. În acest capitol, accentul este pus pe rugăciune mai degrabă decât pe laudă.

Rugăciunile preoților (versetele 1-7).

Dumnezeu a vrut ca, casa Sa să fie caracterizată de rugăciune; așa a fost întotdeauna. În zilele în care ea a fost construită din piatră și lemn, a fost numită „casă de rugăciune... pentru toate neamurile” (Isaia 56.7; Marcu 11.17 „Şi îi învăţa, spunându-le: „Nu este scris: «Casa Mea va fi numită casă de rugăciune pentru toate naţiunile»? Dar voi aţi făcut din ea «peşteră de tâlhari»“.“), și așa ar trebui să fie și astăzi. Ideea cea mare, pe care Pavel o abordează în acest capitol, este că din casă ar trebui să se ridice rugăciuni către Dumnezeu pentru a sprijini și a promova marele scop al lui Dumnezeu în lumea de astăzi. Dumnezeu dorește ca, caracterul Său de Dumnezeu Mântuitor și Creator să fie cunoscut în lume. De aceea, trebuie să ne rugăm în acest scop.

Patru tipuri de rugăciuni

• „Cereri” - acestea sunt cereri serioase, care rezultă din nevoi deosebite.
• „Rugăciuni” – ele sunt expresia generală de dependență și de nevoie.
• „Mijlociri” - acestea sunt cereri pentru alții, care sunt în nevoie.
• „Mulțumiri” - acestea sunt expresia de recunoștință față de Dumnezeu pentru dragostea, bunătatea și grija Sa.

Două domenii principale în care se fac rugăciuni și cereri.

Aceste diferite rugăciuni și cereri se referă la două domenii principale:

• pentru cei din interiorul casei lui Dumnezeu (1. Timotei 2.2 „pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, în toată evlavia şi demnitatea.“)
• pentru cei din afara casei lui Dumnezeu (1. Timotei 2.3-7 „(3) Pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (4) care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. (5) Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, (6) care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia fiind dată la timpul ei, (7) pentru care eu am fost rânduit vestitor şi apostol (spun adevărul, nu mint), un învăţător al naţiunilor în credinţă şi adevăr.“).

Aceste domenii au a face cu dubla mărturie a creștinului în lume. Rugăciunea pentru cei „dinăuntru” stă în legătură cu mărturia pe care o depunem înaintea „tuturor oamenilor” (1. Timotei 2.1); rugăciunea pentru cei „din afară” este legată de mărturia pe care o aducem „tuturor oamenilor” (1. Timotei 2.4).

Rugăciune pentru cei din casă (versetele 1,2)

Versetele 1,2

1. Timotei 2.1,2: Îndemn deci, întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii – pentru împărați și pentru toți cei care sunt în poziții înalte, ca să ducem o viață pașnică și liniștită, în toată evlavia și demnitatea.

În primul rând, trebuie să se facă rugăciuni pentru „toți oamenii, pentru împărați și pentru toți cei care sunt în poziții înalte”, astfel încât „autoritățile” să le permită celor care se află în casa lui Dumnezeu să trăiască în lume o „viață pașnică și liniștită, în toată evlavia și demnitatea”. „Evlavia” se referă la Dumnezeu și „demnitatea” se referă la semenii noștri. Aceasta era o preocupare reală pentru credincioșii din vremea în care Pavel a scris aceste rânduri, deoarece mulți conducători romani erau extrem de ostili creștinismului, ceea ce a dus la multe persecuții împotriva creștinilor.

Unii gândesc că aceste versete ne învață că ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să îi ajute pe politicienii și conducătorii lumii în sarcinile lor zilnice din birourile lor guvernamentale. Însă, acest verset nu vorbește despre asta. Astfel de idei i-au condus pe creștini în eroarea de a crede că ar trebui să încerce să-i ajute pe cei din guvern, pentru că Dumnezeu ne-a spus să ne rugăm pentru asta. Acest lucru a dus la implicarea creștinilor în problemele și afacerile politice. Rugăciunea de aici se află în context cu predestinarea, că Dumnezeu îi determină providențial pe cei de la guvernare, astfel încât creștinii să poată trăi nestingheriți, așa cum se așteaptă Dumnezeu de la ei să trăiască, și să lucreze în lume ca martori pentru El.

Rugăciunea pentru a putea „duce o viață pașnică și liniștită, în toată evlavia și demnitatea” indică faptul că viața creștină nu trebuie să fie caracterizată prin ocuparea unor poziții înalte în lume (Ieremia 45.5 „Şi tu cauţi pentru tine lucruri mari? Nu le căuta! Pentru că, iată, voi aduce nenorocire peste orice făptură», zice Domnul, «dar ţie îţi voi da viaţa ta ca pradă, în toate locurile unde vei merge»“.“). Nici nu trebuie să ne luptăm pentru drepturile noastre, ca și cum am fi cetățeni ai acestei lumi. „Cetățenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3.20). Nu trebuie să ne implicăm în disputele lumești și în luptele politice de pe pământ. Ca străini, suntem în trecere prin această lume; suntem „în” ea, dar nu suntem „din” ea (1. Petru 2.11 „Preaiubiţilor, vă îndemn, ca străini şi călători, să vă feriţi de poftele carnale ca de unele care se războiesc împotriva sufletului,“; Ioan 17.15,16 „(15) Nu cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. (16) Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.“). [...]

În mod remarcabil, Pavel nu menționează că ar trebui să se facă rugăciuni de blestem împotriva conducătorilor care îi persecută pe creștini, deși exact asta era ceea ce experimentau ei, persecuția, în acel moment. A chema la răzbunare în orice fel, ar fi o mărturie inadecvată în fața lumii a adevăratului caracter al lui Dumnezeu.

Rugăciunea pentru cei din afara casei (versetele 3-7)

Versetele 3.4

1. Timotei 2.3,4: Pentru că lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.

Casa lui Dumnezeu nu ar trebui să fie doar un loc în care rugăciunea să se înalțe către Dumnezeu pentru toți cei din casă, ci ar trebui să fie și un loc în care mărturia harului Său să curgă în afară către toți oamenii. De aceea ar trebui rostite rugăciuni pentru a promova mărturia Evangheliei în afara casei; astfel de rugăciuni sunt „bune și bine primite înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru”.

Atitudinea lui Dumnezeu față de oameni ar trebui să fie făcută cunoscută prin casa Sa. Dorința Sa este dublă: „ca toți oamenii să fie mântuiți” și ca toți cei care sunt mântuiți „să vină la cunoștința adevărului” (Ioan 3.17; 2. Petru 3.9 „Domnul nu întârzie în ce priveşte promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă.“; Ezechiel 33.11 „Spune-le: «Viu sunt Eu», zice Domnul Dumnezeu, «n-am nici o plăcere în moartea celui rău; ci cel rău să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre rele! Căci pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel?»“ etc.). Aceste două lucruri se recunosc prin ceea ce văd oamenii la creștini și prin ceea ce aud de la ei. Aceasta înseamnă că noi toți ar trebui să fim implicați într-un fel sau altul în promovarea Evangheliei. Prin adăugarea „să vină la cunoștința adevărului”, învățăm că Dumnezeu vrea ca noi să fim păstrători înțelepți ai adevărului, astfel încât să putem fi folosiți în răspândirea adevărului.

Versetele 5.6

1. Timotei 2.5,6: Pentru că este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuși preț de răscumpărare pentru toți, mărturia fiind dată la timpul ei, ...

Mărturia care trebuie dată este că „este un singur Dumnezeu” și că „un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus”. Inimile oamenilor au tânjit întotdeauna după un mijlocitor (Iov 9.32,33 „(32) Pentru că El nu este om ca mine, ca să-I răspund, ca să mergem împreună la judecată. (33) Nu este între noi un mijlocitor care să-şi pună mâna peste amândoi.“); mărturia Evangheliei este că Dumnezeu a oferit un astfel de mijlocitor în propriul Său Fiu. Pentru ca cineva să poată fi un mijlocitor acceptabil între Dumnezeu și om, trebuie să fie atât Dumnezeu, cât și om; și exact asta este Hristos. Faptul că El este Mijlocitorul desemnat de Dumnezeu indică atât divinitatea, cât și umanitatea Sa. Faptul că Mijlocitorul este „unul singur” indică faptul că oamenii nu pot ajunge la Dumnezeu decât prin El. Unii vor spune că trebuie să ajungem la Dumnezeu prin Maria sau prin așa-numiții sfinți venerabili de altădată sau prin cler. Dar Evanghelia proclamă că oamenii trebuie să vină la Dumnezeu prin Hristos și numai prin El (Evrei 7.25 „De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei.“).

Evanghelia spune că există „un singur Dumnezeu”. Aceasta este suma mesajului Vechiului Testament despre persoana lui Dumnezeu (Deuteronomul 6.4 „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn.“). Creștinismul nu neagă acest adevăr, dar adaugă că, după răscumpărarea împlinită, există acum „un singur Mijlocitor” (Evrei 8.6). După cum s-a menționat în 1. Timotei 1.1 „Pavel, apostol al lui Isus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, speranţa noastră,“, folosirea termenului „Hristos Isus” indică faptul că Mijlocitorul care a realizat răscumpărarea este un Om glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Nu Hristos, care a venit pe pământ ca Om, este Mijlocitorul. Viața lui, oricât de desăvârșită era ea, nu-l poate aduce pe om la Dumnezeu. Moartea, învierea și înălțarea Sa în glorie îi aduc pe credincioși în favoarea și binecuvântarea lui Dumnezeu (Romani 4.25-5.1 „(4:25) care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. (5:1) Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos,“). Acesta este adevărul care trebuie proclamat în Evanghelie.

„Care S-a dat pe Sine Însuși” - acest lucru indică jertfa de bună voie a lui Hristos (Ioan 10.17 „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau.“). Acest lucru este menționat de cel puțin șase ori în Sfânta Scriptură (Matei 20.28 „după cum Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“.“; Galateni 2.20; Efeseni 5.2,25 „şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.“ „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea,“; 1. Timotei 2.6 „care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia fiind dată la timpul ei,“; Tit 2.14 „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune.“). Lucrarea Sa terminată pe cruce era un „preț de răscumpărare pentru toți”. Aceasta înseamnă că Hristos a plătit un preț pentru a face ispășire „pentru întreaga lume” (1Ioan 2.2; 4.10; Romani 3.25 „pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu,“; Evrei 2.17 „De aceea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un mare preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispăşire pentru păcatele poporului;“). Prin acest aspect al lucrării lui Hristos pe cruce, mântuirea poate fi oferită întregii lumi; aceasta nu înseamnă că întreaga lume este mântuită (sau va fi mântuită). Ispășirea este latura divină a lucrării lui Hristos, care a îndeplinit cerințele justiției divine în legătură cu întreaga epidemie de păcat din creație. Rezultatul ispășirii: Dumnezeu poate acum să cheme întreaga lume să vină la Hristos, Mijlocitorul, pentru a fi mântuită.

Moartea lui Hristos pe cruce este un „preț de răscumpărare pentru mulți”, o expresie folosită în Matei 20.28 „după cum Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“.“; ea subliniază înlocuirea (suplinirea, substituirea). Aceasta este celălalt aspect a lucrării de ispășire a lui Hristos. Ispășirea este ceea ce se predică celor pierduți în Evanghelie; substituirea este ceea ce trebuie să fie învățat credincioșilor. Prin aceasta ei află că Hristos a luat locul lor la judecată (1. Petru 3.18: „Cel drept pentru cei nedrepți”). Aceasta duce la devotamentul inimii față de Hristos. Astfel, ispășirea este „pentru toți”, dar suplinirea este „pentru mulți” (Isaia 53.12; Matei 20.28 „după cum Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“.“; Romani 5.19 „Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.“; Evrei 9.28 „aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.“), deoarece nu toți vor crede (2. Tesaloniceni 3.2 „şi ca să fim scăpaţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; deoarece nu toţi au credinţa.“). Nu suplinirea este subiectul dezbătut aici; Pavel este preocupat de mărturia Evangheliei pentru toți oamenii.

Aceste realități ale Evangheliei trebuie să fie „proclamate la vremea lor” - în ziua harului. Trebuie remarcat aici că nu se menționează că această mărturie a Evangheliei trebuie să fie dată prin intermediul unei societăți misionare sau al oricărei alte organizații create de om. Menționăm acest lucru deoarece mulți creștini au impresia că modul în care trebuie să îndeplinească această chemare este să se alăture unei organizații evanghelistice, care îi echipează și îi trimite pe câmpul de misiune. Și că cei care nu se simt „chemați” la această slujire nu trebuie să se preocupe de evanghelizare. „Mărturia care trebuie proclamată la vremea ei” ar trebui să fie totuși interesul comun al tuturor celor care alcătuiesc casa lui Dumnezeu; toți ar trebui să fie interesați și implicați într-un fel sau altul în promovarea acestei mărturii.

Versetul 7

1. Timotei 2.7: ... pentru care eu am fost rânduit vestitor și apostol (spun adevărul, nu mint), un învățător al națiunilor în credință și adevăr.

Pavel vorbește despre el însuși ca despre un vas deosebit pentru această lucrare, desemnat de Dumnezeu ca „vestitor”, „apostol” și „învățător” pentru a duce mesajul în lumea păgână.

Atitudinea preoților (versetele 8-15)

În ultima parte a capitolului, Pavel descrie comportamentul adecvat al preoților - atât al „bărbaților”, cât și al „femeilor”. Vedem imediat că există o diferență între rolurile pe care fiecare le are în casă.

Ordinea morală în casa lui Dumnezeu, în ceea ce privește aceste roluri de gen, nu este o revelație creștină, ci ceva ce era cunoscut în lume cu mult înainte de creștinism și iudaism. Pavel o urmărește înapoi până la creație (1. Timotei 2.13 „Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva.“); această ordine a fost instituită de Dumnezeul Creatorul. Revelația creștină a adevărului păstrează această ordine, dar nu ea a instituit-o. În acest fel mărturisim pe Dumnezeu nu numai ca Dumnezeu-Mântuitorul, ci și ca Dumnezeu-Creatorul. Chiar și o scurtă privire asupra acestui pasaj arată că Dumnezeu dorește ca bărbații din casa Sa să fie activi în public, iar femeile să joace un rol de sprijin și să se păstreze în tăcere.

Adevărul exprimat în aceste versete este considerat provocator de mulți creștini din ziua de azi, alții îl resping sau nu-l discută. În general, biserica nu-l dorește și ar prefera să aibă o ordine creată de ea însăși, în care rolurile bărbaților și femeilor sunt interschimbabile. Acest lucru a adus multă confuzie în casa lui Dumnezeu. Dar să respingi ordinea lui Dumnezeu pentru bărbați și femei în casa lui Dumnezeu înseamnă să Îi refuzi lui Dumnezeu drepturile Sale de Creator! Să faci așa ceva în casa Sa ar fi ceva nemaiauzit!

Bărbații (versetul 8)

Versetul 8

1. Timotei 2.8: Vreau deci ca bărbații să se roage în orice loc, ridicând mâini sfinte, fără mânie și fără îndoială.

Pavel nu își cere scuze pentru ceea ce spune acum; el prezintă însărcinarea dată lui de Dumnezeu în mod clar și simplu. Înainte de toate, el arată că mărturia orală publică a casei trebuie să fie realizată de bărbați. El spune: „Vreau deci ca bărbații să se roage în orice loc”. Cuvintele „în orice loc” sunt foarte generale și includ întâlniri publice de orice fel și strângeri laolaltă ca adunare (biserică). Pavel nu le interzice femeilor să se roage (compară cu 1. Corinteni 11.5 „Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul neacoperit îşi dezonorează capul, pentru că este ca şi cum ar fi rasă.“; 1. Petru 3.7 „Tot aşa, soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şi cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, spre a nu fi împiedicate rugăciunile voastre.“), dar nu spune niciodată că ele trebuie să se roage „în orice loc”, așa cum fac bărbații. De aici tragem concluzia: rugăciunea publică în casa lui Dumnezeu trebuie să fie făcută de bărbați. În altă parte, Pavel indică faptul că slujbele de predicare și învățătură publică trebuie să fie îndeplinite tot de bărbați. În legătură cu aceste misiuni publice, Pavel spune: „profeții să vorbească” (1. Corinteni 14.29). El nu spune: „profetesele să vorbească”.

Din acest pasaj reiese clar: toate actele publice din casa lui Dumnezeu trebuie să fie îndeplinite de bărbați. În multe biserici confesionale, acest privilegiu este limitat la o clasă specială de persoane: așa-numiții pastori și slujitori. Dar Pavel nu ne învață acest lucru nici aici, nici în altă parte în scrisorile sale. El nu spune: „Vreau ca preoții să se roage”. Nici nu spune: „Vreau ca bărbații talentați să se roage”. El spune pur și simplu: „bărbații”. Aceasta se referă la faptul că bărbații sunt în general purtătorii de cuvânt publici ai poporului lui Dumnezeu. Așadar, ori de câte ori un grup mixt de creștini se adună pentru rugăciune sau pentru orice altă ocazie, bărbații și nu femeile ar trebui să îndeplinească această funcție preoțească.

Trei lucruri ar trebui să-i caracterizeze pe bărbați în exercitarea publică a preoției lor:

• În primul rând, ei trebuie să își facă lucrarea preoțească ridicând „mâini sfinte {evlavioase}” către Dumnezeu. Din alte pasaje din Noul Testament (Galateni 2.9; Evrei 12.12 „De aceea, ridicaţi mâinile obosite şi genunchii slăbiţi“; Iacov 4.8 „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Spălaţi vă mâinile, păcătoşilor, şi curăţiţi vă inimile, suflete împărţite!“) aflăm că Duhul lui Dumnezeu folosește cuvântul „mâini” în sens figurat și putem concluziona că și aici îl folosește în același mod. Așadar, bărbații nu trebuie să ridice literalmente mâinile către Dumnezeu atunci când se roagă, ci în primul rând în sens figurat. Este vorba de a-L întâlni sau de a ne apropia de Dumnezeu într-o dependență totală. Prescriind ca mâinile lor să fie „sfinte”, Pavel indică faptul că viața oamenilor care se roagă în public trebuie să fie în concordanță cu sfințenia care îl caracterizează pe Dumnezeu, către care se îndreaptă (1. Petru 1.16 „pentru că este scris: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“.“). În mod similar, Isaia îi îndeamnă pe preoții din vremea sa: „Curățiți-vă, cei care purtați vasele Domnului!”. (Isaia 52.11 „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă atingeţi de ce este necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei care purtaţi vasele Domnului!“). Nimic nu ar putea fi mai inconsecvent și mai respingător decât cineva care își exercită în mod public privilegiile preoțești și a cărui viață personală este dezordonată și ne sfântă. O astfel de ipocrizie este cea mai rea și nu corespunde „mărturiei care trebuie proclamată la timpul ei” (1. Timotei 2.6).
• În al doilea rând, bărbații trebuie să se roage „fără mânie”. Așadar, rugăciunile noastre nu trebuie să fie răzbunătoare sau răuvoitoare. Rugăciunea publică nu ar trebui să fie folosită pentru a ataca pe cineva în mod voalat. A avea sentimente rele față de cineva și a te ruga împotriva lui, cu siguranță nu este în concordanță cu spiritul harului creștin. Rugăciunile de acest fel sunt o expresie a unui spirit neiertător, care nu este deloc creștin.
• În al treilea rând, bărbații trebuie să se roage „fără îndoieli”. Cei care conduc rugăciunile publice ale credincioșilor trebuie să se roage cu credință și să aibă încredere că cererile lor, dacă sunt după voia lui Dumnezeu, vor fi ascultate (1Ioan 5.14,15 „(14) Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El, că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. (15) Şi, dacă ştim că ne ascultă orice cerem, ştim că avem lucrurile pe care le-am cerut de la El.“). Cum poate cineva să-i conducă pe credincioși în rugăciune, dacă nu crede că Dumnezeu răspunde la rugăciune?

Uneori, bărbații nu participă la rugăciunea publică în adunare, pentru că simt că nu sunt în stare preoțească pentru a face acest lucru. Dar retragerea din slujirea preoțească din cauza unei stări de spirit proaste nu este răspunsul. Răspunsul este: bărbații ar trebui să se judece pe ei înșiși [1. Corinteni 11.31 „Pentru că, dacă ne am judeca noi înşine, n am fi judecaţi.“], astfel încât să fie într-o stare care permite Duhului lui Dumnezeu să îi conducă în această funcție publică. Una este să fii preot și alta este să desfășori activități preoțești.

 Femeile (versetele 9-15)

Pavel trece apoi la descrierea comportamentului corect și a vestimentației corecte a femeilor în casa lui Dumnezeu. Cuvântul „femei” din acest pasaj trebuie înțeles într-un sens foarte general; nu se referă doar la femeile căsătorite, ci la toate femeile. Ceea ce Pavel îi prezintă lui Timotei pe această temă este contestat și respins cu înverșunare de majoritatea creștinilor din lumea de astăzi. În biserică se obișnuiește astăzi ca frații și surorile să ocupe unul și același rol în casa lui Dumnezeu. Și astfel, în aproape toate locurile unde are loc serviciul divin creștin, este acceptat ca femeile să predice și să dea învățătură în public la fel ca bărbații. Dar acest lucru este în mod clar nebiblic (1. Corinteni 14.34,35 „(34) Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea. (35) Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă; pentru că este ruşine pentru femeie să vorbească în adunare.“; 1. Timotei 2.11,12 „(11) Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; (12) dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte.“).

Versetele 9,10

1. Timotei 2.9,10: La fel și femeile, să se gătească în ținută cuviincioasă, cu modestie și discreție, nu cu împletituri de păr, sau cu aur, sau perle, sau îmbrăcăminte scumpă, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care mărturisesc temerea de Dumnezeu.

Pavel descrie comportamentul adecvat și îmbrăcămintea de dorit pentru femei în casa lui Dumnezeu: ele trebuie „să se gătească în ținută cuviincioasă, cu modestie și discreție”. Sunt două lucruri în discuție aici: comportamentul („înfățișare modestă”[1]) și îmbrăcămintea („împodobirea”). „Comportamentul” are de-a face cu modul în care femeile se comportă și se „împodobesc” cu hainele lor. Pavel pune accentul pe amândouă, deoarece este foarte posibil să respecți litera Scripturii în exterior în ceea ce privește îmbrăcămintea, dar să fii departe de o atitudine interioară adecvată, de o „atitudine decentă” în spirit. Deoarece Dumnezeu nu vrea ipocrizie în casa Sa, femeile trebuie „să se împodobească cu modestie și discreție”, atât în ceea ce privește aspectul lor „modest”, cât și în ceea ce privește „îmbrăcămintea”. Adăugând „discreția {bunul simț}”, Pavel spune că totul trebuie făcut cu înțelepciune și discernământ. Acest lucru este necesar pentru că unii exagerează foarte mult cu modestia și merg atât de departe cu îmbrăcămintea încât, la rândul lor, atrag atenția asupra lor - ceea ce contravine scopului avertismentului lui Pavel.

El menționează patru accesorii de modă pe care „femeile care mărturisesc temerea de Dumnezeu” nu ar trebui să le exagereze. Primul este reprezentat de coafuri cu mult fast („împletituri de păr”). Hamilton Smith spune:

[Femeile] ar trebui să se ferească să folosească părul lor, pe care Dumnezeu l-a dat femeii ca podoabă și glorie, ca o expresie a vanității naturale a inimii omenești.[2]

Celelalte trei au legătură cu bijuteriile și îmbrăcămintea ornamentată: „aur”, „perle” și „îmbrăcăminte scumpă”. De aici reiese clar: femeile nu trebuie să atragă atenția asupra lor prin îmbrăcăminte provocatoare; o astfel de afișare nu ar reflecta comportamentul liniștit și rezervat pe care Dumnezeu dorește ca femeile să îl aibă în mărturia casei Sale.

Versetele 11.12

În continuare, apostolul vorbește despre subordonarea care trebuie să caracterizeze comportamentul femeilor. El spune:

1. Timotei 2.11,12: Femeia să învețe în liniște, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să învețe pe alții, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în liniște.

Din aceste versete putem vedea care este comportamentul adecvat pentru femei în casa lui Dumnezeu: cumpătare și supunere. Ele nu trebuie să aibă un rol de conducere (sau de dare de învățătură). Mulți cred că Pavel se referă aici la întâlnirile credincioșilor, dar subiectul casei lui Dumnezeu este mai larg decât domeniul strângerilor laolaltă. Acesta include adunarea, dar nu se limitează la ea. (1. Corinteni 14.34,35 „(34) Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea. (35) Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă; pentru că este ruşine pentru femeie să vorbească în adunare.“ este rezumat mai restrâns și se referă în mod specific la comportamentul femeilor în cadrul adunărilor). Am menționat deja că, casa lui Dumnezeu nu este sala de adunare sau capela în care se adună creștinii. Ordinea în casa lui Dumnezeu trebuie să fie recunoscută nu numai atunci când credincioșii sunt adunați pentru rugăciune, închinare și slujire [prin Cuvânt], ci în orice moment. Creștinii „sunt” casa lui Dumnezeu și, prin urmare, se află în ea în orice moment (compară cu Evrei 3.6 „dar Hristos este ca Fiu peste casa Lui; a cărui casă suntem noi, dacă, în adevăr, păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei.“; 1. Petru 2.5 „şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos.“). Fie că suntem adunați pentru rugăciune și închinare, fie că ne aflăm la serviciu, la școală, la cumpărături etc.: ne aflăm mereu în casa lui Dumnezeu și trebuie să ne comportăm în mod corespunzător în orice moment. Prin urmare, o femeie nu ar trebui să își asume rolul de a exercita autoritatea asupra bărbaților în niciun fel, fie acasă, la locul de muncă sau în orice alt loc - inclusiv, desigur, în adunare. Acest lucru nu este în concordanță cu mărturia pe care Dumnezeu vrea să o facă să iasă din casa Sa.

Pasajul nostru din Scriptură se referă la un domeniu mai larg decât întâlnirile adunării (bisericii). Când ne dăm seama de acest lucru, putem înțelege de ce Pavel spune: „în liniște”, și nu: „tăcere”, așa cum greșit este numit în traducerea engleză King James. Dacă ar fi spus „tăcere”, ar fi însemnat că femeile nu ar trebui să vorbească în nicio situație din viață - pentru că suntem în casa lui Dumnezeu în orice moment! „În liniște” înseamnă că ele pot vorbi, dar nu într-o poziție de conducere sau de învățătură în prezența bărbaților.[3] În mod semnificativ, cuvântul „tăcere” este tradus în acest fel și în 1. Corinteni 14:34, 35 „(34) Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea. (35) Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă; pentru că este ruşine pentru femeie să vorbească în adunare.“. În acest context, se referă la dorința femeilor de a vorbi în adunare. Singura femeie din Noul Testament care a luat o poziție publică de învățătoare a fost Izabela (Apocalipsa 2.20: „Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care își zice profetesă, și îi învață și îi rătăcește pe robii Mei, ca să curvească și să mănânce cele jertfite idolilor.)! [...]

Femeile sunt chemate să instruiască pe alții în casa lui Dumnezeu, dar aceștia trebuie să fie de sexul lor (Tit 2.4,5 „(4) ca să le deprindă pe cele tinere să-şi iubească soţii, să iubească şi copiii, (5) să fie chibzuite, curate, gospodine, bune, supuse soţilor lor, ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu.“) și copiii (2. Timotei 3.15 „şi că de copil cunoşti Sfintele Scrieri, care pot să te facă înţelept spre mântuire, prin credinţa care este în Hristos Isus.“; 2Ioan 4 „M-am bucurat foarte mult că i-am găsit pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după cum am primit poruncă de la Tatăl.“). Așadar, surorile au o slujbă foarte valoroasă și utilă în casa lui Dumnezeu. Nu ar trebui să credem că doar pentru că slujirea femeii se desfășoară în sfera particulară sau casnică (Tit 2.5 „să fie chibzuite, curate, gospodine, bune, supuse soţilor lor, ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu.“; 1. Timotei 5.14 „Vreau deci ca cele mai tinere să se căsătorească, să aibă copii, să vadă de casă, să nu dea adversarului nici un prilej de defăimare.“), aceasta este mai puțin importantă decât cea a bărbatului.

Trei motive pentru care surorile ar trebui să se subordoneze în casa lui Dumnezeu (versetele 13-15).

Versetele 13-15

1. Timotei 2.13,14: Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. 14. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.

Pavel numește două motive principale pentru care surorile au un loc de subordonare în creștinism. El adaugă un al treilea motiv în Efeseni 5.22-24 „(22) Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului, (23) pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. (24) Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate.“.

1. Mărturia creației

„Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva” (1. Timotei 2.13). Dumnezeu ar fi putut crea bărbatul și femeia în același timp, așa cum a făcut cu toate celelalte creaturi, dar a ales să-l creeze mai întâi pe Adam. El a făcut acest lucru pentru a arăta că intenția Sa a fost de la început ca bărbatul să preia rolul de conducere în creație. Bărbații nu au luat de la sine acest loc sau au pus stăpânire pe el (așa cum cred unii); el le-a fost dat de Dumnezeu, după cum reiese din ordinea creației. Faptul că Dumnezeu a creat femeia ca fiind „vasul mai slab” (fizic și sufletesc; 1. Petru 3.7 „Tot aşa, soţilor, locuiţi cu ele după cunoştinţă, ca şi cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind şi împreună-moştenitoare ale harului vieţii, spre a nu fi împiedicate rugăciunile voastre.“) confirmă faptul că a fost voința Sa de la început ca bărbatul să preia conducerea.

2. Căile de guvernare ale lui Dumnezeu

„Nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă” (1. Timotei 2.14). Când Eva a acționat independent și a preluat conducerea în gospodăria lui Adam, a avut loc un eșec. De acum înainte, ea urma să fie subordonată soțului ei. Aceasta a fost judecata lui Dumnezeu asupra ei. Acest lucru poate părea puțin cam dur, dar Domnul i-a spus femeii: „Dorința ta va fi spre soțul tău și el va stăpâni peste tine” (Geneza 3.16).

„Adam nu a fost amăgit” Când Adam a încălcat legea și a luat fructul interzis, a făcut-o cu ochii deschiși, pentru că știa că nu este așa. Nu așa a fost în cazul Evei; ea a fost de-a dreptul înșelată în această privință. Deoarece Adam era slab prin afecțiunea sa, s-a identificat cu păcatul soției sale și, prin urmare, cu consecințele păcatului ei. Ceea ce primul Adam a făcut prin slăbiciune și păcat, ultimul Adam a făcut din dragoste și har. Hristos a iubit-o pe viitoarea Sa mireasă înșelată și vinovată și S-a identificat de bunăvoie cu păcatele ei, și astfel a luat asupra Sa păcatele ei (dar fără păcat propriu) pentru a o răscumpăra.[4]

Eva a suferit sub căile de guvernare ale lui Dumnezeu din cauza fărădelegii ei, dar femeia creștină poate găsi harul lui Dumnezeu pentru a se ridica deasupra sentinței de guvernare impuse femeilor „la nașterea de copii” (1. Timotei 2.15). Condiția prealabilă pentru aceasta este ca ele „să rămână în credință și în dragoste și în sfințenie, cu modestie”. Nu trebuie să credem că acțiunea de guvernare a lui Dumnezeu în legătură cu căderea în păcat se referă doar la femeie; și bărbatul se află sub judecata de guvernare a lui Dumnezeu. Și el trebuie să se supună judecății lui Dumnezeu în poziția în care se află: începând de la căderea în păcat a lui Adam, omul a fost responsabil să muncească și să asigure hrană și adăpost pentru familia sa (Geneza 3.17-19 „(17) Şi lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat de glasul soţiei tale şi ai mâncat din pomul despre care ţi-am poruncit, zicând: «Să nu mănânci din el», blestemat este pământul din cauza ta; cu trudă vei mânca din el în toate zilele vieţii tale; (18) şi îţi va da spini şi mărăcini; şi vei mânca iarba câmpului. (19) În sudoarea feţei tale vei mânca pâine, până te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; pentru că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“.“). Omul care nu face acest lucru este mai rău decât un necredincios (1. Timotei 5.8 „Iar dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de cei ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.“).

3. O imagine a lui Hristos și a Bisericii (Adunării)

În Efeseni 5, Pavel spune: „Soțiilor, supuneți-vă soților voștri ca Domnului, pentru că soțul este cap al soției, după cum și Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, așa și soțiile soților lor, în toate” (Efeseni 5.22-24). Astfel surorile, care se află într-o relație de căsnicie, prin subordonarea față de soții lor, pot prezenta lumii o mică imagine a subordonării Bisericii față de Hristos. Acest lucru ar trebui să fie considerat un privilegiu.

Nouă ne este clar că aceste lucruri, pe care Pavel le învață, sună respingător pentru femeia modernă, dar el nu se scuză pentru adevărul referitor la ordinea lui Dumnezeu în casa Sa - și nici noi nu ar trebui să o facem. Biserica a recunoscut această ordine multe secole; doar recent a fost contestată - de când mișcarea feministă modernă a început să influențeze gândirea femeilor creștine. Acesta este în mod clar un semn că ne aflăm la sfârșitul vremurilor. Creștinii de astăzi au încercat să explice aceste lucruri în zeci de feluri, deși textul nu prezintă nici cea mai mică ambiguitate.

Din moment ce este evident că Biblia nu susține ideea ca femeile să ia locul bărbaților în casa lui Dumnezeu, susținătorii unor astfel de idei au fost nevoiți să inventeze niște eschive și argumente ciudate pentru a ocoli afirmațiile clare ale Scripturii. Unii recunosc că rolurile diferite ale bărbaților și femeilor, pe care Pavel le stabilește aici, ar trebui respectate, dar numai în relațiile noastre naturale din sfera casnică. Ei cred că astfel de distincții între bărbați și femei nu se aplică atunci când vine vorba de strângerile laolaltă ale Bisericii.

Un verset, folosit pentru a susține această concepție greșită, este: „Nu este nici iudeu, nici grec; nu este nici rob, nici liber; nu este bărbat și femeie; pentru că toți sunteți una în Hristos Isus” (Galateni 3.28). Această neînțelegere provine din faptul că nu distingem între poziție și practică. Răspunsul la această eroare se află în înțelegerea semnificației termenului „în Hristos Isus”. Așa cum am spus în comentariul nostru la 1. Timotei 1.1 „Pavel, apostol al lui Isus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, speranţa noastră,“, „Hristos Isus” este un termen care se referă la Domnul Isus așa cum este acum, după moarte, în înălțimea gloriei. Este semnificativ faptul că acest termen nu este folosit în cele patru Evanghelii, când Domnul era pe pământ. Credinciosul este descris ca fiind „în Hristos Isus”. Aceasta înseamnă: el se află în aceeași poziție de acceptare înaintea lui Dumnezeu, în care se află Hristos ca Om în glorie. Este vorba de poziția creștină deplină în noua creație, în care se găsesc toate binecuvântările noastre speciale, și este rezultatul locuirii Duhului Sfânt în cel credincios. Pavel folosește acest termen foarte des în epistolele sale. În Galateni 3.28 este vorba de faptul că toți credincioșii, indiferent de naționalitate, mediu social sau sex, sunt binecuvântați în mod egal în acest loc de acceptare înaintea lui Dumnezeu în cer. Aceasta este o noțiune referitoare la poziție. Însă, pasajele biblice din 1. Timotei 2.11,12 „(11) Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; (12) dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte.“ și 1. Corinteni 14.34,35 „(34) Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea. (35) Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă; pentru că este ruşine pentru femeie să vorbească în adunare.“ se referă la ordinea practică a lucrurilor între creștinii de pe pământ. Prin urmare, aceste pasaje biblice se referă la două lucruri diferite; unul este înaintea lui Dumnezeu în cer, iar celălalt este înaintea oamenilor pe pământ.

Rezumat: Pavel prezintă aici ordinea morală a lui Dumnezeu atât pentru bărbații, cât și pentru femeile din casa Sa. Bărbații au responsabilitatea pentru mărturia publică, verbală în casă, iar femeile trebuie să sprijine această mărturie prin comportamentul și înfățișarea lor liniștită. Acestea sunt roluri distincte, dar complementare, care, conform voii lui Dumnezeu, nu trebuie puse pe același plan. În Sfânta Scriptură, femeile au adus confuzie și distrugere în rândul poporului lui Dumnezeu, atunci când au refuzat să accepte locul pe care Dumnezeu li l-a dat în creație și au preluat conducerea (Geneza 3.6 „Şi femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi că era plăcut pentru ochi şi că pomul era de dorit ca să dea inteligenţă; şi a luat din rodul lui şi a mâncat; şi a dat şi soţului ei care era cu ea şi el a mâncat.“; 1 Împărați 21.25; 2 Împărați 11.3; Matei 13.33 „Le-a spus altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“.“; Apocalipsa 2.20 „Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor.“; 1. Corinteni 14.33,34 „(33) pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii, ca în toate adunările sfinţilor. (34) Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea.“). Fie ca acest lucru să fie un avertisment pentru noi.

---

Tradus de la: Der erste Brief des Paulus an Timotheus (2)
Sursa: The First Epistle of Paul to Timothy: The Order of God’s House
E-Book-Version 1.5 (martie 2019)

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil