Jertfa lui Hristos este mai măreață decât jertfa din Ziua mare a ispășirii (Evrei 9–10.18)

Ajungem acum la punctul culminant al marilor contraste din această epistolă – jertfa mai măreață a lui Hristos. Jertfele aduse în iudaismul Vechiului Testament erau preliminare. Ele serveau scopului de a indica timpul în care Hristos urma să vină și să Se ofere pe Sine lui Dumnezeu ca jertfă unică și definitivă pentru păcat (Evrei 9.26 „fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.“). Jertfa Sa unică și măreață este împlinirea tuturor jertfelor de animale aduse pe altarul iudaic (Evrei 10.1,11,12 „Pentru că legea, având umbra bunurilor viitoare, nu însăşi imaginea lucrurilor, nu poate niciodată, cu aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să-i desăvârşească pe aceia care se apropie.“ „(11) Şi, în adevăr, orice preot stă în picioare în fiecare zi, slujind şi aducând deseori aceleaşi jertfe care niciodată nu pot înlătura păcatele, (12) dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu,“). Jertfa deosebită din ceremoniile iudaice, care îl preocupă pe scriitor în aceste două capitole, este jertfa pentru păcat din Ziua mare a ispășirii (Leviticul 16.1-34; 23.26-32). Jertfele din această zi erau considerate cele mai mari dintre toate jertfele aduse în anul calendaristic iudaic.

Cortul de pe pământ și rânduielile sale ale cărnii (versetele 1-7)

Versetele 1-7

Scriitorul spune:

Evrei 9.1-7: Deci și cel dintâi avea, în adevăr, rânduieli pentru slujire și pentru Sfântul Locaș din lume. Pentru că a fost ridicat un cort, cel dintâi, care se numește Sfânta, în care erau și sfeșnicul și masa și punerea înainte a pâinilor; iar după perdeaua a doua, un cort care se numește Sfânta sfintelor, având o tămâietoare de aur și chivotul legământului acoperit peste tot cu aur; în el erau vasul de aur având mana, și toiagul lui Aaron, care înmugurise, și tablele legământului; și deasupra lui, heruvimii gloriei, umbrind scaunul îndurării, despre care nu este acum de vorbit în detaliu. Iar acestea fiind rânduite astfel, preoții intră întotdeauna în primul cort, împlinind slujbele; dar în al doilea intră numai marele preot, o dată pe an, nu fără sânge, pe care-l aduce pentru el însuși și pentru greșelile [păcatele din neștiință] poporului: ...

Primele cinci versete din capitolul 9 sunt o scurtă prezentare a Locașului sfânt pământesc. În versetele 6 și 7, scriitorul descrie apoi cele mai importante „slujbe” îndeplinite de preoți în acest sistem – în special cele care aveau loc în Ziua mare a ispășirii.

Modelul, la care el se referă, este Cortul întâlnirii din pustiu, nu Templul construit de Solomon în țara Canaan. Aceasta devine clar din faptul că el menționează că „vasul de aur având mana, și toiagul lui Aaron, care înmugurise”, se aflau în chivotul legământului, în timp ce aceste două lucruri lipseau atunci când chivotul legământului a fost adus în Templu (2. Cronici 5.10 „Nu era nimic altceva în chivot decât cele două table pe care le pusese Moise, la Horeb, unde Domnul a făcut legământ cu fiii lui Israel, după ce au ieşit ei din Egipt.“). Pentru a-și expune punctul de vedere, el folosește modelul Cortului întâlnirii din pustiu. Aceasta corespunde contextului epistolei, deoarece este o epistolă a pustiului, în care creștinul este văzut într-o călătorie spirituală spre cer.

Scriitorul menționează zece lucruri, care caracterizau acest sistem pământesc: trei în „Locul Sfânt” și șapte în „Sfânta sfintelor” (partea cea mai interioară a cortului întâlnirii, cu prezența lui Dumnezeu). Ceva este de remarcat aici: altarul pentru tămâie nu este menționat, ci „vasul de aur pentru tămâie”, pe care preoții îl foloseau la acest altar! În afară de aceasta, el vorbește despre vasul pentru tămâie, care se află în Sfânta Sfintelor! Acest fapt este interesant și instructiv. El arată că el a înțeles că locul adevărat al închinării (pe care îl reprezintă altarul pentru tămâie și vasul din aur pentru tămâie) este în prezența imediată a lui Dumnezeu – ceva necunoscut în iudaism, dar care este privilegiul credinciosului în creștinism. Aceasta arată că nu este intenția lui Dumnezeu ca cei răscumpărați ai Săi să se închine Lui de la distanță, adică în afara perdelei (Evrei 10.19 „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus,“). Curtea exterioară (Exodul 27.9-21) nu este menționată aici, deoarece tema din Epistola către Evrei este accesul credinciosului la Dumnezeu în interiorul Locului Preasfânt. Curtea exterioară are de-a face cu mărturia credinciosului în fața lumii din afară.

Scriitorul evidențiază faptul că jertfele aduse în acea zi acopereau doar „păcatele din neștiință[1]” (Evrei 9.7; Leviticul 4.2 „„Vorbeşte fiilor lui Israel, spunând: «Dacă va păcătui cineva din greşeală împotriva oricăreia dintre poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute şi va face vreunul din ele:“; Numeri 15.22-29) – ceea ce Biblia King James le numește errors[2] (greșeli) ale poporului. Sistemul Legii nu oferea niciun remediu pentru „păcatele cu mână înălțată (cu îngâmfare)” (Numeri 15.30-36; Psalmul 19.13 „Păzeşte, de asemenea, pe slujitorul Tău de păcatele mândriei, să nu stăpânească ele peste mine; atunci voi fi desăvârşit şi voi fi nevinovat de o mare fărădelege.“). Acest fapt este o dovadă în plus a slăbiciunii acestui sistem. În cel mai bun caz, aceste jertfe puteau acoperi doar anumite păcate – și asta doar pentru un an, prin ceremoniile din Ziua mare a Ispășiri și prin „îndurarea lui Dumnezeu” (Romani 3.26). Aceste jertfe nu puteau „înlătura” păcatele dinaintea lui Dumnezeu (Evrei 10.3,4 „(3) Dar în acestea este o amintire de păcate în fiecare an. (4) Pentru că este imposibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele.“), așa cum face jertfa lui Hristos (Evrei 9.26; 10.12-17).

Marea lecție, pe care o învață construcția Cortului întâlnirii (versetele 8-10)

Versetele 8,9

Evrei 9.8,9: ... Duhul Sfânt arătând aceasta: calea locurilor sfinte nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort, care este o asemănare pentru timpul de acum, potrivit căreia se aduc daruri și jertfe, neputând să desăvârșească, în ceea ce privește conștiința, pe cel care slujește, ...

În Evrei 9.5 „şi deasupra lui, heruvimii gloriei, umbrind scaunul îndurării, despre care nu este acum de vorbit în detaliu.“, el spune că „nu este acum de vorbit în detaliu” despre aceste lucruri (în ceea ce privește semnificația ca modele), deoarece, prin menționarea construcției Cortului întâlnirii, el vrea să arate că marea învățătură a Cortului întâlnirii constă în aceea că accesul în prezența lui Dumnezeu este închis din cauza păcatului. „Duhul Sfânt” arată că, „calea spre locurile sfinte [„în Sfânta sfintelor”, traducerea Darby] nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort”. Deoarece lucrurile din Cortul întâlnirii sunt „imaginile celor din ceruri” (Evrei 9.23), Duhul învață că, din cauza obstacolului păcatului, omul nu are acces în prezența lui Dumnezeu. Prezența „perdelei” (Exodul 26.31-35) indică aceasta. Scriitorul o numește „perdeaua a doua” (Evrei 9.3), care bloca intrarea în Sfânta Sfintelor. Preoții aaronici puteau intra în Locul sfânt și își puteau îndeplini slujba acolo, dar nu aveau acces în Sfânta Sfintelor – numai marele preot, o dată pe an, intra cu sângele unei jertfe. Aceasta ne învață clar că omul nu poate veni direct la Dumnezeu; el trebuie să se apropie de El printr-un mijlocitor, și anume prin sângele unei jertfe.

Mesajul, pe care Duhul Sfânt ni-l transmite prin modelul Cortului întâlnirii, este că accesul în prezența imediată a lui Dumnezeu nu era încă deschis atâta timp cât Cortul întâlnirii „exista” și era recunoscut de Dumnezeu. Aceasta era o dovadă clară a insuficienței jertfelor acelui sistem al Legii. Ele nu puteau să-l facă „desăvârșit” pe cel care se închina, în sensul că ele nu-i curățau conștiința de vină (Evrei 9.9 „care este o asemănare pentru timpul de acum, potrivit căreia se aduc daruri şi jertfe, neputând să desăvârşească, în ceea ce priveşte conştiinţa, pe cel care slujeşte,“), și nici nu deschideau calea către prezența lui Dumnezeu. (Biblia King James spune că nu putea să-l facă desăvârșit „pe cel care slujea”, ceea ce s-ar referi la preot, dar ar trebui să se spună „pe cel care se închina”, care se referă la cel care aducea jertfa.) Aceste jertfe au fost instituite de Dumnezeu și nu erau o încercare de a-l desăvârși pe credincios, ci mai degrabă aveau scopul de a indica spre „bunurile viitoare”, pe care Hristos le va introduce și care îl vor desăvârși pe credincios (Evrei 9.11 „Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână (adică nu din această creaţie),“).

Atâta timp cât Cortul întâlnirii exista și era recunoscut de Dumnezeu, nu putea exista acces direct în prezența Lui. Pentru aceasta era nevoie de o jertfă mai mare, care să poată îndepărta păcatul odată pentru totdeauna (Evrei 9.11,12,26 „(11) Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână (adică nu din această creaţie), (12) nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge, a intrat odată pentru totdeauna în locurile sfinte, după ce a obţinut o răscumpărare eternă.“ „fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.“). Atâta timp cât păcatul nu era șters printr-o jertfă care să satisfacă cerințele dreptății divine, ar fi existat întotdeauna o distanță între Dumnezeu și om. Prin urmare, până în acel moment, accesul la Dumnezeu în cadrul serviciului de cult trebuia să se facă printr-un sistem de ceremonii și reguli, care țineau omul la distanță de Dumnezeu. H. Smith scrie despre aceasta:

În cadrul unui astfel de sistem, Dumnezeu era „inclus”, iar omul „exclus”. Sistemul iudaic nu putea nici să ne deschidă cerul, nici să ne facă demni de el.”[3]

Cortul întâlnirii cu perdeaua ruptă este „o parabolă [un model] pentru timpul prezent”, în care calea către Sfânta Sfintelor este deschisă (Evrei 10.19-22 „(19) Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, (20) pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, (21) şi având un mare preot peste casa lui Dumnezeu, (22) să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată.“). Creștinătatea în general și în mod deosebit în trecut nu a înțeles că sistemul Cortului întâlnirii din Vechiul Testament este un model pentru adevăratul sanctuar, în care creștinii se închină acum prin Duhul. În loc să-l vadă ca un model, creștinătatea a folosit Cortul întâlnirii ca un model pentru bisericile sale. Ea a împrumutat în sens literal multe lucruri din această rânduială iudaică pentru lăcașurile și serviciile sale religioase. În acest fel, ea a trecut cu vederea faptul că Dumnezeu nu dorește amestecarea acestor două rânduieli atât de diferite și opuse (Evrei 13.10 „Noi avem un altar de la care n-au dreptul să mănânce cei care slujesc în cort;“).

Versetul 10

Evrei 9.10: ... constând numai în mâncăruri și băuturi și diverse spălări și rânduieli ale cărnii, impuse până la un timp de îndreptare.

Scriitorul spune clar că ceremoniile exterioare ale iudaismului („mâncăruri și băuturi și diverse spălări și rânduieli ale cărnii”) erau lucruri trecătoare, date lui Israel „până la un timp de îndreptare”. Ele nu erau destinate să fie folosite pe termen nelimitat în modul în care le-au fost date israeliților. „Timpul de îndreptare[4]” nu se referă doar la creștinismul actual, ci și la timpul în care va fi încheiat noul legământ cu Israelul. J.N. Darby scrie:

Anumite lucruri le-au fost impuse până la timpul de îndreptare. Hristos a venit, „un Mare Preot al bunurilor viitoare”. La ce se referă aceasta? Unii ar putea vedea o dificultate în a stabili dacă „viitoare” se referă la ceea ce era viitor pentru iudei, atâta timp cât a existat Cortul întâlnirii, sau la ceea ce este viitor acum. Eu cred că ambele sunt adevărate. Totul era nou în Hristos. Trebuia să se pună o nouă temelie. Fundația a fost pusă pentru împăcarea completă și desăvârșită a omului cu Dumnezeu.[5]

Jertfa măreață a lui Hristos (versetele 11-28)

Scriitorul compară acum slujba care avea loc în Cortul întâlnirii în Ziua mare a ispășirii cu ceea ce a împlinit Hristos prin moartea Sa pe cruce. Astfel, măreția lucrării împlinite de Hristos este prezentată în detaliu.

Dacă privim în treacăt acest pasaj, vedem că cele două lucruri cele mai importante, care au avut loc în Ziua mare a ispășirii, și-au găsit împlinirea în Hristos. În primul rând, au fost aduse jertfe pentru păcatele poporului. Acest fapt și-a găsit împlinirea în moartea lui Hristos pe cruce (Evrei 9.11-22). Apoi, marele preot a intrat în Locul Preasfânt cu sângele jertfei. Aceasta și-a găsit împlinirea în înălțarea lui Hristos, după ce El a înviat dintre morți (Evrei 9.23-28).

J.N. Darby rezumă ceea ce se află în acest pasaj, când remarcă:

Acestea sunt, așadar, cele trei aspecte ale rezultatului lucrării lui Hristos: acces direct la Dumnezeu, o conștiință curățită și o mântuire eternă.[6]

Darby adaugă un al patrulea punct, incluzând „moștenirea eternă”. Acestea sunt punctele cele mai importante din acest capitol.

Lucrarea lui Hristos a oferit credinciosului acces direct la Dumnezeu (versetele 11,12a)

Versetele 11,12a

Evrei 9.11,12a: Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare și mai desăvârșit, nefăcut de mână (adică nu din această creație), nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu [prin] propriul Său sânge, a intrat odată pentru totdeauna în locurile sfinte, ...

Scriitorul începe lunga sa expunere despre măreția jertfei lui Hristos și binecuvântările pe care ea le-a adus credincioșilor, afirmând că Hristos a devenit „Marele Preot al bunurilor viitoare”. În această calitate, El slujește în „cortul mai bun [mai mare] și mai desăvârșit, nefăcut de mână”, care este însuși cerul. Într-o intercalare scurtă la sfârșitul lui Evrei 9.11 „Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână (adică nu din această creaţie),“, el spune: „adică [că acest cort] nu din această clădire [creație]”. Astfel, el clarifică faptul că nu se referă în sens literar la un sanctuar din această „creație” materială, în care preoții jertfeau „sânge de țapi și de viței”, ci la sanctuarul adevărat (real): „Sfânta sfintelor” din cer. Scriitorul spune că, după ce a înviat din morți, Hristos a intrat acolo „odată pentru totdeauna” ca Om glorificat. Acest fapt este extraordinar, deoarece astfel El a deschis „calea spre Locul Preasfânt” pentru noua generație de oameni aflați sub stăpânirea Sa. (Biblia King James în limba engleză spune că El a intrat în „locul sfânt”, dar ar trebui tradus prin „Sfânta sfintelor” - vezi traducerea Darby), care este prezența imediată a lui Dumnezeu. Perdeaua a fost ruptă la moartea Domnului. Când a intrat în Locul Preasfânt din cer, El era în prezența imediată a lui Dumnezeu (Evrei 10.20 „pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui,“).

Domnul a intrat „prin[7] propriul Său sânge” în Locul Preasfânt ceresc, după cum ni se spune. Să observăm: scriitorul nu spune că Domnul a intrat acolo cu propriul Său sânge. Unii și-au imaginat că Domnul Și-a luat efectiv sângele cu Sine în cer ca semn al lucrării Sale împlinite. Dar aceasta este o interpretare greșită a acestui model (Leviticul 16.13,14 „(13) Şi să pună tămâie pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul tămâiei să acopere scaunul îndurării care este deasupra mărturiei, ca să nu moară. (14) Şi să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul său înaintea scaunului îndurării, spre răsărit; şi înaintea scaunului îndurării să stropească de şapte ori din sânge cu degetul său.“; Evrei 9.7 „dar în al doilea intră numai marele preot, o dată pe an, nu fără sânge, pe care-l aduce pentru el însuşi şi pentru greşelile poporului:“) și este în afara a ceea ce învață Noul Testament. Domnul a împlinit ispășirea pe cruce, nu în cer. „Prin” propriul Său sânge înseamnă că El a intrat în prezența lui Dumnezeu în cer datorită eficacității jertfei Sale.

Ideea principală, pe care o abordează scriitorul aici, este următoarea: „Calea spre Locul Preasfânt” – care „nu era încă arătată, atâta timp cât exista întâiul cort” (Evrei 9.8) – a fost acum deschisă prin intrarea lui Hristos ca Om în Sfânta sfintelor. Apariția lui Hristos în cer „înaintea feței lui Dumnezeu” (Evrei 9.24) este o mărturie permanentă a faptului că cerul a fost deschis pentru credincioși. Datorită sângelui lui Hristos, credinciosul are acces la adevărata Sfânta sfintelor din cer. Scriitorul nu se referă aici la acest privilegiu (care este abordat în Evrei 10.19 „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus,“), ci constată pur și simplu faptul că Hristos a deschis calea către Locul Preasfânt din cer. Toate acestea nu au putut fi realizate de sângele vărsat pe altarul iudaic.

Lucrarea lui Hristos a obținut o răscumpărare eternă (versetul 12b)

Versetul 12b

Evrei 9.12b: ... după ce a obținut o răscumpărare eternă.

Al doilea lucru important, realizat prin lucrarea împlinită a lui Hristos, este că Hristos „a obținut o răscumpărare eternă” pentru toți cei care cred. Răscumpărarea are de-a face cu eliberarea noastră de pedeapsa pentru păcatele noastre, eliberarea de păcat, de satan și de lume. Biblia King James în limba engleză adaugă cuvintele „pentru noi”. Dar aceste cuvinte sunt scrise cu italic, ceea ce înseamnă că nu se află în textul grecesc, ci au fost adăugate de traducători, deoarece au considerat că ar aduce mai multă claritate. Cu regret, aceasta limitează aplicarea răscumpărării eterne la creștinii [credincioși], ceea ce nu este real. Marea lucrare de răscumpărare a lui Hristos este valabilă pentru toți cei care cred – inclusiv Israelul sub noul legământ și popoarele credincioase dintre națiuni în Împărăția Milenară. Faptul că răscumpărarea este „eternă” înseamnă că această mare binecuvântare durează pentru totdeauna. Acest fapt contrastează cu sângele jertfelor aduse în sistemul levitic în Ziua mare a ispășirii. Sângele acestor jertfe garanta doar o ispășire anuală, în timp ce sângele jertfei lui Hristos a dobândit o răscumpărare eternă. Valoarea jertfei Sale este, prin urmare, incomparabil mai mare decât jertfele din sistemul levitic.

Astfel, cerul a fost deschis pentru credincios, iar tot ceea ce îl împiedica să fie acolo a fost înlăturat în mod juridic. Prin răscumpărarea eternă, asigurată de lucrarea împlinită a lui Hristos, orice obstacol a fost înlăturat.

Lucrarea lui Hristos curăță conștiința credinciosului (versetele 13,14)

Versetele 13,14

Evrei 9.13,14: Pentru că, dacă sângele de tauri și de țapi și cenușa unei vițele, stropindu-i pe cei întinați, îi sfințește pentru curăția cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, va curăți conștiința voastră de fapte moarte, ca să-I slujiți Dumnezeului celui viu!

Scriitorul se concentrează acum asupra unui al treilea punct, în care jertfa lui Hristos se deosebește de toate jertfele din Vechiul Testament: ea curăță conștiința credinciosului. Aceasta are legătură cu faptul că întreaga greutate a păcatului este luată de pe conștiința credinciosului ca o povară acuzatoare. Este ceva care are loc o dată pentru totdeauna, când cineva se odihnește în credință în lucrarea împlinită a lui Hristos și este apoi pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1.13 „în care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii,“). Acest fapt era necunoscut în sistemul Legii și de aceea credincioșii din Vechiul Testament purtau mereu cu ei conștientizarea păcatelor (1 Împărați 17.18; Psalmul 25.7,11,18 „Nu-Ţi aminti de păcatele tinereţii mele, nici de nelegiuirile mele; după îndurarea Ta, aminteşte-Ţi de mine, pentru bunătatea Ta, Doamne.“ „Pentru Numele Tău, Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, pentru că este mare.“ „Priveşte întristarea mea şi durerile mele şi iartă-mi toate păcatele.“ etc.). Ei nu cunoșteau iertarea eternă a păcatelor (Faptele apostolilor 13.39 „şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit în El.“; Efeseni 1.7 „în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său,“ etc.), care a fost vestită abia după împlinirea lucrării de răscumpărare (Luca 24.47 „şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim.“). Aceasta are legătură cu faptul că credinciosul conștientizează că păcatele sale sunt îndepărtate în mod juridic dinaintea feței lui Dumnezeu. Singurul fel de iertare, pe care îl cunoșteau credincioșii din Vechiul Testament în vremea lor, era iertarea în aspectul ei guvernamental (Leviticul 4 etc.).

Pentru a sublinia marea binecuvântare a unei conștiințe curățite, scriitorul subliniază un contrast remarcabil între jertfele din sistemul levitic și jertfa lui Hristos. În sistemul Legii, „sângele de tauri și de țapi și cenușa unei vițele, stropindu-i pe cei întinați” (Leviticul 16; Numeri 19) pregăteau pe copiii lui Israel să se apropie de Dumnezeu în serviciul religios. Dar acestea nu făceau decât să le curățe „carnea” (trupurile lor fizice) într-un sens ceremonial. În contrast, scriitorul întreabă: „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu, va curăți conștiința voastră de fapte moarte, ca să-I slujiți Dumnezeului celui viu!” Astfel, sângele acelor jertfe de animale curăța carnea închinătorilor sub vechiul legământ, dar sângele lui Hristos curăță conștiința credinciosului. Aceste ritualuri iudaice curățau în mod ceremonial închinătorii din acel sistem, dar lucrarea împlinită de Hristos curăță credincioșii în mod judiciar și pentru totdeauna. În plus, aceste ceremonii iudaice trebuiau repetate anual, pentru ca Israel să poată viețui înaintea lui Dumnezeu, în timp ce curățirea conștiinței credinciosului este o lucrare făcută o dată pentru totdeauna.

Cele trei Persoane ale Dumnezeirii sunt menționate în Evrei 9.14 „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, va curăţi conştiinţa voastră de fapte moarte, ca să-I slujiţi Dumnezeului celui viu!“ în legătură cu curățirea conștiinței credinciosului. Pentru credincioșii iudei, care trăiau odinioară în sistemul iudaic, această curățire a conștiinței lor a avut loc cu privire la „faptele moarte”. Acest fapt a fost menționat deja în Evrei 6.1 „De aceea, lăsând cuvântul începutului lui Hristos, să mergem spre maturitate, neaşezând din nou o temelie a pocăinţei de fapte moarte şi a credinţei în Dumnezeu,“ și se referă la practica copiilor lui Israel, care în fiecare an, în Ziua mare a ispășirii, trebuiau să-și mâhnească sufletele prin pocăință (Leviticul 16.29 „Şi să vă fie o rânduială pentru totdeauna: în luna a şaptea, la zece ale lunii, să vă mâhniţi sufletele şi să nu faceţi nici o lucrare, atât băştinaşul, cât şi străinul care locuieşte temporar între voi.“). Astfel de fapte sunt acum „moarte” pentru credinciosul iudeu care se odihnește în credința în lucrarea împlinită a lui Hristos. Păcatele lui nu sunt doar acoperite pentru încă un an – ele sunt îndepărtate pentru totdeauna (1. Ioan 3.5 „Şi ştiţi că El S-a arătat ca să înlăture păcatele noastre; şi în El nu este păcat.“)! Deoarece Hristos a împlinit răscumpărarea, o astfel de practică nu mai este necesară.

Biblia King James în limba engleză spune: „a sluji Dumnezeului cel viu”, dar ar trebui tradus: „a adora pe Dumnezeul cel viu”[8]. A te apropia de Dumnezeu printr-o clasă de preoți într-un sistem de ceremonii era considerat „slujire” în acea veche rânduială (Romani 9.4 „care sunt israeliţi, ale cărora sunt: înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea legii, şi slujba, şi promisiunile,“; Evrei 9.6 „Iar acestea fiind rânduite astfel, preoţii intră întotdeauna în primul cort, împlinind slujbele;“). În contrast, adevărații creștini se apropie de Tatăl prin Duhul Sfânt, pe baza lucrării împlinite a lui Hristos; în Sfânta Scriptură, aceasta nu este numită slujire, ci „închinare” adevărată (Ioan 4.23,24 „(23) Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui. (24) Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr“.“). Prin eliberarea conștiinței, credinciosul devine în această epocă un închinător al lui Dumnezeu.

A avea o conștiință curățită este altceva decât a avea „o conștiință bună” (1. Timotei 1.19). După cum s-a menționat, o conștiință curățită îi dă credinciosului cunoașterea faptului că, prin lucrarea ispășitoare a lui Hristos, judecata eternă asupra păcatelor sale a fost îndeplinită. Astfel, conștiința lui este liniștită pentru totdeauna în această privință. Pe de altă parte, o conștiință bună are de-a face cu faptul că credinciosul își păstrează o stare bună a sufletului prin judecare de sine, în timp ce umblă aici pe pământ. A avea o conștiință curățită nu înseamnă că credinciosul nu este conștient că păcătuiește, atunci când greșește. „A nu mai avea cunoștință de păcate” (Evrei 10.2) nu înseamnă „fără conștientizare de păcate”. Dacă un creștin permite un gând rău, un cuvânt rău sau o faptă rea, fără să le judece, el își va pierde conștiința bună. Așadar, este foarte posibil ca o persoană să aibă o conștiință curățită și, în același timp, să nu aibă o conștiință bună.

Lucrarea lui Hristos a asigurat o moștenire eternă (versetele 15-17)

Versetele 15-17

Evrei 9.15-17: Și pentru aceasta este El Mijlocitor al unui legământ nou, pentru ca, având loc moartea pentru răscumpărare din încălcările de sub întâiul legământ, cei chemați să primească promisiunea moștenirii eterne. (Pentru că, unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut. Pentru că un testament capătă putere după moarte, întrucât nu are nicidecum putere cât timp trăiește cel care l-a făcut.)

Al patrulea lucru important, realizat prin jertfa lui Hristos, este asigurarea unei „moșteniri eterne” pentru credincioși. Hristos, „Mijlocitorul unui legământ nou” (Evrei 8.6; 9.15; 12.24), a împlinit „prin moartea Sa” cerința dreaptă care era necesară pentru a îndepărta „încălcările de sub întâiul legământ”. Romani 3.25,26 „(25) pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu, (26) spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus.“ ne spune că judecata pentru aceste păcate a fost amânată prin îndurarea lui Dumnezeu. Și când a venit Hristos, El a purtat în lucrarea Sa de ispășire de pe cruce judecata dreaptă pentru aceste păcate. Dar mai mult decât atât, moartea lui Hristos a asigurat „promisiunea moștenirii eterne” pentru „cei chemați” (credincioșii).

Cuvântul „moștenire” este folosit în Noul Testament în două sensuri: în primul rând, pentru a desemna lucrurile create ale universului, peste care vom domni împreună cu Hristos (Efeseni 1.11,14,18 „în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale,“ „care este arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea posesiunii dobândite, spre lauda gloriei Sale.“ „luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi“; Coloseni 3.24 „ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; slujiţi Domnului Hristos!“). Și apoi este folosit pentru a desemna partea credinciosului la binecuvântările spirituale în Hristos (Faptele apostolilor 26.18 „ca să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi moştenire între cei care sunt sfinţiţi prin credinţa în Mine».“; Coloseni 1.12 „mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină,“; 1. Petru 1.4 „pentru o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi,“). Deoarece lucrurile materiale din această creație nu sunt eterne (ele nu vor exista etern, ci vor fi arse la sfârșitul timpului, 2. Petru 3.7,10 „Dar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin Cuvântul Său, pentru foc, ţinute pentru o zi a judecăţii şi a pieirii oamenilor neevlavioşi.“ „Dar ziua Domnului va veni ca un hoţ; în ea cerurile vor trece cu vuiet mare şi elementele, arzând cu căldură, vor fi descompuse, şi pământul şi lucrările de pe el vor fi arse în întregime.“), aspectul moștenirii care ne este prezentat în acest pasaj trebuie să se refere la binecuvântările noastre spirituale, deoarece se spune că ele sunt „eterne”. Prin urmare, cei care cred nu numai că au primit promisiunea, ci și ceea ce a fost promis: moștenirea eternă a binecuvântărilor spirituale.

Într-o paranteză, scriitorul explică în versetele 16 și 17 că, în mod similar, printre oameni, o ultimă voință (dorință) sau „un testament” intră în vigoare numai după „moartea celui care a făcut testamentul”. Adică, cel care a făcut testamentul trebuie să moară înainte ca condițiile testamentului să intre în vigoare. (Cuvântul grecesc este tradus corect în Biblia King James cu „testament”, deoarece este vorba de o ultimă voință (dorință). În caz contrar, ar trebui tradus cu „legământ”, dar acesta este un alt lucru.) Ideea, pe care scriitorul vrea să o transmită aici, este moștenirea eternă a binecuvântărilor spirituale, care ne-a fost dată prin moartea lui Hristos.

Lucrarea lui Hristos a pus temelia pentru curățirea lucrurilor cerești (versetele 18-23)

Versetele 18-23

Evrei 9.18-23: De aceea, nici cel dintâi legământ n-a fost sfințit fără sânge. Pentru că, după ce fiecare poruncă potrivit legii a fost rostită de Moise către tot poporul, după ce a luat sângele vițeilor și al țapilor, cu apă și lână stacojie și isop, el a stropit și cartea însăși și tot poporul, zicând: „Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu”. Și a stropit în același fel, cu sânge, și cortul și toate vasele slujirii; și aproape toate sunt curățite cu sânge, potrivit legii, și fără vărsare de sânge nu este iertare. Era deci necesar ca imaginile celor din ceruri să fie curățite cu acestea, iar înseși cele cerești, cu jertfe mai bune decât acestea.

În afară de aceasta, jertfa lui Hristos a asigurat crearea bazei pentru curățirea viitoare a universului de urmările păcatului. Ioan Botezătorul se referă la aceasta când spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29). Acest fapt nu s-a întâmplat încă. La „inaugurarea” primului legământ, tot ce era legat de Cortul întâlnirii a fost stropit cu sânge. Moise a stropit „altarul” (Exodul 24.6), „cartea”, care conținea condițiile legământului (care nu este menționată în Exodul 24) și „tot poporul”. El a stropit și „cortul [întâlnirii] și toate vasele slujirii”. (Aceste două lucruri din urmă nu existau încă la consacrarea primului legământ în Exodul 24; Cortul întâlnirii și vasele sale nu fuseseră încă făcute. Prin urmare, acest lucru trebuie să se fi întâmplat mai târziu).

Stropirea cu sânge a curățit Cortul întâlnirii într-un sens ceremonial. Scriitorul adaugă: „Și aproape toate sunt curățite cu sânge, potrivit legii; și fără vărsare de sânge nu este iertare.” Astfel, sub vechiul legământ, iertarea (iertarea datoriilor) putea avea loc în toate privințele numai prin pierderea vieții unui animal și vărsarea sângelui său. Scriitorul spune „aproape toate”, deoarece exista o excepție: în Leviticul 5.11-13 „(11) Dar dacă nu-i va da mâna pentru două turturele sau doi pui de porumbel, atunci va aduce ca dar al lui, pentru ceea ce a păcătuit, a zecea parte din efă de floare a făinii, ca jertfă pentru păcat: să nu pună untdelemn pe ea, nici să nu pună tămâie peste ea, pentru că este o jertfă pentru păcat. (12) Şi s-o aducă la preot şi preotul să ia din ea un pumn al său plin, ca amintire a ei, şi s-o ardă pe altar, pe jertfele prin foc ale Domnului: este o jertfă pentru păcat. (13) Şi preotul să facă ispăşire pentru el, pentru păcatul prin care a păcătuit în vreuna dintre acestea; şi i se va ierta; şi ce rămâne va fi al preotului, ca şi darul de mâncare»“.“, un sărac avea permisiunea să aducă o jertfă de mâncare (care nu era cu sânge) în locul unei jertfe pentru păcat, și aceasta ar fi fost plăcută pentru el și i s-ar fi iertat. Acesta este un exemplu al faptului că cineva este adus în binecuvântare [a iertării] prin simpla credință, chiar dacă nu are o înțelegere clară a lucrării împlinite de Hristos, al cărei semn este sângele Său. Aceasta include copiii și persoane precum Corneliu (înainte de a se întâlni cu apostolul Petru, Faptele apostolilor 10), care au credință, dar cărora nu le-a fost explicată Evanghelia.

Scriitorul explică apoi că pentru aceste „reprezentări figurative [„copii”[9], W. Kelly] ale lucrurilor din ceruri” (Exodul 25.40) era necesar să fie „curățite” prin stropirea cu sângele animalelor de jertfă. La fel, întregul univers (al cărui model este Cortul întâlnirii) trebuie curățit prin „jertfe mai bune” ale morții lui Hristos (Evrei 9.23 „Era deci necesar ca imaginile celor din ceruri să fie curăţite cu acestea, iar înseşi cele cereşti, cu jertfe mai bune decât acestea.“). (W. MacDonald accentuează că folosirea pluralului în descrierea jertfei unice a lui Hristos este o figură de stil cunoscută sub numele de „pluralis majestatis”.) Aceasta este o referire la aspectul cel mai cuprinzător al morții lui Hristos, pe care scriitorul l-a menționat deja în Evrei 2.9 „dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.“. Hristos nu a murit doar pentru a îndepărta păcatele tuturor credincioșilor, ci a gustat moartea pentru „tot”. Motivul este că prezența păcatului și a lui satan a întinat universul (Iov 15.15; 25.5 „(15:15) Iată, El nu Se încrede în sfinţii Săi şi cerurile nu sunt curate în ochii Săi;“ „(25:5) Iată, nici luna nu este strălucitoare; şi stelele nu sunt curate în ochii Săi:“) și, prin urmare, acesta trebuie curățit. Prin moartea Sa pe cruce, Hristos a plătit prețul curățirii și, într-o zi, va șterge orice urmă de păcat din creație. Acest fapt se va întâmpla numai când se va ajunge la starea eternă și ultimul vrăjmaș (moartea) va fi desființat (1. Corinteni 15.26 „Cel din urmă vrăjmaş desfiinţat va fi moartea.“). Așadar, în timp ce sângele țapilor și al taurilor curăța reproducerile Locului Preasfânt ceresc, sângele lui Hristos este mijlocul prin care El va curăți locurile cerești.

Trei arătări (versetele 24-28)

Versetele 24-28

Evrei 9.24-28: Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feței lui Dumnezeu; nici ca să Se aducă jertfă pe Sine Însuși de mai multe ori, aşa cum marele preot intră în Sfânta Sfintelor în fiecare an cu sânge care nu este al său, fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desființarea păcatului prin jertfa Sa. Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa și Hristosul, după ce a fost jertfit o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl așteaptă.

Scriitorul rezumă apoi punctele anterioare în trei arătări diferite ale lui Hristos: în trecut, în prezent și în viitor.

În primul rând, Hristos „S-a arătat” (prima Sa venire) pentru a rezolva o dată pentru totdeauna întreaga problemă a păcatului prin jertfa Sa. Scriitorul nostru spune: „Dar acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desființarea păcatului prin jertfa Sa.” Hristos a venit astfel în lume pentru a elimina izbucnirea completă a păcatului în creație. După cum s-a menționat, moartea Sa ispășitoare pe cruce a pus temelia pentru desființarea completă a păcatului (Ioan 1.29 „A doua zi, el ·L-a văzut pe Isus venind la el şi ·a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii!“). „A desființa păcatul” este o afirmație cuprinzătoare. Ea include păcatele credincioșilor (1. Ioan 3.5 „Şi ştiţi că El S-a arătat ca să înlăture păcatele noastre; şi în El nu este păcat.“), dar merge mai departe și cuprinde toate efectele și consecințele pe care păcatul le-a provocat în creație. J.N. Darby scrie:

Care este explicația din Evrei 9.26: „pentru desființarea păcatului prin jertfa Sa [a lui Hristos]”? Cred că se referă la cerul nou și pământul nou, în care locuiește dreptatea. La fel și „Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii”. Lucrarea a fost deja împlinită, dar puterea nu a fost încă exercitată.[10]

W. Kelly scrie:

Va veni ziua în care cerul nou și pământul nou vor revela puterea împăcătoare a jertfei lui Hristos. Pentru că atunci orice urmă de păcat va dispărea din lume. Și aceasta este puterea deplină din Ioan 1.29 „A doua zi, el ·L-a văzut pe Isus venind la el şi ·a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii!“, precum și din versetul nostru din Evrei 9.26 „fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.“.[11]

Păcatul a fost deci îndepărtat dinaintea lui Dumnezeu într-un sens juridic prin moartea ispășitoare a lui Hristos. Dar într-o zi viitoare, păcatul va fi desființat din univers, și atunci cerurile și pământul vor fi „curățite” (Evrei 9.23).

„Sfârșitul veacurilor” se referă la încheierea celor patruzeci de secole (numărul încercărilor divine din Sfânta Scriptură), în care omul în trup a fost încercat de Dumnezeu. Această perioadă a durat de la căderea în păcat până la crucea lui Hristos. Încercarea s-a încheiat, deoarece omul în trup a eșuat complet în toate privințele. Ca urmare, Dumnezeu a pus capăt întregului sistem al omenirii căzute și a „condamnat păcatul în trup” prin moartea lui Hristos (Romani 8.3 „Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne,“). Acum, prin Hristos, El a început o nouă generație de oameni prin înviere. Astfel, El Își va împlini intenția de a-L glorifica pe Hristos în lumea viitoare.

În al doilea rând, Hristos apare acum în cer înaintea lui Dumnezeu pentru noi, unde Își exercită slujba de Mare preot ca Mijlocitor (Evrei 9.24 „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu;“). Scriitorul spune: „Hristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâini omenești, care era o imagine a celui adevărat, ci în cerul însuși, ca să se înfățișeze acum înaintea feței lui Dumnezeu pentru noi.” Scriitorul repetă ceea ce a spus deja în versetul 11: că Hristos nu a intrat în Locul Preasfânt de pe pământ, făcut de oameni, care era doar o copie a „adevăratului Loc Preasfânt”, ci în Locul Preasfânt ceresc. Astfel, El ne reprezintă înaintea lui Dumnezeu. Deoarece El va rămâne acolo pentru totdeauna ca Om, poziția noastră înaintea lui Dumnezeu nu se poate schimba niciodată! El Își exercită acolo lucrarea de mijlocire pentru credincioși, pentru a-i păzi în sens practic de pericolele spirituale de pe calea credinței (Romani 8.34 „Cine este cel care condamnă? Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi.“; Evrei 7.25 „De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei.“).

În al treilea rând, la răpire, Hristos „va apărea” din ceruri pentru a-i elibera pe credincioși din haosul pe care păcatul l-a provocat pe pământ (violență, boală, suferință, durere, moarte etc.), luându-i de pe pământ și ducându-i în casa Tatălui din cer (Evrei 9.28 „aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.“). În prezent, cei care cred în Domnul Isus Hristos se află încă într-o creație stricată de păcat, care nu a fost încă „curățită”. Refugiul lor este Domnul, cu ajutorul Său de Mare Preot (Evrei 9.23 „Era deci necesar ca imaginile celor din ceruri să fie curăţite cu acestea, iar înseşi cele cereşti, cu jertfe mai bune decât acestea.“). Speranța lor este să fie luați complet din acest loc stricat, când Hristos va reveni (Iuda 21 „păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă.“), înainte de a curăța pământul prin judecată. Așadar, noi nu căutăm condiții mai bune și mai roz în Biserica lui Dumnezeu, nici nu căutăm circumstanțe mai bune și mai roz în lume – noi „așteptăm venirea Lui”. Aceasta este speranța tipic creștină. De aceea, venirea Domnului „a doua oară” este considerată „mântuire”. Credincioșii așteaptă cu nerăbdare aceasta, atunci când sufletele lor sunt într-o stare bună (Romani 5.9; 8.23-25; 13.11 „(5:9) Deci cu atât mai mult, fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.“ „(8:23) Şi nu numai atât, ci şi noi înşine, care avem cele dintâi roade ale Duhului, şi noi înşine suspinăm în sinea noastră, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. (8:24) Pentru că am fost mântuiţi în speranţă; dar o speranţă care se vede nu este speranţă; pentru că ceea ce vede cineva, de ce să şi spere? (8:25) Dar, dacă sperăm ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.“ „(13:11) Şi aceasta, cunoscând timpul, că este deja ceasul ca noi să ne trezim din somn, pentru că acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.“; Filipeni 3.20 „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos,“).[12]

(Până în acest moment, Dumnezeu a avut grijă ca noi să putem scăpa „de stricăciunea care este în lume prin poftele”, devenind, în sens practic, „părtași ai naturii divine” (2. Petru 1.4). Aceasta înseamnă că, noi, ca oameni născuți din nou, avem capacitatea de a ne bucura de lucrurile divine – lucrurile de care Se bucură Dumnezeu Însuși. Când suntem ocupați cu acestea, avem parte de ceea ce se bucură natura Lui și avem părtășie cu El. Când suntem umpluți de aceste lucruri cerești, ispitele și încercările păcatului, care ne înconjoară din toate părțile, își pierd puterea asupra noastră și astfel scăpăm de această stricăciune).

Evrei 9.26 „fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.“ se referă la partea de satisfacție rezultată din lucrarea ispășitoare a lui Hristos (Romani 3.25 „pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu,“; Evrei 2.17 „De aceea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un mare preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispăşire pentru păcatele poporului;“; 1. Ioan 2.2; 4.10 „(2:2) şi El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.“ „(4:10) În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre.“). Ea are de-a face cu îndreptățirea naturii sfinte a lui Dumnezeu, prin faptul că lucrarea lui Hristos satisface pe deplin cerințele dreptății divine cu privire la păcat. Versetul 28 se referă la cealaltă parte a lucrării ispășitoare a lui Hristos – înlocuirea (suplinirea). Această parte a lucrării lui Hristos are de-a face cu faptul că Hristos a luat locul credinciosului în judecată și „a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1. Petru 2.24). J.N. Darby scrie:

În Evrei 9.26,28 „fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii; dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.“ „aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.“ avem două lucruri: „desființarea păcatului” și „a purta păcatele”, așa cum avem jertfa pentru păcat și țapul pentru jertfa pentru păcat din Ziua mare a ispășirii.[13]

Evrei 9.27 „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,“ este o amintire serioasă a faptului că omul este sortit morții din cauza păcatului (Romani 5.12 „De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit“). Și după moarte, va fi răsplătit pentru păcatele sale personale în judecata divină. Scriitorul spune aceasta în mod clar: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”. În versetul 28, el se grăbește să adauge că acest pericol al judecății este îndepărtat pentru toți cei care cred. Trebuie însă remarcat că Hristos nu a purtat păcatele tuturor oamenilor, ci numai pe ale „multora”, ale celor care cred. Cei care nu vor să creadă vor suferi odată judecata pentru păcatele lor. De aceea, „Hristos a fost jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora”. Și de aceea credincioșii „nu vor veni în judecată” (Ioan 5.24; Romani 8.1 „Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus.“).

Evrei 9.28 „aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.“ arată relația dintre marea Zi a ispășirii și marea lucrare de ispășire a lui Hristos. Când, în Israel, în marea Zi a ispășirii, marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sânge, poporul stătea afară, așteptând reapariția lui. Poate că exista o anumită neliniște în rândul poporului, deoarece marele preot ar fi putut intra în Sfânta Sfintelor într-un mod greșit, ceea ce ar fi dus la moartea sa imediată. Când însă el revenea în curtea din față, oamenii puteau răsufla ușurați, pentru că știau că totul era în ordine. În mod similar, Hristos a intrat în Sfânta sfintelor cerească pe baza propriului Său sânge. Iar credincioșii („cei care Îl așteaptă”) așteaptă acum ca El să reapară „a doua oară, fără păcat” pentru „mântuirea” lor. Diferența este că noi Îl așteptăm pe Domnul fără teamă sau frică de ceea ce I s-ar putea întâmpla. Mărturia Scripturii ne dă certitudinea că El „trăiește pururea [în prezența lui Dumnezeu], ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7.25). Și „așa cum este El” primit în prezența lui Dumnezeu, „așa suntem și noi în lumea aceasta” (1. Ioan 4.17).

Când Domnul va veni a doua oară (pentru răpire), El va veni „fără păcat”. Asta înseamnă că El nu va veni pentru a rezolva problema păcatului, deoarece aceasta a avut loc deja la prima Sa venire pentru glorificarea lui Dumnezeu. A doua Sa venire este pentru mântuirea definitivă a credincioșilor – adică pentru luarea lor acasă în cer, într-o stare glorificată (Filipeni 3.21 „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile.“). Să reținem: credincioșii nu așteaptă moartea – partea obișnuită a oamenilor –, ci așteaptă venirea Lui, ei „Îl așteaptă” pe El. Deci, există unii care nu vor ajunge la destinul general al omului, acela de a muri.

---

Tradus de la: Der Brief an die Hebräer (9)
Tradus din The Epistle to the Hebrews. The New and Living Way of Approach to God in worship in Christianity
Christian Truth Publishing 2017

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil