Partea a 2-a: Interpretarea Scripturii

7  Principii de interpretare a profeţiei

„… ştiind întâi aceasta, că nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură.”
2. Petru 1.20

7.1  Introducere

În capitolul acesta vrem să ne ocupăm cu principiile de interpretare a afirmaţiilor profetice, care ar trebui să ne îndrumeze când citim Cuvântul lui Dumnezeu. Metoda de interpretare joacă principial un rol important pentru înţelegerea Sfintei Scripturi.

Principiile de interpretare sunt deosebit de importante când este vorba de afirmaţii profetice în Vechiul Testament referitoare la poporul Israel. În măsura în care aceste afirmaţii se referă la timpul de după venirea lui Hristos cu două mii de ani în urmă, pe baza unui anumit mod de interpretare al unor învăţători ai Bibliei, ele sunt privite ca fiind împlinite în Biserică (Adunare), căci ei cred, că aceste profeţii nu trebuie interpretate textual, ci în sens figurat. Nici măcar nu trebuie să te fi preocupat cu principiile de interpretare, ca să recunoşti că aceasta nu poate fi aşa, căci apostolul Pavel mărturiseşte de trei ori[1], că taina, care descrie fiinţa Bisericii, nu era revelată în timpurile vechi-testamentale (Romani 16.25,26; Coloseni 1.26; Efeseni 3.9). Acest argument ar trebui să fie suficient să se cunoască că profeţiile Vechiului Testament nu pot să se refere la Biserică (Adunare).

Dacă se studiază fără idei preconcepute locurile din Scriptură de mai sus, atunci, după părerea noastră se rezolvă imediat problema referitoare la metodele de interpretare potrivite. Deoarece taina referitoare la Hristos şi Adunarea Sa era ascunsă în toate veacurile (şi anume „în Dumnezeu” şi nu în scrierile profetice!), aşa cum confirmă locurile citate mai înainte, atunci pe de o parte nu trebuie să căutăm după ea în profeţiile Vechiului Testament, şi pe de altă parte atunci profeţiile trebuie neapărat înţelese textual, chiar dacă desigur la interpretare trebuie să ţinem cont de imagini şi simboluri.

7.1.1  Cheia corectă

Într-adevăr tocmai am constatat că nu este absolut necesară o preocupare cu tema „interpretarea Scripturii” pentru înţelegerea de principiu a profeţiei. Însă desigur ea ajută totuşi să se înţeleagă mai bine profeţia. Însă felul de interpretare a Scripturii nu totdeauna se poate „dovedi” sută la sută logic cu Scriptura însăşi ca şi cu o formulă matematică. Mai curând este vorba de a rămâne pe cât posibil strâns legat de Scriptură: nici să dai la o parte ceva din ea, nici să schimbi ceva sau să adaugi ceva, nici măcar atunci când aparent s-ar potrivi mai bine în „sistemul doctrinei”. Scriptura trebuie consultată în toate părţile ei pe cât se poate de deschis, cinstit şi fără idei preconcepute şi fiecare parte din Scriptură trebuie comparată una cu alta, ca astfel să se ajungă la o interpretare care să satisfacă pe cât posibil de bine toate locurile din Scriptură şi să nu fie contrară vreunui alt loc din Scriptură.

Dacă s-a descoperit în Scriptura însăşi „cheia” corectă de interpretare a unui loc dificil, atunci se va constata că şi alte locuri din Scriptură referitoare la aceeaşi temă se vor lăsa foarte uşor deschide cu această cheie. Aceasta la rândul ei confirmă că s-a găsit cheia adevărată. Dar cine lucrează cu „chei” false, acela este obligat să „spargă” anumite lacăte şi să lucreze cu forţa. În afară de aceasta „uşile” următoare se vor deschide mult mai greu decât cele anterioare. Cu metoda corectă de interpretare se lasă cel mai uşor interpretate Scripturile şi în mod deosebit scrierile profetice. Aceasta va deveni deosebit de clar într-o comparaţie directă cu alte metode de interpretare.

Unele chei se potrivesc aparent în multe încuietori, şi cu toate acestea sunt false, deoarece unele locuri din Scriptură vorbesc clar împotrivă şi cu ele nu pot fi interpretate. Astfel de chei trebuie aruncate şi toate părţile din Scriptură, care aparent au fost „deschise”, trebuie cercetate din nou, deoarece interpretarea lor trebuie să fi fost falsă. Studiul Scripturii obligă la cea mai mare atenţie şi necesită o permanentă predispoziţie pentru corectare.

Dispensaționaliștilor li se reproșează uneori că ei ar avea nevoie de o anumită „cheie”, ca să poată înţelege Sfânta Scriptură. Se împotrivesc împotriva unei chei „externe” şi se consideră că ar trebui să fie suficient „numai” să citeşti Biblia şi s-o studiezi. Hristos ar trebui să fie suficient pentru interpretare (ca și cum pentru dispensaționaliști Hristos nu ar fi de ajuns!); această metodă de interpretare, „numai Hristos”, ar fi „hristologică”.[2] Cititorul Bibliei fără experiență este deseori intimidat printr-un astfel de argument şi este îngrijorat că el, dacă ține seama de anumite principii de interpretare a Scripturii, nu va fi centrat pe Hristos.

Noi ar trebui să căutăm sfat la Sfânta Scriptură însăşi, ca acolo să găsim metoda prin care ea se interpretează pe sine însăşi. Dacă dispensaționaliștii ar căuta cheia „externă” într-un concept filozofic sau într-o metodă, care nu poate fi dovedită cu Scriptura şi din Scriptură, atunci criticii lor ar avea desigur dreptate. Dar dacă cheia poate fi găsită în Sfânta Scriptură însăşi, atunci ea ar trebui şi să fie folosită. Noi vrem să studiem Scripturile aşa fel, ca noi, asemenea ucenicilor care mergeau spre Emaus din Luca 24, totdeauna să găsim pe Hristos şi să fim impresionaţi de slava Sa. Această glorie se artă tocmai în faptul că Domnul Isus va ajunge la ţel cu poporul Său pământesc Israel. Corespunde în modul cel mai profund demnităţii Sale şi gloriei Sale să primească aici pe pământ onoarea prin acest popor, pe care poporul I-a interzis-o la prima Sa venire. Nu ar triumfa diavolul, dacă Domnul nu ar ajunge cu poporul Său la ţelul făgăduit?

Acelora, care gândesc că ei ar putea interpreta Scriptura şi fără să aibă o cheie, dorim să le spunem, că şi ei folosesc o cheie, când pe baza folosirii citatelor din Vechiul Testament în Noul Testament ei trag concluzia că scrierile profetice din Vechiul Testament ar fi împlinite în Biserică (Adunare). Creştinii nu ar trebui să-şi reproşeze unul altuia, că ei folosesc o cheie, ci în dragoste şi blândeţe să discute unul cu altul, care cheie este potrivită cu Scriptura.

7.1.2  Neapărat necesar: să priveşti Scriptura în totalitatea ei

2. Petru 1.20,21: … 20 ştiind întâi aceasta, că nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură, 21 pentru că profeţia n-a fost niciodată adusă prin voinţa omului; ci oameni sfinţi au vorbit sub puterea Duhului Sfânt.

Unul din criteriile cele mai importante pentru o interpretare corectă a Scripturii este să citeşti şi să studiezi Sfânta Scriptură în ansamblul ei. Această primă şi importantă cheie o găsim în epistola 2 Petru capitolul 1. Nici o profeţie nu este suficientă în sine însuşi să redea sensul deplin şi corect. Ea nu se interpretează singură pe sine însuşi, ci ea trebuie privită ca fiind o parte a unui întreg mare: Împărăţia lui Dumnezeu şi gloria lui Hristos, care se revelează în ea. Toate evenimentele istorice şi profeţiile sunt paşi pregătitori şi „pietre puzzle” care vor arăta cândva acest tablou complet. De asemenea profeţiile Scripturii nu îşi au originea nici în părerea vreunui om. Duhul Sfânt a inspirat pe profeţi cu cuvântul profetic (versetul 21); acelaşi singur Duh a călăuzit pe toţi profeţii şi a rânduit totul spre desfăşurarea căilor lui Dumnezeu, ca să împlinească planul Său pentru acest pământ: instaurarea Împărăţiei şi glorificarea lui Hristos.

7.1.3  „… darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu”

Interpretarea corectă se dovedeşte în cele din urmă prin aceea că noi nu atribuim lui Dumnezeu nici o absurditate, ca şi cum El nu ar mai recunoaşte făgăduinţele Sale, ci le-ar lăsa să cadă sub masă. Desigur, nimeni care consideră profeţiile ca împlinite în Biserică (Adunare) nu va vrea conştient să facă acest reproş lui Dumnezeu. Dimpotrivă: prin aceasta el argumentează că la început Biserica a fost constituită din iudei şi Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduinţele faţă de ei. Dar mai rămâne totuşi numai o împlinire în sens figurat, şi unele făgăduinţe nici nu pot fi împlinite în Biserică (Adunare),

1. deoarece făgăduita poziţie de frunte a lui Israel a fost complet anulată în Biserică (Galateni 3.28),
2. deoarece binecuvântările făgăduite se referă la alte domenii – în mod deosebit la bucuria pământească, posedarea de terenuri şi poziţii de frunte – şi mai ales
3. deoarece Adunarea (Biserica) se află într-o cu totul altă poziţie faţă de Hristos decât Israel.

Un exemplu la punctul 2: Dumnezeu făgăduieşte lui Israel în Zaharia 14.8-11 schimbări geologice profunde, şi anume în cuvinte clare, fără vorbire în simboluri, şi cu date geografice precise: Ierusalim va sta pe înălţime şi locuitorii vor locui în siguranţă. Ar fi foarte ciudat şi nicidecum nu ar fi în concordanţă cu Romani 11.29[3], dacă Dumnezeu S-ar retrage de la această profeţie şi aceasta s-ar împlini numai într-un mod misterios în Adunare (Biserică). Aceasta este din principiu valabil pentru toate făgăduinţele pământeşti, directe, care au fost date lui Israel.

7.1.4  „… din pricina Numelui Meu”

Mai este şi un alt motiv pentru care Dumnezeu nu Se poate retrage de la făgăduinţele Sale. Faptul că Dumnezeu rămâne la făgăduinţele Sale nu este în primul rând din pricina casei lui Israel, ci „din pricina Numelui Meu” (Ezechiel 20.9,14,22,44; 36.21-23; 39.7,25): „Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care L-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers.” (Ezechiel 36,22). În context este vorba de judecată şi de binecuvântarea viitoare peste Israel.

Moise a spus în privinţa aceasta: „Doamne Dumnezeule, nu nimici pe poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care ai răscumpărat-o prin măreţia Ta, pe care ai scos-o din Egipt cu mână tare. Amintește-Ți de robii Tăi, Avraam, Isaac şi Iacov; nu privi la încăpăţânarea poporului acestuia, nici la răutatea lui, nici la păcatul lui, ca nu cumva ţara din care ne-ai scos să zică: «Pentru că Domnul n-a putut să-i aducă în ţara pe care le-o promisese şi pentru că îi ura i-a scos, ca să-i omoare în pustiu». Ei, în adevăr, sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care ai scos-o cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel întins.” (Deut 9.26-29).

Aceasta înseamnă deci: dacă Dumnezeu nu ar împlini făgăduinţele în felul în care El le-a dat, atunci ar fi prilej de hulire a Numelui Său prin justificarea: Dumnezeu nu a realizat ceea ce El voia să facă cu Israel; El a putut să împlinească făgăduinţele numai în sens spiritual în Adunare (Biserică), dar nu aşa cum El le-a făgăduit. Nu ar semăna aceasta îndoială cu privire la puterea Sa („… deoarece Domnul nu a fost în stare”)? Şi nu ar semăna aceasta îndoială cu privire la dragostea Sa pentru Israel („… deoarece El i-a urât”)? Am mai putea noi fi siguri, că speranţa noastră se va împlini aşa cum o găsim scrisă în Scriptură? Cine doreşte să vadă împlinite în sens spiritual în Adunare făgăduinţele lui Dumnezeu date lui Israel, aceluia trebuie să-i fie clare urmările care rezultă din aceasta.

7.1.5  O biruinţă a împotrivitorului?

Dacă Dumnezeu ar putea să împlinească profeţiile Sale date cu privire la Israel numai în sens „spiritual” în Adunare, atunci împotrivitorul ar fi avut din aceasta o biruinţă permanentă, şi i-ar fi reuşit să zădărnicească împlinirea exactă a profeţiilor. Nici un israelit din vremea aceea nu ar fi putut presupune vreodată că înţelesul lor ar fi o împlinire în sens spiritual; şi tot aşa nici un credincios din zilele de astăzi, care citeşte cuvântul în simplitate. Nu, satan nu va triumfa. Dumnezeu nu retrage nimic din ceea ce El Şi-a propus. El nu permite nimănui să nimicească planurile Sale.

Într-adevăr o intercalare, pe care Dumnezeu a prevăzut-o deja, a întrerupt pentru un timp împlinirea imediată a planurilor Sale; însă în aparenta sa biruinţă satan s-a înşelat singur; în cele din urmă el a împlinit numai intenţiile ascunse ale lui Dumnezeu şi a creat spaţiu ca prin aceasta toată bogăţia gloriei lui Dumnezeu să vină la lumină (vezi § 10). Deoarece ridicarea scaunului de domnie al lui David a fost amânată pentru un timp, există un gol temporar în care Dumnezeu poate pregăti o mireasă pentru Hristosul Său, care va avea parte împreună cu El la domnia Sa. Acum poate fi constituită Biserica Dumnezeului celui viu, care Îl va recunoaşte în timpul lepădării Sale pe pământ, are parte de înjosirea Lui şi suferă împreună cu El, şi de aceea ea va avea parte şi de înălţarea şi onoarea Lui. Când mireasa va fi luată în cer, satan cu îngerii lui vor trebui să părăsească locul lui/lor din cer şi el va fi „cuprins de mânie mare” (Apocalipsa 12.7-12).

Profeţii nu au ştiut nimic despre această taină. Profeţiile lor s-au referit numai la pământ. Nici satan nu a putut găsi în profeţii vreun indiciu cu privire la un popor care va ocupa locul ceresc, pe care până acum numai el şi îngerii lui l-au ocupat. El nu a ştiut nimic despre faptul că el şi demonii lui trebuiau să fie expropriaţi în favoarea unui popor care urma să fie eliberat de pe pământ şi introdus în cer. Dumnezeu a luat ca prilej tocmai aparenta biruinţă a lui satan, ca să dezvăluie această taină şi s-o ducă la îndeplinire. Prin aceasta este pecetluită prăbuşirea totală şi veşnică a lui satan şi este arătată înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, harul Său bogat şi maiestatea Sa inviolabilă. Însă aceasta nu este totul: când poporul ceresc va fi intrat odată acolo, unde până acum numai satan locuieşte, ca pas următor Dumnezeu va instaura pe pământ Împărăţia Sa pământească, pe care satan credea că o va nimici: Împărăţia de o mie de ani. Înainte de aceasta satan va fi luat de pe pământ şi încuiat în adânc (Apocalipsa 20.1-3). Prin aceasta se va împlini literalmente fiecare detaliu al Cuvântului lui Dumnezeu şi se va confirma în mod desăvârşit credincioşia lui Dumnezeu şi veridicitatea profeţilor Săi.

Cheia corectă pentru interpretare este deci foarte strâns legată cu gloria Domnului şi cu Numele Său.

7.2  Gânduri de bază referitoare la natura şi scopul profeţiei

7.2.1  Subiectul şi ţelul profeţiei

Mulţi creştini se preocupă relativ repede după convertirea lor cu studiul profeţiei şi citesc comentarii în acest sens. Dar şi pentru alţi credincioşi profeţia are o oarecare atracţie. Cu regret mulţi se preocupă cu aceste lucruri de cele mai multe ori numai dintr-o anumită curiozitate cu privire la evenimentele viitoare. Însă profeţia şi prorociile nu vor să satisfacă curiozitatea noastră, ci să ne îndrepte atenţia spre Domnul Isus Hristos: „Mărturia lui Isus este duhul profeţiei” (Apocalipsa 19.10).

Profeţia ne-a fost dată nu în primul rând ca să ne prezinte evenimentele viitoare; ea trebuie să prezinte demnitatea, onoarea şi gloriile care vor constitui partea Domnului nostru Isus în viitor aici pe pământ. Însă ea revelează şi judecăţile îngrozitoare ale lui Dumnezeu, care vor veni asupra pământului. Însă judecăţile sunt numai mijloace pentru atingerea scopului: să pregătească pământul pentru instalarea Împăratului potrivit gândurilor lui Dumnezeu pe muntele Său sfânt Sion (Psalm 2). El „trebuie” (1. Corinteni 15.25) să „domnească” (Luca 19.27) în aceeaşi lume în care El a fost smerit „până la moarte pe cruce” (Filipeni 2.8). Înălţarea pe pământ trebuie să corespundă locului de smerenie, pe care El l-a ocupat aici pe pământ: cu cât mai adâncă a fost lepădarea, cu atât mai mare trebuie să fie înălţarea. Este un principiu neschimbabil al lui Dumnezeu, să înalţe pe cel care s-a smerit pe sine însuşi (Luca 14.11). Şi aceasta este un motiv pentru faptul că profeţiile Vechiului Testament trebuie să se împlinească în sens textual. Într-un anumit sens este o necesitate morală, ca acolo unde odinioară a stat crucea să stea cândva scaunul de domnie.

Gloria lui Hristos este deci ţelul lui Dumnezeu (vezi de exemplu Efeseni 1.9,10) și din cauza aceasta este şi subiectul Scripturii. Nu ne arată Duhul lui Dumnezeu în Luca 24.27, că pe profeţi îi interesa această glorie, când El spune: „Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat în toate Scripturile cele despre El”? De aceea la studiul profeţiei nu vrem să căutăm să aflăm ceva despre evenimentele actuale sau despre cele viitoare, ci să aflăm despre slava Domnului nostru. Vrem să ne rugăm, să primim lumină în sufletele noastre, ca să înţelegem mai bine, ce glorii vor caracteriza pe Domnul Isus, atunci când El va apărea aici pe pământ. Vrem să ne rugăm, ca noi să ne bucurăm de onoarea care I se va aduce ca urmare a lucrării măreţe de pe Golgota. Acolo El a adus satisfacţie deplină Dumnezeului sfânt cu privire la păcate şi a revelat gloria Sa. În primul rând aceasta ar trebui să fie un interes al inimii noastre, şi nu al minţii noastre.

Israel, Ierusalim, Ninive, Babilon sau alte cetăţi şi naţiuni sunt într-adevăr subiectul profeţiei, dar nu ţelul propriu-zis. Dacă înţelegem corect acest gând, ne va deveni clar, că numai Hristos poate fi ţelul propriu-zis al tuturor profeţiilor (compară cu Apocalipsa 19.10). Hristos este centrul, şi toate popoarele, da, toate lucrurile de pe pământ trebuie să se orienteze după El. Unii vor fi nimiciţi în judecată, alţii vor fi rânduiţi în jurul acestui centru şi vor face ca gloria Lui să fie mai mare, şi ei îşi vor primi însemnătatea lor numai după felul cum ei stau faţă de Hristos.[4]

Aceasta înseamnă: cheia cea mai importantă pentru înţelegerea profeţiei constă în a înţelege subiectul ei principal: gloria lui Hristos. Dacă inima noastră este plină de simpatie faţă de Salvatorul şi Domnul nostru, atunci în mod corespunzător vom avea interese faţă de toate care se referă la El, chiar dacă ele nu se referă direct la noi. Noi întrebăm astăzi deseori: Şi ce înseamnă aceasta pentru noi? Această întrebare în sine într-adevăr nu este de respins, dar noi ar trebui să învăţăm să întrebăm în primul rând: Şi ce înseamnă aceasta pentru El? Deseori noi suntem destul de repezi să căutăm şi să găsim ceva care se referă la noi oamenii. Însă gândurile lui Dumnezeu nu se îndreaptă în primul rând la noi oamenii, ci la Hristos. De altfel acest principiu este deosebit de important nu numai pentru studiul profeţiei, ci şi pentru oricare altă parte a adevărului şi a practicii creştine.[5]

Probabil considerăm că noi ca creştini nu avem nevoie să citim anumite locuri din Noul Testament, deoarece acolo nu este prezentat viitorul creştin, ci viitorul lui Israel (de exemplu Matei 24.1-44). Dar dacă avem felul de gândire al lui Hristos, vom studia tocmai aceste versete, ca să descoperim ce onoare şi glorie va avea parte Domnul Isus la sfârşit aici pe pământ, şi ne vom bucura de aceasta, deoarece noi „iubim arătarea Lui” (2. Timotei 4.8). Dacă ochiul nostru este îndreptat cu credincioşie şi sincer spre El, atunci şi toate celelalte vor deveni clare şi „tot trupul va fi lumină” (Luca 11.34). Vom vedea atunci lucrurile din aceeaşi perspectivă ca Dumnezeu, care în toate Se gândeşte la Hristos. Dacă Hristos stă în centru, atunci profeţia nu mai este un subiect al speculaţiilor referitoare la posibile împlini trăite şi aşteptate, ci este un prilej să ne bucurăm de gloria viitoare a lui Hristos.

Abia atunci când vom citi obiectiv Biblia, şi nu străduindu-ne din răsputeri să găsim în ea evenimentele actuale, vom fi gata să-L căutăm şi să-L găsim în ea pe El, Domnul nostru. Atunci evenimentele actuale ne vor influenţa tot aşa de puţin precum ne influenţează ideile oamenilor şi conduc gândurile noastre în direcţie falsă. Singura cale pentru a înţelege corect Biblia este ca noi să fim gata să renunţăm la lucruri pentru Hristos: voinţa proprie, ideile noastre preconcepute, dorinţele, intenţiile şi aşteptările noastre, chiar şi cele referitoare la viitor. Numai dacă nu vom încerca să citim în Biblie ceea ce vrem noi[6], vom putea să preluăm din Scriptură gândurile lui Dumnezeu. Chiar dacă noi suntem cu mult în urma acestor pretenţii, vrem totuşi să ţinem cu tărie la principiul acestei chestiuni şi nu să încercăm să punem ştacheta mai jos.

7.2.2  Scopul profeţiei

7.2.2.1  Mai întâi: Ce nu este scopul ei propriu-zis

Aşa cum există neînţelegeri referitoare la subiectul profeţiei tot aşa sunt divergenţe larg răspândite cu privire la funcţia şi rolul profeţiei. Multe profeţii s-au împlinit în naşterea, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos. De aceea mulţi consideră că scopul profeţiilor Vechiului Testament s-a împlinit deja, dacă evenimentele trecute sunt explicate. Se crede că profeţiile ne-au fost date pentru ca noi să avem astăzi la îndemână un mijloc de ajutor ca să putem convinge pe cei necredincioşi despre originea divină a Sfintei Scripturi. Astfel, potrivit moto-ului cunoscut „Şi totuşi Biblia are dreptate!”, se cercetează cât se poate de bine analele istoriei, ca să se găsească pe cât posibil de multe profeţii împlinite şi în felul acesta să se folosească un număr pe cât posibil de mare de dovezi împotriva criticilor Bibliei. Desigur aceasta poate fi uneori de folos şi poate linişti pe credincioşii îngrijoraţi. Însă autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu nu este dependentă de faptul că profeţiile sunt confirmate prin evenimentele istorice. Pe lângă aceasta în acest caz există pericolul de a delimita profeţiile la anumite evenimente istorice şi prin aceasta să se treacă cu vederea însemnătatea propriu-zisă a lor, deoarece noi credem că împlinirea propriu-zisă a avut loc deja.

Să ţinem seama: nu istoria explică profeţia, ci profeţia explică istoria. Chiar dacă suntem uimiţi cât de exact s-a împlinit fiecare detaliu al unei profeţii sau alteia, totuşi această împlinire nu este ceea ce este important pentru Dumnezeu în această profeţie. Mult mai important este că Dumnezeu prin profeţie ne face cunoscut intenţia Sa cu privire la istorie şi El ne-a dat Duhul Său pentru ca Acesta să ne dea înţelegere în privinţa aceasta. Deci dacă noi nu ne mai preocupăm în primul rând cu împlinirea profeţiei, atunci nu mai contează dacă este vorba de profeţii care s-au împlinit sau urmează să se împlinească. Noi vom fi atunci mai mult preocupaţi să înţelegem gândurile lui Dumnezeu cu privire la anumite evoluţii, şi mai puţin cu felul în care aceste lucruri au avut loc sau urmează să aibă loc.

Numai Duhul Sfânt ne poate da siguranţă divină prin credinţă şi să ne facă „cunoscut cele viitoare” (Ioan 16.13). Gândurile noastre proprii sunt numai simple speculaţii. Cu privire la viitor ne sunt prezentate gândurile şi planurile lui Dumnezeu prin profeţie. Dumnezeu doreşte prin părtăşia, pe care noi o putem avea deja astăzi cu El, nu numai să ne mângâie şi încurajeze, ci spre bucuria inimii noastre să ne dea o speranţă printr-o perspectivă minunată cu privire la viitor. Pentru aceasta El trebuie să ne facă cunoscut planurile Sale, pentru ca credinţa noastră să nu fie influenţată nici prin gândirea noastră şi nici umplută prin teorii sau fantezii imaginate de noi înşine, ci să fie călăuzită de siguranţa divină.

S-ar putea foarte uşor gândi, că istoria – cu împlinirea profeţiilor – este singurul interpret al profeţiei. Dar nu este aşa. Desigur noi putem compara profeţiile împlinite cu faptele istorice, şi dacă profeţia a fost corect interpretată, cu siguranţă ea va fi în concordanţă cu faptele istorice. Dar gândul, că nu poate fi o înţelegere corectă a scrierilor profetice până când evenimentele profeţite nu au avut loc, nu este biblic. Ar mai fi trebuit atunci Domnul Isus să mustre pe ucenici: „O, nepricepuţilor şi înceţi (trândavi, inerţi) cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii!” (Luca 24.25)? Ei ar fi trebuit să aibă înţelegere a profeţiilor, înainte ca acestea să se împlinească, căci atunci împlinirea lor nu i-ar fi surprins. În exemplul lui Daniel vedem că el a „înţeles din cărţi” (Daniel 9.2). El a studiat scrierile profetului Ieremia şi a înţeles ceva, înainte ca profeţia să se fi împlinit! Daniel ştia şi înţelegea deja atunci ce va avea loc la sfârşit (Daniel 10.4). Apocalipsa 1.1 spune că robilor lui Dumnezeu trebuia să li se arate ceva din „ce trebuie să aibă loc în curând”. Toate aceste locuri din Biblie nu au nici un sens, dacă profeţiile pot fi cunoscute şi înţelese abia după împlinirea lor.

7.2.2.2  Profeţie şi sfinţire

Misiunea profeţiei nu este să dovedească că Dumnezeu vorbeşte şi poate spune mai dinainte adevărul în anumite întâmplări neobişnuite.

• Profeţia trebuie să ne facă să înţelegem gândurile lui Dumnezeu referitoare la gloria viitoare a lui Hristos.
• Ea trebuie să ne cucerească prin aceasta pentru Persoana Fiului Său.
• Ea trebuie să ne înveţe ce corespunde şi ce nu corespunde demnităţii acestei Persoane.
• Ea trebuie să înveţe inimile şi conştiinţele noastre cum noi putem merge astăzi drumul nostru de credinţă pe un drum al ascultării şi despărţirii de rău.

Aşa ar trebui în mod deosebit studiul judecăţilor profetice, care ocupă o foarte mare parte a cuvintelor profetice, să aibă asupra noastră o influenţă morală, prin aceea că ne despart de tot ce stă sub judecată. Aşa scrie de exemplu Petru iudeilor din diaspora, după ce el a vorbit despre arderea pământului şi a lucrărilor de pe el: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă!” (2. Petru 3.11).

Atunci nu ne vom aştepta să domnim deja astăzi, aşa cum cred unii creştini, ci noi aşteptăm momentul despre care ne este relatat în 1. Corinteni 6.2[7]. Acest moment stă, aşa cum ne arată Apocalipsa 20.6[8], în legătură cu revenirea Domnului.

7.2.2.3  Folosirea cuvântului profetic în timpul nostru

2. Petru 1.16-21: Pentru că v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos nu urmând basme iscusit alcătuite, ci fiind martori oculari ai măreţiei Sale. 17. Pentru că El a primit de la Dumnezeu Tatăl onoare şi glorie, când un astfel de glas I-a fost adresat prin gloria minunată: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Eu Îmi găsesc plăcerea“; 18. şi noi am auzit acest glas rostit din cer, fiind împreună cu El pe muntele cel sfânt. 19. Şi noi avem mai tare cuvântul profetic, la care bine faceţi că luaţi aminte (ca la o lumină strălucind într-un loc întunecos), până se va ivi ziua [textual: se luminează deodată de ziuă] şi va răsări steaua de dimineaţă [textual: aducătorul de lumină[9]] în inimile voastre, 20. ştiind întâi aceasta, că nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură, 21. pentru că profeţia n-a fost niciodată adusă prin voinţa omului; ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt.

Cuvântul profetic, care vorbeşte despre gloria lui Hristos în Împărăţia viitoare era bine cunoscut credinciosului iudeu. Spre aceasta au arătat toate profeţiile Vechiului Testament. Aici este vorba de revelarea gloriei lui Dumnezeu în Hristos pe pământ.

Am văzut deja mai înainte că este planul lui Dumnezeu să Se glorifice în Hristos în două sfere: pe pământ şi în cer. În acest loc din Biblie ni se aminteşte de glorificarea lui Hristos pe pământ. Unii ucenici, ca martori ai transfigurării Domnului Isus pe munte, au primit suplimentar cuvântului profetic o savurare anticipată reală a acestui timp. Prin aceasta a fost consolidat acest cuvânt profetic faţă de credincioşii iudei, cărora Petru le-a scris. După cât se pare, ei erau prea preocupaţi cu această Împărăţie (despre care s-a vorbit în cuvântul profetic) ca speranţă iudaică a lor. Acum ei trebuiau să înveţe că în afară de cuvântul profetic exista şi altă lumină pentru drumul lor. Şi ucenicilor le-a venit greu să renunţe la gândul referitor la o Împărăţie pământească; ei au întrebat: „Doamne, în acest timp restabileşti Împărăţia pentru Israel?” (Faptele apostolilor 1.6). Preocuparea cu Împărăţia pământească împiedica evident pe destinatarii celei de-a doua scrisoare a lui Petru să înţeleagă corect lumina creştină. Speranţa creştină nu aşteaptă o Împărăţie pământească, ci casa Tatălui şi o Împărăţie cerească. Apostolul nu spune: iubiţi fraţi şi iubite surori, este greşit că voi vă preocupaţi cu această profeţie. – Aceasta ar fi fost în contradicţie şi cu Apocalipsa 1.3[10]. Dimpotrivă, el spune: bine faceţi (versetul 19). Deci el le confirmă chiar, că preocuparea cu profeţia este bună în sine.

Dar Petru adaugă ceva important: oricât de preţioasă este o lampă într-un loc întunecat, trist şi murdar[11], lumina ei nu se poate compara cu luminarea deodată a zilei. – În locul acesta Petru nu vrea să se refere la o anumită zi, cum ar fi „ziua lui Hristos”, când El va răsplăti pe ai Săi, sau la „ziua Domnului”, când El va judeca toată aroganţa omului şi o va nimici. Cuvântul „ziuă” este folosit în locul acesta în limba greacă fără articolul hotărât şi prin aceasta însemnă ziuă în contrast cu întunericul nopţii.[12] Acest gând este accentuat mai mult prin cuvântul „a se lumina deodată”[13], cu care stă în legătură.

Cuvântul în limba greacă „steaua de dimineaţă” (phõsphoros) nu corespunde aici cuvântului folosit în Apocalipsa (astēr prõinos, astēr orthrinos), ci prezintă steaua de dimineaţă sub un alt aspect. Textual cuvântul phõsphoros din a doua epistolă a lui Petru ar putea fi tradus cu „aducător de lumină”. Spre exemplificare un exemplu: cineva este în noapte în călătorie cu o lampă, care îi luminează puţin drumul. Dar când deodată se arată zorile dimineţii, se crapă de ziuă şi steaua de dimineaţă de asemenea „aduce lumină” („aducătorul de lumină”), importanţa lămpii scade: lumina dimineţii este mult mai strălucitoare şi se extinde mult mai departe decât lumina lămpii; de aceea ea poate să lumineze mult mai bine drumul lui. Argumentarea lui Petru este deci aşa: lumina lămpii este bună în noapte, dar lumina clară a zilei este mult mai luminoasă şi aduce mult mai multă lumină decât lampa. Petru nu spune în locul acesta, ce este această lumină. El constată numai că ziua luminează şi că este un aducător de lumină şi acesta poate să răspândească lumina sa în inimile noastre. Ca să vedem ce este lumina zilei şi ce înseamnă steaua de dimineaţă, trebuie să consultăm alte locuri din Scriptură. Cu toate că în Apocalipsa 22.16 în limba greacă se foloseşte un alt cuvânt pentru „steaua de dimineață” (astēr orthrinos), totuși acest loc din Scriptură ne arată că steaua de dimineaţă vorbeşte principial despre Hristos, aşa cum El Însuşi Se prezintă miresei ca Acela care tocmai i-a spus: „Eu vin curând” (versetul 12), şi pe care ea acum Îl roagă iarăşi: „Vino!” (versetul 17). Revenirea Sa ca steaua de dimineaţă pentru răpirea Bisericii Sale înainte de revenirea Sa ca „Soare al dreptății” (Maleahi 4.2) pentru Israel era o parte a tainei mari (vezi § 4.2.2.5).

Dacă privim un alt aspect al acestei taine (Efeseni 1.9-11,22,23), vedem cât de puternic lumina adevărului creştin luminează cuvântul profetic. Într-adevăr în Vechiul Testament era revelat că Hristos ca Fiu al Omului, care este Capul, va domni peste toate (compară cu Psalm 8), însă acolo nu citim că Hristos va fi Cap şi peste toate câte sunt în ceruri şi că El va face parte şi Bisericii Sale de gloria Sa şi de această domnie peste cer şi pământ (vezi detaliat § 10). Deci profeţiile Vechiului Testament sunt luminate prin lumina zilei, pe care noi o găsim în Noul Testament. Noi le putem înţelege în sensul lor cel mai profund numai prin lumina zilei. Cine s-ar fi gândit la citirea Vechiului Testament că Mesia Cel făgăduit va domni nu numai ca şi Cap, ci şi că El are un trup, Adunarea (Biserica), care va avea parte împreună cu El de această domnie? Chiar şi la revelarea gloriei lui Hristos pe muntele transfigurării (vezi Matei 17.1 şi versetele următoare), Petru, Iacov şi Ioan nu au ştiut că Biserica va avea cândva parte împreună cu El de această glorie.

În citatul amintit mai înainte din a doua epistolă a lui Petru într-adevăr nu este vorba atât de mult de aplicarea practică la noi astăzi, ci mai degrabă de importanţa şi împlinirea scrierilor profetice. Cu toate acestea noi avem voie să aplicăm scrierile profetice la noi astăzi. Despre această formă de aplicare a scrierilor profetice învăţăm unele lucruri de exemplu din 1. Tesaloniceni 5; apostolul Pavel aplică acolo „ziua Domnului” viitoare la noi ca creştini.

Chiar dacă noi avem voie să studiem profeţia în lumina Noului Testament, prin „lumina zilei”, totuşi aceasta nu înseamnă că noi astăzi nu mai avem nevoie de cuvântul profetic. Speranţa pământească a aşteptării Împărăţiei nu este falsă, însă ea este lărgită în inimile noastre prin lumina adevărului creştin şi a speranţei cereşti, că Domnul Isus ne va lua la Sine înainte de instaurarea Împărăţiei – şi de asemenea şi înainte de judecăţi. În privinţa aceasta nu este vorba de răpire ca eveniment în sine, de aceea nici nu se spune: „… până va răsări steaua de dimineaţă.” Mai degrabă este vorba de speranţa din inimile noastre de a-fi-răpit-la-Domnul, căci se spune: „… până va răsări steaua de dimineaţă în inimile voastre” (versetul 19). Această speranţă trebuie să joace un rol aşa de mare în sentimentele inimii noastre, că Dumnezeu încheie Cuvântul Său cu acest gând (vezi Apocalipsa 22.20).

Vedem cât de mult se deosebeşte lumina zilei în revărsatul zorilor şi a stelei de dimineaţă de lumina unei lămpi. Prin aceasta lampa profeţiei nu devine nici o lumină rătăcitoare şi nici o lumină de prisos, ci profeţia devine minunat luminată prin lumina zilei a adevărului creştin şi lumina stelei de dimineaţă a speranţei creştine. Deci când noi ne preocupăm cu profeţia Vechiului Testament şi vrem să tragem foloase din ea, este deosebit de important ca ea să fie luminată prin lumina zilei şi steaua de dimineaţă răsărită în inimile noastre.

În afară de aceasta Petru atenţionează cu privire la studierea izolată a profeţiilor. Nici un loc din Scriptură nu trebuie privit izolat, ci trebuie văzut ca parte componentă a „modelului de cuvinte sănătoase” (2. Timotei 1.13): trebuie ţinut seama de întregul context. Ceea ce uneşte toate acestea le găsim în versetele 16-18: glorificarea lui Dumnezeu în sfera pământească în Hristos.[14]

Dacă rezumăm afirmaţiile lui Petru, constatăm că apostolul voia să clarifice creştinilor iudei următoarele realităţi:

• Profeţiile referitoare la venirea Domnului, așa cum le-au vestit profeții Vechiului Testament, nu și-au pierdut valabilitatea prin înălțarea la cer a Domnului.
• Transfigurarea pe munte era deja o „savurare anticipată” a Împărăţiei aşteptate să vină şi este o garanţie pentru împlinirea desăvârşită a făgăduinţei că Împărăţia va fi instaurată pe pământ.
• Profeţiile luminează drumul credincioşilor pe pământ.
• Profeţiile trebuie văzute în lumina adevărului creştin şi cu speranţa creştină în inimă.
• Profeţiile au un ţel: Împărăţia lui Dumnezeu.
• Toate profeţiile au origine divină.

7.3  Motivul pentru profeţie

Motivul sau, altfel exprimat, baza morală pentru profeţie este infidelitatea omului, încăpăţânarea lui, abaterea lui de la gândurile lui Dumnezeu. Drept urmare Dumnezeu a trimis Cuvântul Său prin profeţi, care pe de o parte voia să convingă de păcat şi pe de altă parte să prezinte intervenţia plină de putere a lui Dumnezeu. Această intervenţie are loc în două privinţe: pe de o parte în judecată asupra păcatului şi pe de altă parte pentru eliberare şi salvare a acelora care se pocăiesc şi cred. Dacă cercetăm Scriptura, vom constata că nici starea de inocenţă şi nici mai târziu starea de credincioşie nu au dat naştere vreodată la vreo profeţie. Aici câteva exemple:

• Înainte de căderea în păcat în grădina Eden nu a fost nici o profeţie. După căderea în păcat Dumnezeu apare imediat pe scenă şi îndreaptă atenţia conştiinţei spre păcat. El aduce judecata şi în acelaşi timp vesteşte salvarea prin triumful pe care îl va avea odată Sămânţa femeii asupra şarpelui (Geneza 3.14-19).

• Următoarea profeţie este rostită de Enoh. Motivul ei este stricăciunea îngrozitoare a omului înainte de potop (Iuda 14.15).

• Purtarea rea a unuia din fiii lui Noe este motivul pentru blestemul asupra lui Canaan şi binecuvântarea asupra lui Sem și Iafet (Geneza 9.25-27).

• Nedreptatea amoriților și apăsarea prin egipteni constituie planul secund pentru profeţia despre dăruirea urmaşilor lui Avraam a ţării făgăduite (Geneza 15.13-21).

• Eşecul fiilor lui îl determină pe Iacov pe patul de moarte să le profeţească despre ce vor avea parte în viitor (Geneza 49). Şi aici este nu numai judecată ci şi făgăduirea Celui care va face pace, de care vor asculta popoarele.

• După ce izraeliţii în pustie au atins punctul lor moral cel mai de jos şi au dispreţuit mana (Numeri 21), a sosit momentul ca Dumnezeu să-l determine pe Balaam să rostească profețiile referitoare la viitorul minunat al lui Israel (Numeri 22–24). Acest viitor nu va depinde de păcatul lui Israel, ci de Steaua care va ieşi din Iacov (Numeri 24.17).

• Când preoţii au eşuat (1. Samuel 1–3), Dumnezeu trezeşte pe prorocul Samuel (compară cu Faptele apostolilor 3.24). Un alt profet vine la Eli și îi vestește atât judecata cât şi venirea Unsului lui Dumnezeu (1. Samuel 2.35).

• În timpul domniei lui Solomon nu este nici un profet, până în momentul când Solomon îşi întoarce inima de la Dumnezeu şi drept urmare Dumnezeu trimite un profet (1. Împăraţi 11.9,29).

• Când în cele din urmă împăraţii de pe linia lui David au eşuat tot mai mult, apar profeţii ale căror cărţi le avem în Biblie. Şi aici, ca întotdeauna, stricăciunea poporului este prilej ca judecata să fie vestită. În acelaşi timp se rostesc profeţii minunate despre domnia binecuvântată a lui Mesia pe pământ.

• După ce stricăciunea cea mai îngrozitoare a conducătorilor religioşi ai poporului s-a arătat în modul cel mai evident (Matei 23), găsim în capitolul următor cunoscuta relatare despre timpul din urmă.

7.4  Tema profeţiei

Cu toate că temele profeţiei se extind peste un spectru larg, ele au totuşi ceva comun: toate se referă la pământ. Motivul: profeţia este totdeauna cauzată de eşecul omului aici pe pământ; pe de altă parte Dumnezeu doreşte să Se glorifice în Hristos aici pe pământ şi pentru aceasta a ales poporul Său Israel ca punct central. Deci în cele din urmă toate profeţiile au în vedere glorificarea lui Hristos pe pământ. Locul unde Dumnezeu desfăşoară public toată puterea Sa şi binecuvântează poporul Său pe pământ este Israel. Din scrierile profetice învăţăm că judecăţile lui Dumnezeu sunt puse în mâinile Fiului Său şi că realizarea ţelurilor Sale, de a înălţa pe Fiul Său şi de a binecuvânta pe poporul Său, cu tot eşecul omului, sunt asigurate, da, chiar prin aceasta. Prin urmare profeţiile Vechiului Testament vorbesc în mod deosebit despre gloria lui Hristos în legătură cu iudeii şi cu păgânii. Ele revelează în privinţa aceasta căile de guvernare ale lui Dumnezeu în judecata asupra naţiunilor şi în domnia poporului Său Israel. Societatea cerească devine numai atunci indirect subiect al revelaţiei profetice în măsura în care ea este legată cu domnia pe pământ (de exemplu Apocalipsa 21.9 şi versetele următoare). Când sunt descrise relaţiile din cer, în mod deosebit trebuie arătat cum este legat cerul sau locuitorii lui cu domnia asupra pământului. Exemple deosebit de remarcabile în această privinţă din cartea Apocalipsa sunt capitolele 4, 5 şi 21.

7.5  Relaţia profeţiei cu alte părţi ale adevărului

În cele din urmă vrem să ţinem seama că Scriptura nu constă numai din profeţii, ci ea este strâns întreţesută cu celelalte părţi ale adevărului. De aceea pentru înţelegerea corectă a profeţiei trebuie să înţelegem şi celelalte părţi ale adevărului. Reciproc, înţelegerea profeţiei ne ajută să înţelegem mai bine aceste celelalte părţi. În această carte prezentăm în mod deosebit adevărul despre Adunare (Biserică), deoarece tocmai înţelegerea corectă a fiinţei Bisericii este premisa indispensabilă pentru înţelegerea corectă a afirmaţiilor profetice. Reciproc, la rândul lor afirmaţiile profetice referitoare la viitorul lui Israel spre deosebire de viitorul Bisericii ajută să se înţeleagă poziţia deosebită a Bisericii.

7.6  Premise pentru înţelegerea profeţiei

7.6.1  Să dai loc Duhului

Cel mai important la studiul profeţiei nu este aptitudinea de a interpreta texte, aşa cum se face în clasele superioare la gimnaziu în orele de literatură. Această rătăcire se poate des întâlni în teologie. Într-adevăr scrierile profetice ca parte a Cuvântului lui Dumnezeu sunt inspirate prin Dumnezeu şi folositoare pentru oricine le citeşte, însă folosul deplin îl are numai acela care aduce cu sine şi premisa morală, pe care o cere Cuvântul lui Dumnezeu. Aceia care cred în Domnul Isus Hristos şi în lucrarea Sa şi cunosc iertarea păcatelor lor, au pe Duhul Sfânt locuind în ei. El este Acela care ne arată pe „Cel care va veni” şi cercetează „adâncimile lui Dumnezeu” (Ioan 16.13; 1. Corinteni 2.10), pe care omul natural nu le poate înţelege (1. Corinteni 2.14). Ceea ce numai Duhul ştie, poate numai El singur să înveţe pe alţii. De aceea noi trebuie să dăm loc Duhului Sfânt în viaţa noastră. Pentru aceasta rugăciunea şi dependenţa de Dumnezeu, precum şi judecarea de sine sunt premise esenţiale (vezi Daniel 9.3,5), şi la studiul profeţiei (Daniel 9.2; vezi şi expunerea în § 22.28).

7.6.2  A fi ascultător

O altă premisă importantă pentru a înţelege corect profeţia este: Dumnezeu priveşte în inimile noastre şi ştie dacă există starea de pregătire reală pentru a vrea să duci o viaţă sfântă. Un efect al tuturor Scripturilor, şi prin aceasta şi al profeţiei, trebuie să fie sfinţirea noastră (2. Timotei 3.16,17). Numai în măsura în care noi suntem dispuşi să schimbăm felul nostru de gândire, gândurile noastre, obiceiurile noastre, convingerile noastre, căile noastre, înfăţişarea noastră la exterior, locurile unde mergem şi aşa mai departe, şi să le orientăm spre ceea ce ne arată Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu ne va revela gândurile Sale.

Principial Cuvântul lui Dumnezeu nu vrea numai să ne lărgească cunoaşterea ci şi să învioreze sentimentele noastre faţă de Domnul şi Salvatorul nostru şi să schimbe comportarea noastră. Vrem noi cu adevărat să avem lumină pentru drumul nostru, ca să producă o schimbare a felului nostru de a gândi şi, deseori strâns legat de aceasta, a umblării noastre? Vrem noi să ascultăm cu adevărat? Sau vrem să alegem noi înşine ce vrem să primim din Cuvântul lui Dumnezeu şi să transpunem în fapte? Atunci vom primi cunoştinţă eventual despre anumite fapte profetice, dar nu vom învăţa să cunoaştem gândurile lui Dumnezeu. Drept urmare nu se va realiza ceea ce Dumnezeu intenţionează să facă printre altele prin profeţie: sfinţirea noastră.

Cartea Apocalipsa, ca şi carte aproape în întregime profetică, nu întâmplător începe cu cuvintele: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi ce trebuie să aibă loc în curând” (Apocalipsa 1.1). Aici nu se adresează simplu creştinilor, ci acelora care se supun Domnului ca robi şi doresc să fie ascultători. „Fericiţi” sunt numiţi în versetul 3 aceia, care nu numai citesc şi aud, ci şi vor să păzească ceea ce ei citesc şi aud; aceia care cunosc voia lui Dumnezeu şi vor s-o facă, oricât de slab împlinită ar putea ea să fie uneori în practică (vezi pe Avraam în capitolul următor).

7.6.3  Să fim conştienţi de marea onoare a prieteniei

Dacă Dumnezeu ne face cunoscut afirmaţii profetice, aceasta înseamnă că El ne consideră ca prieteni ai Lui, căci El ne încredinţează planurile şi intenţiile Lui tainice. În Geneza 18.17 Dumnezeu spune: „Să ascund Eu de Avraam ce vreau fac?” De ce „de Avraam”? Avraam era prieten al lui Dumnezeu (Iacov 2.23). Era o prietenie care stătea în legătură cu fapte ale dreptăţii (Iacov 2.20-22) şi cu o veghere, ca în casa lui să fie respectată calea Domnului (Geneza 18.19). Dumnezeu doreşte să vorbească cu noi în felul în care vorbeşte un om cu prietenul său. Un prieten adevărat are interese reale faţă de ce spune celălalt, chiar dacă nu se referă la el însuşi. Fie că este vorba de afirmaţii profetice ale Vechiului Testament sau ale Noului Testament (de exemplu în evanghelia după Matei 24 sau în cartea Apocalipsa): profeţia în general rareori se referă la noi ca creştini. Şi cu toate acestea ea este de mare interes pentru noi creştinii, deoarece ea se referă la gloria lui Hristos şi a altor grupe de sfinţi, pe care El îi iubeşte, şi deoarece Hristos nu ne tratează ca robi, care nu ştiu ce face stăpânul lor, ci ne numeşte prietenii Săi, căci El ne face cunoscut tot ce El a auzit de la Tatăl (Ioan 15.15).

Avraam ştia mult mai mult decât Lot despre profeţia referitoare la Sodoma şi Gomora, cu toate că nu Avraam ci Lot ca locuitor al Sodomei era direct atins. Atunci când noi după răpirea noastră vom privi din cer cum se împlineşte pe pământ „programul” profetic, vom fi în poziţia lui Avraam, care vorbea cu Dumnezeu (Geneza 18.22,23; compară şi cu Geneza 19.29), mijlocea[15] pentru Lot şi privea din depărtare împlinirea prorociei (Geneza 19.27,28). Este un privilegiu mult mai mare, ca în părtăşie cu Domnul să cunoşti gândurile Sale referitoare la evoluţiile din viitor – chiar dacă nu noi, ci alţii sunt afectaţi de ele -, decât să scoţi mângâiere şi ajutor din evenimentele profeţite, ceea ce cu siguranţă credincioşii aflaţi în necaz vor face.

7.7  Felul de a proceda la preocuparea cu Scriptura

Dacă studiem felul cum scriitorii Noului Testament au înţeles cuvântul Vechiului Testament, din Scriptură se pot deduce principial trei felul diferite de procedare:

7.7.1  Metoda literar-istorică de interpretare

Deosebit de frecvent găsim în Scriptură aşa-zisa metodă literar-istorică. Domnul Isus vorbeşte despre Vechiul Testament de cele mai multe ori în această formă. Şi Ştefan foloseşte în vorbirea lui lungă în principal această metodă (Faptele apostolilor 7). În acest caz afirmaţiile sunt privite ca evenimente istorice şi sunt luate „textual” (cu excepţia prezentării imaginilor şi folosirea simbolurilor). Cei mai mulţi creştini sunt de acord că, cărţile istorice şi poetice (de la Geneza şi până la Cântarea Cântărilor inclusiv) pot fi interpretate literar-istoric. Această părere are o importanţă mare în timpul actual, căci ea determină dacă poziţia şi misiunea Bisericii este descrisă (şi poate fi descrisă) cu afirmaţiile Vechiului Testament. Şi ea este importantă cu privire la viitor, deoarece ea determină dacă pentru Israelul ca naţiune există sau nu un viitor.[16]

7.7.2  Interpretarea tipologică

În cadrul interpretării tipologice persoanele şi evenimentele sunt privite alături de înţelesul lor literar-istoric şi ca model sau imagine despre ceva care se reflectă pe un alt nivel. Un exemplu cunoscut în acest sens găsim în epistola către Galateni 4.21-26: „Spuneți-mi, voi, care doriți să fiți sub Lege, nu ascultaţi de Lege? Pentru că este scris că Avraam a avut doi fii: unul din cea roabă şi unul din cea liberă. Dar cel din femeia roabă a fost născut după carne, iar cel din femeia liberă, prin promisiune; lucrurile acestea sunt spuse în pilde, pentru că acestea sunt două legăminte: unul de la Muntele Sinai, născând pentru robie, care este Agar. Pentru că Agar este Muntele Sinai, în Arabia, şi corespunde Ierusalimului de acum, şi ea este în robie cu copiii ei; dar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este mama noastră.” Galatenii au fost aici mai mult sau mai puţin mustraţi de apostolul Pavel, deoarece ei nu au înţeles să interpreteze corect imaginile din Vechiul Testament. Pavel a considerat în privința galatenilor că ei aveau pricepere în vorbirea simbolică (tipologie) a Vechiului Testament.

Interpretarea tipologică este posibilă şi pentru multe alte capitole ale Vechiului Testament şi este sprijinită şi prin alte locuri biblice (vezi în privinţa aceasta în mod deosebit epistola către Evrei[17]. Chiar dacă această metodă se aplică în primul rând la cărţile istorice, noi nu vrem s-o excludem pentru cărţile profetice. În cadrul acestei metode de interpretare este însă important ca persoanele să fie privite ca persoane reale şi existenţa lor istorică să nu fie pusă la îndoială.

Noi dorim să încurajăm în sensul din Galateni 4.21 și versetele următoare, să se cerceteze înţelesul tipologic al persoanelor, evenimentelor, prescrierilor şi profeţiilor Vechiului Testament. Mulţi s-au referit la pericolele la care a dat naştere în trecut o interpretare falsă a tipologiei. Însă aceasta nu este din cauza interpretării tipologice în sine însăşi, ci că nu s-a ţinut seama de principii importante: în primul rând o învăţătură creştină nu trebuie construită pe baza propriei înţelegeri a unui model din Vechiul Testament, şi în al doilea rând în interpretare nu este voie să se meargă atât de departe, să se „introducă” afirmaţii în text – deoarece ele susţin construcţia proprie de idei -, care nu sunt cuprinse acolo. În afară de aceasta la aplicarea la noi nu trebuie să se piardă din vedere învăţăturile suplimentare ale Noului Testament.[18] În Sfânta Scriptură nu există nimic care nu ar avea să ne spună ceva, chiar dacă noi nu înţelegem tot ce vrea Dumnezeu să ne spună prin aceasta. Nu degeaba se spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare” (2. Timotei 3.16).

R. Senk caracterizează aplicarea tipologică la noi creştinii, contrar celor ce noi învățăm din Galateni 4.21 și versetele următoare, ca un „afront” împotriva lui 1. Corinteni 4.6 („… ca să învăţaţi în noi să nu treceţi peste ceea ce este scris”)[19]. Aceia, care folosesc acest loc din Biblie, ca prin aceasta să respingă interpretarea tipologică, nu ţin seama de întreg contextul: „Iar aceasta, fraţilor, le-am spus despre mine și Apolo, pentru voi, ca să învăţaţi în noi să nu treceţi peste ceea ce este scris, ca să nu vă lăudaţi unul cu altul împotriva celuilalt.”

Dacă vom lua bine seama la acest context, vom constata că acest verset în nici un caz nu poate fi aplicat la tipologia Sfintei Scripturi. Pavel a vorbit până acum aproape exclusiv despre Apolo și despre sine însuși. Ei înşişi se vedeau ca slujitori robi smeriţi sau administratori ai lui Dumnezeu, care în smerenie voiau să ocupe locul lor faţă de acţiunea lui Dumnezeu (1. Corinteni 4.1-5). Dar nu avea aceasta nimic de spus corintenilor? Ba da, de aceea Pavel li se adresează acum şi le spune, ca să zicem aşa: fraţilor, aceasta este valabil nu numai pentru mine și Apolo! Am spus aceasta ca exemplu pentru voi, pentru ca voi să puteţi învăţa de la noi ce atitudine ar trebui să aveţi voi înşivă. Această atitudine smerită, umilă, nu se potriveşte numai pentru noi, ci şi pentru voi. Scriptura face clar ce loc se cuvine nu numai pentru noi, ci şi pentru voi. Pentru aceasta am citat patru locuri din Scriptură (1. Corinteni 1.19,31; 3.19,20), pe care voi cu siguranţă le cunoaşteţi din Vechiul Testament. Acum voi trebuie să transpuneţi în faptă în comportarea voastră această regulă generală: voi nu trebuie să ocupaţi un loc mai înalt decât vi-l atribuie Scriptura.

Acest verset înseamnă deci cu totul altceva decât el este smuls din context şi abuzat de el, pentru a pune la îndoială o anumită interpretare sau mod de interpretare. În afară de aceasta aplicarea acestui loc la tipologie ar sta într-un contrast grosolan față de Galateni 4.21 și versetele următoare şi faţă de epistola către Evrei.

Cu toate că noi înşine recomandăm interpretarea tipologică a Sfintei Scripturi, recunoaştem că la un astfel de mod de interpretare se poate merge prea departe. Ca şi multe altele, ea poate fi folosită spre binecuvântare, precum şi spre paguba cititorului şi ascultătorului. În orice caz trebuie cercetat conştiincios la ce exact anume se referă un model şi trebuie căutat în Scriptură după paralele univoce. Dintr-o singură imagine vechi-testamentală nu trebuie să se clădească nici o învățătură nou-testamentală, ci o învățătură nou-testamentală poate fi cel mult confirmată printr-un model din Vechiul Testament.

7.7.3  Aplicarea practică

Dumnezeu Însuşi este neschimbător şi prin aceasta şi Fiinţa lui Dumnezeu, care determină acţiunea Sa cu oamenii, este neschimbătoare. De aceea multe principii biblice, care devin clare în diferite întâmplări istorice sau se găsesc în scrierile profetice sau poetice, au şi pentru noi valabilitate morală. În 1. Corinteni 10.6-11 găsim un potrivit pasaj pentru argumentare:

1. Corinteni 10.6-11: 6 Şi aceste lucruri li s-au întâmplat ca exemple pentru noi, ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit şi aceia. 7 Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: „Poporul s-a aşezat să mănânce şi să bea; şi s-a sculat să joace“. 8 Să nu curvim, cum au curvit unii dintre ei şi, într-o singură zi, au căzut douăzeci şi trei de mii. 9 Să nu ispitim pe Hristos, cum L-au ispitit unii dintre ei şi au pierit prin şerpi. 10 Să nu murmuraţi, cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de Nimicitorul. 11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne fie exemple şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.

Murmuratul de exemplu – aceasta înseamnă să critici providenţa sau rânduiala lui Dumnezeu – este astăzi la fel de condamnabil ca şi la poporul Israel (vezi Numeri 16). Această aplicare practică este la fel ca multe alte locuri, chiar şi a locurilor profetice, nu numai posibilă, ci chiar importantă: Pavel scrie că aceste lucruri „s-au întâmplat ca exemple pentru noi” (versetul 6). Dar şi aici este important să se constate că această aplicare la noi nicidecum nu anulează istoricitatea persoanelor implicate sau a evenimentelor, şi ea nu vorbeşte împotriva vreunui alt înţeles tipologic.

În mod deosebit în comunitățile marcate reformatoric predomină gândul că profeţiile Vechiului Testament nu s-ar împlini literalmente, ci că ele s-au împlinit deja în Biserică. Aceasta este dedus din faptul că apostolii citează deseori din Vechiul Testament şi aplică aceste citate la Biserică. În cercurile evanghelicale se crede mai degrabă într-o literalmente împlinire a profeţiilor Vechiului Testament, dar deseori se cade în extrema cealaltă, prin aceea că se neglijează profeţiile şi se crede că ele ar fi fost scrise numai pentru Israel şi pentru noi nu ar avea nici o importanţă. După părerea noastră ambele interpretări sunt false.

Dar din ce motiv studiul profeţiei ar trebui să fie preţios şi pentru noi creştinii, dacă profeţiile nicidecum nu se împlinesc cu noi? De ce apostolii au susţinut mesajele lor foarte des cu citate din Vechiul Testament? Motivul constă nu numai în aceea că mulţi credincioşi la începutul creştinismului erau dintre iudei şi de aceea cunoşteau Vechiul Testament. Şi noi suferim o pierdere mare dacă neglijăm profeţiile din Vechiul Testament – chiar dacă ele se referă nemijlocit numai la Israel şi se vor împlini literalmente numai în Israel, aşa cum nenumărate făgăduinţe s-au împlinit deja literalmente.

Afară de aceasta „aceste lucruri s-au întâmplat ca exemple pentru noi” (versetul 6), şi „toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise spre învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin încurajarea Scripturilor, să avem speranţă” (Romani 15.4). În afară de aceasta „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2. Timotei 3.16). Deci Vechiul Testament ne face cunoscut lucruri, care în special pentru noi au trebuit să aibă loc (versetul 6).

Însă în locul acesta nu citim că acele profeţii se vor împlini în Adunare (Biserică). Ele sunt un „model” pentru noi şi „folositoare”; este vorba de încurajare şi învăţătură pentru noi, dar niciodată de împlinire în noi. Dacă vrem să alegem expresiile biblice, atunci vorbim despre învăţături, instruiri, modele, încurajări, sau alegem noţiunea colectivă aplicaţii. Apostolii aplică scrierile Vechiului Testament la noi şi vorbesc desigur despre aplicaţii ale făgăduinţelor Vechiului Testament, cu toate că unii comentatori pun aceasta la îndoială. Totodată ei afirmă deplin convinşi, că este „desigur” vorba de împlinirea profeţiilor, atunci când apostolii citează din Vechiul Testament.[20] Însă apostolii nicidecum nu vorbesc despre împlinire. Să aplici profeţiile la Adunare (Biserică) sau la situaţia actuală este altceva decât să vezi împlinirea lor în ele.

Pentru o mai bună înţelegere să privim două exemple, mai întâi 1. Tesaloniceni 5.4,5: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca ziua să vă surprindă ca un hoţ. Pentru că voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” Apostolul se referă aici la mult citata „ziua Domnului” în Vechiul Testament şi spune creştinilor din Tesalonic, că ei ar trebui să trăiască în mod corespunzător ca „fii ai luminii şi fii ai zilei” şi nu ca fii ai întunericului şi fii ai nopţii. Cuvântul „fii” desemnează aici pe aceia care poartă caracterul aceluia cărora ei sunt fii. Deci tesalonicenii ar trebui să fie marcaţi de aceleaşi principii care sunt valabile pentru „ziua Domnului”, deoarece ei erau fii ai zilei. Aceasta înseamnă de exemplu: să recunoască că Domnul domneşte şi nici un rău nu poate fi tolerat (toate atenţionările din 1. Tesaloniceni 5 se bazează pe aceasta). Pavel ne atenţionează, ca să zicem aşa, ca noi să trăim deja astăzi aşa cum va trăi Israel în „ziua Domnului” care va veni.

Deoarece anumite principii ale lui Dumnezeu au valabilitate atât pentru poporul Israel cât şi pentru Biserică, apostolul se referă în mod justificat la această legătură. Deoarece D. M. Lloyd-Jones nu vede aceasta, el scrie (atunci când el critică punctul de vedere dispensațional): „Credincioșii trebuie să fie pregătiţi pentru această zi (capitolul 5.4), dar cum ar putea ei să fie pregătiţi, dacă ei au fost răpiţi deja cu şapte ani mai înainte?”[21] Însă Pavel spune categoric că „ziua Domnului” vine ca un hoţ pentru cei care sunt în întuneric (versetul 4), aceasta înseamnă pentru necredincioşi, care după răpirea Bisericii se vor afla încă pe pământ. Tesalonicenii dimpotrivă sunt „fii ai luminii şi fii ai zilei” şi nu ai întunericului; de aceea ei nu ar avea nimic a face cu judecata din ziua Domnului în sensul strict al cuvântului. Tocmai pentru faptul că ei sunt „fii ai zilei”, el le cere ca ei să trăiască deja acum cum se cuvine acestei zile, pentru ca ei să fie pregătiţi pentru această zi.

Al doilea exemplu îl găsim în 2. Corinteni 6.16: „Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi templul Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: ‚Voi locui şi voi umbla între ei şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.’” Acest citat din Ezechiel 37.28 nu este nicidecum, aşa cum gândeşte R. Hardmeier, „împlinirea acestui cuvânt în Biserică”[22]. El este nu numai un citat din Ezechiel 37.27, ci și, ceea ce Hardmeier trece cu vederea, din Lev 26.11,12. Acest loc se referă la locuinţa lui Dumnezeu, la Templu, când Israel după călătoria prin pustie ajunge în ţara Canaan. Locuinţa din Ezechiel 37 se referă dimpotrivă la timpul care încă nu a venit până astăzi: când cele douăsprezece seminţii vor fi iarăşi reunite sub un Împărat şi nu vor mai fi alungate din această ţară. Fie că este vorba de timpul primului templu, fie că este vorba de viitor sau astăzi în Biserică: Dumnezeu doreşte să locuiască permanent în mijlocul poporului Său, ceea ce Pavel dovedeşte cu acest citat. În locul acesta nu este vorba de o împlinire, căci profeția din Lev 26.11,12 a fost împlinită deja în timpul lui Solomon.

De altfel în cele din urmă aceste aplicaţii stau în contradicţie mare şi cu citatele din evanghelii, unde deseori se spune că o Scriptură s-a împlinit textual. Să fi fost oare cu adevărat întâmplare, că apostolii, în ceea ce priveşte aceste multe citate, niciodată nu au vorbit despre o împlinire textuală a lor? Tocmai pentru iudeii veniţi la credinţă ar fi fost absolut necesar un indiciu clar cu privire la o împlinire. Însă apostolii nu au vrut nicidecum să ofere acest gând al împlinirii cuvânt cu cuvânt, şi de aceea ei niciodată nu vorbesc despre o împlinire (cu excepţia cazului când o profeţie s-a împlinit efectiv, de exemplu Faptele apostolilor 13.32 şi versetele următoare).

7.8  Fermitate în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu

În acest capitol dorim să justificăm pentru ce după părerea noastră Cuvântul lui Dumnezeu trebuie mai întâi interpretat permanent literar-istoric.

7.8.1  Sensul vorbirii

În viaţa normală este de la sine înţeles că ceea ce ne spune cineva să-l primim „literalmente” sau textual, cu excepţia cazului când celălalt arată clar că nu este de dorit o astfel de primire. Deci când Dumnezeu face cunoscut oamenilor, şi în mod deosebit tuturor celor care Îi aparţin, gândurile Sale în Sfânta Scriptură, noi ar trebui să considerăm că El doreşte să fie corect înţeles. Dacă cititorul primeşte în felul acesta mesajul Sfintei Scripturi, aşa cum în mod normal el înţelege vorbirea, atunci el va înţelege clar afirmaţiile concrete, aşa cum îi sunt date, cu excepţie când Dumnezeu îi spune categoric că El vrea altceva să spună. Astfel un iudeu are o aşteptare foarte concretă pentru domeniul geografic în care trăieşte, atunci când este vorba de făgăduinţa unui Templu în Ierusalim. Ce ar gândi el, dacă ar trebui să audă, că această făgăduinţă a fost făcută cu un cu totul alt înţeles decât el ar trebui s-o aştepte? Poporul Israel are o justificată atitudine de aşteptare din partea lui Dumnezeu, şi noi ca creştini nu avem voie să „dăm la o parte” făgăduinţele poporului Israel. Unii creştini gândesc că ar găsi în scrierile Noului Testament permisiunea şi solicitarea pentru a aplica profeţiile la creştini. În § 7.10, § 7.11 şi § 22.15 justificăm că nu poate fi vorba despre o astfel de permisiune, respectiv solicitare.

Nici argumentul unei revelării progresive a lui Dumnezeu nu trebuie folosit abuziv pentru presupunerea că revelarea progresivă poate fi o revelare care se contrazice. Uneori se afirmă că cuvintele sau noţiunile ar primi un cu totul alt înţeles, probabil chiar unul contrar decât acela care l-au avut înainte. Cum se vrea să se explice logic că Iuda, Efraim, Sion și Ierusalim în cărțile istorice sunt seminții și localități din Palestina, însă în cărţile profetice trebuie să însemne Biserica?

7.8.2  Eliminarea diferenţelor de interpretare

Aici ajungem la un argument logic: dacă numai sensul figurat, tipologic al unui loc din biblie sau al unei făgăduinţe ar trebui să aibă valabilitate, atunci depinde dacă tălmăcirea se face corect. Pentru aceasta ar fi desigur o anumită libertate de interpretare, dar nu ar fi o posibilitate obiectivă pentru determinarea corectitudinii interpretării.

7.8.3  Fermitate în împlinirea făgăduinţelor

Întrebarea referitoare la metoda corectă pentru interpretarea profeţiei primeşte răspunsul în cele din urmă prin locurile din Scriptură care descriu cum s-au împlinit profeţiile din trecut. Astfel de locuri din Scriptură ne arată un fel invariabil cum s-au împlinit până acum profeţiile din trecut, şi prin aceasta ne învaţă cum se vor împlini ele în viitor. Multe făgăduinţe din Vechiul Testament s-au împlinit deja realmente, şi anume totdeauna literalmente. Să luăm numai profeţiile care se referă la Domnul Isus Însuşi, ele s-au împlinit cuvânt cu cuvânt şi literalmente în istorie într-un mod variat şi minunat:

• Sămânţa femeii: „Şi vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; ea îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3.15; compară cu Evrei 2.14).

• Urmaşul lui Avraam: „Şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate naţiunile pământului” (Geneza 22.18; compară cu Galateni 3.16).

• Din familia lui David: „El va zidi o casă Numelui Meu şi Eu voi întări tronul împărăţiei Lui pentru totdeauna. Vreau să-I fiu Tată şi El Îmi va fi Fiu … Şi casa ta şi împărăţia ta vor fi întărite pentru totdeauna înaintea ta; tronul tău va fi neclintit pentru totdeauna” (2. Samuel 7.13-16); compară cu Evrei 1.5).

• Născut dintr-o fecioară: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un Fiu şi-I va pune Numele Emanuel” (Isaia 7.14; compară cu Matei 1.22,23).

• Născut în Betleem: „Și tu, Betleeme, Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii” (Mica 5.2; compară cu Matei 2.6).

• Fuga în Egipt: „… am chemat pe Fiul Meu din Egipt” (Osea 11.1; compară cu Matei 2.15).

• Smerit, sărac şi în înfăţişarea Lui nu avea nimic de dorit: „El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim” (Isaia 53.2; compară cu Marcu 6.3,4).

• Un cerc de acţiune foarte precis al slujbei Sale: „Totuşi nu va fi întuneric pentru ţara în care era nelinişte. După cum în timpurile de altădată El a adus dispreț peste țara lui Zabulon și țara lui Neftali, tot aşa în viitor va face glorioasă calea mării de dincolo de Iordan, Galileea naţiunilor. Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare; cei care şedeau în ţara umbrei morţii… lumina a strălucit peste ei.” (Isaia 9.1,2; compară cu Matei 4.13-16).

• Vindecări: „Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53.4; compară cu Matei 8.17).

• Nebătător la ochi în comportarea Lui: „Nu va striga, nici nu-Şi va ridica glasul, nici nu-l va face să se audă pe stradă” (Isaia 42.2; compară cu Matei 12.17-19).

• Intrarea în Ierusalim pe mânzul unei măgăriţe: „Bucură-te foarte mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept şi aduce mântuire, este smerit şi călare pe un măgar, chiar pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9.9; compară cu Matei 21.4,5).

• Preţuit puţin: „Aruncă-l olarului: un preţ frumos cu care am fost preţuit de ei! Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat olarului, în casa Domnului” (Zaharia 11.13; compară cu Matei 27.7-10).

Toate aceste profeţii s-au împlinit textual. S-ar mai putea adăuga multe altele. Ce am fi spus noi, dacă am fi trăit în timpul când aceste profeţii nu erau încă împlinite? Nu am fi argumentat noi foarte repede, că ar trebui cel puţin unele din aceste profeţii interpretate în sens spiritual? Nu am spune noi, că naşterea Lui dintr-o fecioară ar arăta numai curăţia originii Lui; „Egiptul” ar însemna numai domeniul lumii, unde domneşte satan; profeţia lui Zaharia referitoare la măgăruş ar fi numai o descriere simbolică a smereniei caracterului lui Mesia? Şi totuşi în toate cazurile împlinirea a avut loc cuvânt cu cuvânt în toate detaliile! Noi nu cunoaştem nici o profeţie care să nu se fi împlinit literalmente, făcând excepţie de vorbirea simbolică. Probabil unii cititori vor reproşa că multe profeţii amintite în Faptele Apostolilor şi în epistolele Noului Testament în fond s-au împlinit literalmente. Cu aceste argumente ne vom preocupa mai îndeaproape în § 7.10 şi § 7.11; aici amintim numai: acolo nu este vorba de o împlinire, ci de o aplicare a lor.

Nu vedem nici un motiv pentru care profeţiile neîmplinite să nu se împlinească la fel ca celelalte profeţii.

În acest context îndreptăm atenţia spre §§ 2.3.1 – 2.3.2, unde arătăm că în venirea lui Ioan Botezătorul prezentată în evanghelia după Matei 11.10 s-a împlinit într-adevăr prima parte din Maleahi 3.1, în timp ce partea a doua din Maleahi 3.1 și versetele următoare așteaptă încă împlinirea. În mod asemănător găsim la o comparare între evanghelia după Luca 4.18 cu Isaia 61.1,2. Nu ar avea nici un sens ca prima parte a unui verset să se împlinească literalmente şi partea a doua să se împlinească numai în sens spiritual.

Vrem acum să vedem două exemple, care ne arată principiile după care se împlinesc profeţiile. Aceste principii se lasă extinse la multe alte locuri din Scriptură.

7.8.3.1  Deuteronomul capitolele 28-30

Într-o vorbire foarte solemnă Moise prezintă poporului Israel binecuvântarea şi blestemul. Dacă poporul va asculta de glasul lui Dumnezeu: binecuvântare. Dacă poporul nu va asculta de glasul lui Dumnezeu: blestem. Binecuvântare, în mod deosebit binecuvântarea luării în posesiune a ţării, ar fi primit-o sub Iosua (Iosua 21.43-45; 23.14), chiar dacă prin aceasta nu s-ar fi împlinit toate făgăduinţele date lui Avraam. În Deut 29.28 găsim o afirmaţie profetică a lui Moise, care anunţă o schimbare: „… Şi Domnul i-a dezrădăcinat din pământul lor cu mânie şi cu furie şi cu mare indignare şi i-a aruncat într-o altă ţară, ca în ziua aceasta.” Acesta era un indiciu clar, că luarea în posesiune sub Iosua nu era definitivă. Însă alungarea din ţară nu trebuia să fie sfârşitul; Domnul le făgăduieşte reîntoarcerea în ţara lor: „Şi va fi aşa: după ce vor veni peste tine toate lucrurile acestea, binecuvântarea şi blestemul, pe care le-am pus înaintea ta, şi ţi le vei pune la inimă, printre toate naţiunile la care te va împrăştia Domnul Dumnezeul tău, şi te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău şi vei asculta de glasul Lui, după toate câte-ţi poruncesc eu astăzi, tu şi fiii tăi, cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău, atunci Domnul Dumnezeul tău îţi va întoarce pe cei captivi şi Se va îndura de tine şi te va aduna din nou dintre toate naţiunile printre care te va fi risipit Domnul Dumnezeul tău.” (Deut 30.1-3).

În aceste trei capitole găsim deci patru lucruri: binecuvântare, blestem, întoarcere înapoi şi restaurare: ele ne sunt confirmate cu următoarele cuvinte: „Şi va fi aşa, după ce vor veni peste tine toate lucrurile acestea, binecuvântarea şi blestemul, … şi te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău, …atunci Domnul … va întoarce pe captivii tăi.” Cine poate contesta, că blestemul ca urmare a neascultării nu a venit pe deplin asupra poporului acesta şi că el durează şi astăzi? Dar când a avut loc întoarcerea înapoi şi restaurarea poporului?

Unii consideră că întoarcerea înapoi şi restaurarea făgăduită a avut loc după captivitatea babiloniană; alţi spun că binecuvântarea şi întoarcerea nu se referă literalmente la Israel, ci la Biserica din zilele noastre. Este aceasta adevărat? A primit poporul cu adevărat binecuvântarea făgăduită după captivitatea babiloniană? Era întoarcerea în ţară deja întoarcerea şi restaurarea despre care a vorbit Moise? Chiar şi după captivitate Israel era sub un jug păgân, şi slava Domnului nu s-a reîntors înapoi în Templu. Chiar dacă mulţi izraeliţi s-au ridicat şi s-au reîntors în Israel, totuşi cei mai mulţi au rămas împrăştiaţi în Babilon. Profetul Daniel este cu siguranţă exemplul cel mai cunoscut în privinţa aceasta. Nu, captivitatea şi întoarcerea din Babilon nu poate fi privită aici ca împlinire. Era cel mult o avangardă.

Nu s-ar putea atunci, ca binecuvântarea şi întoarcerea să-şi găsească aplicarea la Biserică? Dar cu ce drept pe de o parte blestemul se aplică în totalitate la poporul Israel şi pe de altă parte binecuvântarea şi întoarcerea se aplică pe deplin la Biserică, din care fac parte numai un număr neînsemnat de mic de iudei deveniţi credincioşi? Este aceasta speranţa pentru Israel, că iudeii văd toate făgăduinţele lor împlinindu-se în Biserică? Cum să se împlinească atunci făgăduinţa poziţiei de frunte peste naţiuni cuprinsă în această vorbire: „Şi Domnul te va pune cap, iar nu coadă” (Deut 28.13)? Dacă absolut toate făgăduinţele date lui Israel şi-ar găsi împlinirea în Biserică, atunci Israel şi-ar pierde poziţia de frunte peste naţiuni şi vor fi puşi pe aceeaşi treaptă cu păgânii deveniţi credincioşi. Însă în Biserică există numai un singur rang: aici fiecare iudeu credincios şi fiecare păgân credincios, care au fost botezaţi să alcătuiască împreună un singur trup, stau la aceeaşi înălţime, aşa cum arată clar epistola către Efeseni capitolele 2 și 3.

7.8.3.2  Osea capitolele 1 și 2

În Osea 1 Dumnezeu numește poporul Său „Lo-Ami” (nu-i poporul Meu) și „Lo-Ruhama” (cea fără îndurare). În capitolul 2 foaia se întoarce: Dumnezeu vorbeşte despre un timp în care El va numi poporul din nou „poporul Meu” şi „cea care are parte de îndurare”. În aceste capitole găsim clar făgăduinţa restaurării naţionale a lui Israel. Aceia care sunt numiţi „nu-i poporul Meu” sunt numiţi în continuare din nou „poporul Meu”. Chiar dacă prin aceasta nu este vorba de aceleaşi persoane, totuşi este vorba de unul şi acelaşi popor. De ce poporul Israel să fie denumit „Lo-Ami” şi Biserica să fie denumită „Ami” respectiv „poporul Meu”, care totuşi nu are nimic a face cu Israel şi în cea mai mare parte a ei este adunată dintre naţiuni? Şi aici este de neînţeles cum aceste făgăduinţe de binecuvântare, care au fost date naţiunii Israel ca întreg, să se împlinească în Biserică la un procentaj foarte mic de iudei.

Poporul, care este numit „nu-i poporul Meu” trebuie în restaurare să fie numit „poporul Meu”. Biserica sau credincioşii dintre naţiuni, care sunt adunaţi în Biserică, nu au fost niciodată numiți „Lo-Ami” (nu-i poporul Meu); şi la fel de puţin mai înainte au avut statutul de „poporul Meu”. De aceea ei nu puteau să-l piardă şi cu atât mai puţin să-l recâştige. Dacă Biserica astăzi are dreptul să fie poporul lui Dumnezeu[23], atunci aceasta numai pe baza harului neîngrădit al lui Dumnezeu şi pentru că Dumnezeu în înţelepciunea Sa avea pregătită o taină, pe care El a revelat-o la timpul Său – în mod deosebit prin slujba apostolului Pavel (vezi § 4.2.2).

Aşa cum a devenit deja clar din exemplul anterior aici avem a face neîndoielnic cu o restaurare a unei relaţii pierdute; ar fi lipsit de sens să se vorbească despre restaurare şi întoarcere înapoi dacă ar fi vorba de instaurarea a ceva cu totul nou.

În locul acesta s-ar mai putea adăuga şi alte exemple, însă aceste două exemple ar trebui să fie suficiente. În multe alte locuri din Scriptură găsim mereu descris acelaşi model.[24]

7.9  Principii ale interpretării profetice

7.9.1  Libertatea de contrazicere

Interpretarea unei profeţii nu trebuie să contrazică afirmaţiile clare ale altor locuri din Biblie, căci „Cuvântul Domnului este încercat” (2. Samuel 22.31) şi „Cuvântul Tău este adevăr” (Ioan 17.17). Apostolul Petru ne spune: „… ştiind întâi aceasta, că nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură” (2. Petru 1.20). I-a plăcut Duhului lui Dumnezeu ca prin multe canale diferite, prin mulţi oameni diferiţi să ne vorbească, şi numai prin contextul întreg al Scripturii primim înţelegere cum trebuie ordonată fiecare afirmaţie în parte.

7.9.2  Un teren dublu

O profeţie poate avea un teren dublu/multiplu, prin aceea că ea devine activă în momente diferite. Un exemplu pentru aceasta găsim în Isaia 40.3-5: „Glasul unuia care strigă în pustiu: ‚Pregătiţi calea Domnului, neteziţi în pustiu un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale va fi înălţată şi orice munte şi deal vor fi coborâte; şi ce este strâmb va fi îndreptat şi locurile zgrunţuroase vor fi netezite. Şi gloria Domnului se va descoperi şi orice făptură o va vedea, împreună; pentru că gura Domnului a vorbit’“.

Această profeţie stă în primul rând în legătură cu versetul 2[25] şi se referă la repatrierea iudeilor din Babilon. În afară de aceasta el a devenit activ în Ioan Botezătorul (Matei 3.3). Însă împlinirea deplină urmează să aibă loc abia în viitor, căci până acum nu toate văile au fost înălţate şi nu toţi munţii au fost coborâţi şi slava Domnului încă nu a fost văzută de „orice făptură, împreună” (Isaia 40.4,5). De asemenea marea şi îngrozitoarea „ziuă a Domnului” nu a venit încă, şi conflictele între generaţii nu au fost încă înlăturate (Maleahi 3.23,24). Dar toate acestea ar trebui să le facă venirea lui Ilie. Abia în viitor vor avea loc toate acestea, când doi martori în puterea lui Ilie vor vesti mărturia lor (Apocalipsa 11.3-13).

7.9.2.1  Ioan Botezătorul – Ilie cel anunţat?

Unii comentatori referindu-se la Matei 17.12,13 nu mai aşteaptă venirea lui Ilie în viitor, deoarece ei văd[26] în Ioan Botezătorul pe Ilie cel anunţat să vină: „Şi El, răspunzând, le-a spus: ‚În adevăr, Ilie vine întâi şi va restabili toate. Dar Eu vă spun că Ilie a venit deja şi ei nu l-au cunoscut, ci i-au făcut ce au vrut; tot astfel şi Fiul Omului are să sufere din partea lor’. Atunci ucenicii au înţeles că le vorbea despre Ioan Botezătorul.” (Matei 17.11-13).

Din acest loc din Biblie s-ar putea trage concluzia că profeţiile din Isaia 40 respectiv din Maleahi s-au împlinit în persoana lui Ioan Botezătorul. În acest caz însă ar rezulta o contradicţie cu Ioan 1.21: căci aici Ioan Botezătorul neagă întrebarea, dacă El ar fi Ilie. De ce răspunde el, că el nu ar fi Ilie, dacă Domnul spune că el ar fi? Răspunsul la întrebare îl găsim în Matei 11.14, unde Domnul Isus spune: „şi, dacă vreţi să primiţi, el este Ilie care trebuie să vină.” Mai înainte Domnul Isus a trebuit să spună despre cărturari: „… şi ei nu l-au cunoscut” (Matei 17.12). Aici găsim cheia pentru rezolvarea contradicţiei (aparente): pentru aceia care L-au primit pe El, Ioan Botezătorul era Ilie; pentru cei care L-au respins, nu era. Sentinţa generală a Domnului este: „Pentru că a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi ei spun: ‚Are demon!’” (Matei 11.18). Pentru popor ca întreg el nu era Ilie. De aceea numai o parte din această profeţie a devenit activă. Venirea lui Ilie pentru popor ca întreg urmează să aibă loc. Cândva tot poporul, aceasta înseamnă toţi iudeii care nu au pierit prin judecăţile din timpul necazului, vor pregăti căile pentru primirea lui Mesia.

Alături de terenul dublu – o profeţie devine activă în momente diferite – există şi posibilitatea ca unele părţi ale aceleiaşi profeţii să se împlinească în momente diferite. Astfel Domnul citează numai părţi dintr-o profeţie, deoarece cealaltă parte/celelalte părţi nu s-a/s-au împlinit încă. Exemple pentru aceasta sunt Matei 11.10 şi Luca 4.18 (vezi §§ 2.3.1 – 2.3.2).

7.9.2.2  Repatrierea lui Israel

În cele ce urmează vrem să studiem o particularitate a terenului dublu, care se întâlneşte des în Scriptură. Aşa cum nu se diferenţiază între ele prima şi a doua venire a lui Hristos, tot aşa uneori nu se face diferenţă între reîntoarcerea din prima captivitate şi reîntoarcerea din împrăştierea mondială. În Scriptură în cadrul făgăduinţelor referitoare la restaurarea poporului, reîntoarcerea din prima captivitate după şaptezeci de ani în Babilon coincide deseori cu reîntoarcerea viitoare din a doua captivitate. Această a doua captivitate este împrăştierea mondială în care a ajuns poporul după distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos. În legătură cu astfel de făgăduinţe citim deseori despre binecuvântări pe care poporul nu le-a primit după întoarcerea sa din Babilon, ci pe care el le va primi abia în viitor, după întoarcerea lui din a doua captivitate. Aceste două întoarceri sunt într-o oarecare măsură ca două vârfuri de munte; privite din faţă arată ca un singur munte, deoarece ele sunt una înapoia celeilalte, şi de aceea nu se pot deosebi una de alta. În profeţiile din Scriptură destul de des prima întoarcere din Babilon nu se diferenţiază categoric de întoarcerea viitoare din împrăştierea mondială. La fel prima captivitate, deci cei şaptezeci de ani în Babilon, nu se diferenţiază de a doua captivitate după cucerirea Ierusalimului prin Titus.

Redăm câteva locuri din Biblie în privinţa aceasta:

• În Ieremia 29.10 Dumnezeu făgăduieşte poporului repatrierea din captivitatea în Babilon după şaptezeci de ani. Şi capitolul 30.3-11 tratează încă reîntoarcerea din captivitatea babiloniană.[27] Însă binecuvântarea – împăratul David trezit şi legământul nou – nu a venit după această întoarcere.

• Și Osea 3 are a face cu captivitatea lui Israel. Într-adevăr aici nu este vorba de captivitatea babiloniană, dar cu toate acestea se spune că ei vor fi „multe zile” în captivitate şi vor căuta „… pe David, împăratul lor, … la sfârșitul zilelor” (Osea 3.5). Deci aici se trece peste reîntoarcerea intermediară din Babilon.

• În Deut capitolele 28-30 este prorocită numai o singură ducere în captivitate şi o singură restaurare a poporului. Această restaurare este încă în viitor. Aceasta o cunoaştem de exemplu din aceea că Israel este denumit „cap” şi naţiunile sunt denumite „coadă” (Deut 28.13). Această poziţie de frunte a lui Israel înaintea naţiunilor nu a existat încă niciodată până acum în istoria mondială.

• În Zaharia capitolele 2-4 ne găsim în timpul după întoarcerea din Babilon. În făgăduinţele de acolo situaţia din timpul acela este legată direct cu viitorul îndepărtat, şi anume deseori aşa de strâns, că nu se poate deosebi ce este valabil pentru situaţia de atunci şi pentru viitor înainte de Împărăţia de o mie de ani. În capitolul 2, reconstrucţia Ierusalimului în timpul de după întoarcerea din Babilon este legată cu locuirea lui Dumnezeu în cetate, care va deveni realitate abia în viitor. În capitolul 3 situaţia preotului de atunci Iosua este legată cu făgăduinţa că într-o singură zi va fi îndepărtată nedreptatea întregii ţări. În capitolul 4 situația lui Zorobabel este pusă în legătură cu râul binecuvântării Duhului Sfânt din viitor. Aici nicidecum nu este vorba că între timp poporul va mai fi dus încă o dată în captivitate.

Slava lui Dumnezeu, șehina, nu s-a mai reîntors la Ierusalim după întoarcerea poporului Israel din prima captivitate. Deci tronul lui Dumnezeu nu a mai fost așezat în Ierusalim, și „Lo-Ami”, despre care vorbește înainte de toate Osea, nu a fost încă anulat. Autoritatea de domnie, pe care Dumnezeu a încredințat-o națiunilor în Nebucadnețar (ca reprezentant) (Daniel 2.37), nu a fost încă luată de la naţiuni. De asemenea întoarcerea din Babilon nu era restaurarea naţională: pe de o parte, cele zece seminţii din Israel, regatul de nord, nu s-au reîntors din deportarea lor, şi pe de altă parte chiar şi din celelalte două seminţii din Iuda, regatul de sud, numai o parte mică.

Restaurarea din Babilon a avut numai scopul: acestor puţini izraeliţi reîntorşi trebuie să le fie prezentat Mesia în starea Lui de smerenie. În ei omul a fost expus ultimelor două încercări referitoare la o posibilă restaurare: pe de o parte li s-a prezentat Împăratul făgăduit şi Împărăţia Sa,  şi pe de altă parte li s-a revelat Fiul lui Dumnezeu în har. Harul nu l-au vrut şi pe Împăratul lor L-au pus pe cruce. Prin aceasta rezultatul final al tuturor încercărilor este clar: „toţi sunt sub păcat” (Romani 3.9), „toată lumea să fie judecată înaintea lui Dumnezeu” (Romani 3.19), şi nimeni nu ajunge „la gloria lui Dumnezeu” (Romani 3.23). După cruce omul nu a mai fost încercat (vezi § 14), şi prin omorârea cu pietre a lui Ştefan, care a văzut pe Hristos în glorie la dreapta Tatălui, s-a dovedit definitiv că poporul a lepădat pe Hristos nu numai pe pământ, ci şi în glorie. Acum nu mai era nici un motiv să lase poporul în continuare în ţară, şi astfel captivitatea a început din nou.

„Terenul dublu” al profeţiei înseamnă deci că o profeţie poate fi activă în momente diferite şi de mai multe ori. De aceea noi nu vrem să vorbim imediat despre o împlinire într-un sens definitiv, atunci când o profeţie devine activă pentru prima dată. Însă unii comentatori susţin că o profeţie se poate împlini numai o singură dată.[28] Dar tocmai exemplele date mai înainte despre Ilie (în legătură cu Ioan Botezătorul) şi despre repatrierea lui Israel arată că Domnul voia să înveţe pe ucenicii Lui despre terenul dublu al profeţiei şi că la repatrierea din cei şaptezeci de ani de captivitate sunt paralele clare la repatrierea din mai mult de 1900 de ani de captivitate sau mai bine spus din împrăştiere. Fără îndoială aceste profeţii nu au încă împlinirea lor definitivă, căci urmările apariţiei lui Ilie, respectiv binecuvântarea făgăduită pentru Israel evident nu a avut loc.

7.9.3  Principii generale de acţionare a lui Dumnezeu

Pentru a fi complet să mai amintim că în profeţie sunt şi principii generale de acţionare a lui Dumnezeu, care fără îndoială sunt valabile şi pentru noi ca creştini, şi pe care nu avem voie să le trecem cu vederea. Aplicaţii ale afirmaţiilor profetice la noi creştinii de astăzi sunt deseori posibile şi utile. Da, deseori ar fi un păcat al neglijării, dacă nu am face aceasta. Când noi de exemplu citim la profetul Mica acuzarea acelora care contribuie la nedreptatea socială şi nu o lăsăm să lucreze asupra noastră, atunci ne facem vinovaţi împreună cu ei. (Cu privire la această temă ne preocupăm în § 7.6.2.)

7.9.4  Feluri de mediere a afirmaţiilor profetice

Afirmaţiile profetice se pot întâlni în trei variante:

• textual (de exemplu: „Și tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel”; Mica 5.2)
• în imagini (de exemplu: „Plugarii au arat pe spatele Meu”; Psalm 129.3)
• simbolic (de exemplu vulturul în Ezechiel 17, osemintele în Ezechiel 37 sau cele patru animale în Daniel 7).

Pe lângă aceasta unul şi acelaşi eveniment poate fi prezentat în locuri diferite în toate cele trei forme. Aceasta este valabil de exemplu cu privire la restaurarea Ierusalimului:

• Textual găsim restaurarea Ierusalimului în Zaharia 14.10,11: „Toată ţara, de la Gheba până la Rimon, la sud de Ierusalim, se va face ca Araba; şi Ierusalimul va fi înălţat şi va fi locuit pe locul său, de la Poarta lui Beniamin până la locul porţii întâi, până la Poarta Unghiului şi de la Turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Şi oameni vor locui în el şi nu va mai fi blestem, ci Ierusalimul va locui în siguranţă.”

• În imagini restaurarea Ierusalimului este exprimată în Isaia 52.9: „Săltaţi de bucurie, cântaţi tare împreună, ruine ale Ierusalimului.”

• Simbolic găsim restaurarea Ierusalimului exprimat în simbolul femeii: „Totuşi Eu Îmi voi aminti de legământul Meu cu tine în zilele tinereţii tale; şi îţi voi întări un legământ pentru totdeauna. Şi îţi vei aminti de căile tale şi te vei ruşina când le vei primi pe surorile tale care sunt mai mari decât tine, împreună cu cele care sunt mai mici decât tine; şi ţi le voi da ca fiice, dar nu prin legământul tău. Şi Eu voi întări legământul Meu cu tine şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul, ca să-ţi aminteşti şi să te ruşinezi şi să nu-ţi mai deschizi gura din cauza ruşinii tale, când îţi voi ierta tot ce ai făcut“, zice Domnul D” (Ezechiel 16.60-63).

Unii comentatori folosesc faptul că profeţia foloseşte deseori imagini ca să îndreptăţească metoda lor de interpretare, cu care ei făgăduinţele date lui Israel le „transformă” în făgăduinţe ale Bisericii. Conform acestora, „Israel” nu ar trebui înţeles în sens literal, ci ca imagine a Bisericii. Se spiritualizează subiectul profeţiei, şi nu imaginea propriu-zisă, aşa cum ar fi corect.

Desigur este corect să se interpreteze spiritual imaginile din Vechiul Testament, dar noi nu avem voie să transformăm imaginea în subiect. Un exemplu: Conform cu Zaharia 12.2 Ierusalimul trebuie să devină un potir de ameţire. Potirul de ameţire este desigur o imagine, dar Ierusalimul este subiectul despre care este vorba. Ierusalimul nu poate în locul acesta să fie înlocuit cu Biserica. În privinţa aceasta un exemplu din viaţa de fiecare zi: noi nu putem spune: lui Heinrich i-am legat ursul (aceasta înseamnă: neadevărul a fost prezentat în aşa fel că l-a luat drept adevăr; n. tr.), şi apoi la interpretarea imaginii să spunem: lui Hugo i-am povestit o istorie neadevărată! Sau un alt exemplu: potrivit cu evanghelia după Matei 24.30 „atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer”. „Semnul” este o imagine a ceva, după a cărei interpretare spirituală trebuie căutat, însă el este imaginea Fiului Omului şi nu a unui înger. Vedem deci cât de lipsit de sens este să interpretezi subiectul profeţiei (de exemplu Iuda, Israel, Ierusalim, Efraim, asirianul) ca imagine.

Unii se referă la prima profeţie din Scriptură din Geneza 3.15[29] şi consideră că aici deja de la început devine clar că nu avem voie să luăm profeţiile în sens textual. Ceea ce noi facem permanent în viaţa noastră zilnică – şi anume, să luăm pe cineva pe cuvânt – să nu fie valabil pentru profeţie? Dacă noi auzim pe cineva spunând: vorbitorul a zugrăvit cum va fi aceasta sau aceea, nu ne aşteptăm că pentru „zugrăveală” a luat o pensulă în mână, ci că el a descris mai detaliat o chestiune. Felul de exprimare în imagini aparţine felului de gândire şi vorbire omenească; dacă nu se ţine seama de aceasta ne vom lovi de greutăţi mari în interpretarea profeţiei.

Orice imagine, care este folosită în Scriptură, redă o realitate spirituală. Astfel, dacă revenim la Geneza 3.15, sămânţa femeii (Hristos) „va zdrobi capul” şarpelui (satan). Desigur aceasta este vorbire în imagini şi înseamnă: Hristos va nimici pe deplin puterea şi aptitudinea de acţiune a lui satan. Găsim confirmat aceasta în locuri diferite în Noul Testament. Satan dimpotrivă a zdrobit călcâiul Domnului. Şi aceasta este o vorbire simbolică şi înseamnă că răneşti foarte grav pe cineva din spate. Aşa a lovit satan greu pe Domnul, prin aceea că la dus la cruce. Ţinând seama de vorbirea în imagini, afirmaţia profeţiei cu privire la Hristos s-a împlinit literalmente, şi ea se va împlini în viitor pe deplin cu privire la satan.

Aici încă un exemplu foarte important pentru tema noastră: citim că Israel va fi „cap” şi naţiunile vor fi „coadă” (Deut 28.13) sau că „zece oameni din toate limbile naţiunilor … vor apuca poala aceluia care este iudeu” (Zaharia 8.23). Această afirmaţie este de asemenea numai metaforică şi în sens figurat de înţeles. Şi cu toate acestea înţelesul este clar: Israel va primi o poziţie de frunte faţă de naţiuni. Aceia care consideră că această afirmaţie ar trebui înţeleasă în sens „spiritual” şi că Israel ar fi aici o imagine pentru Biserică, stau prin aceasta în faţa unei probleme de nerezolvat cu privire la înţelesul felului de exprimare metaforic: acest loc din Biblie arată incontestabil cel puţin o diferenţă de rang cu privire la binecuvântarea dată de Dumnezeu. Cum se vrea explicat cei „zece bărbaţi” respectiv „coada”, care este o imagine a felului cât de mult vor fi cândva subordonate naţiunile lui Israel? Atunci ar trebui să existe alături de Biserică şi alţi binecuvântaţi, care de fapt ar trebui să ocupe un rang mai jos decât Biserica. Însă aceasta este de neimaginat, căci după părerea lor este un singur popor al lui Dumnezeu (începând de la Adam).

Până acum niciodată nu ne-am lovit încă de o dovadă clară că cel puţin într-un singur loc din Sfânta Scriptură subiectul profeţiei este o imagine (de exemplu Israel, Iuda, Hristos, împăratul nordului) – aşa cum de exemplu ar fi cazul dacă în exemplul mai dinainte din Deut 28 şi Zaharia 8 Israel ar trebui înţeles în sens figurat. Scriptura este totdeauna clară în exprimările ei, aşa că nu poate fi nici o îndoială cu privire la subiect.[30]

Afirmaţiile metaforice şi textuale pot desigur să se întâlnească împreună. Imaginile sunt deosebit de potrivite să prezinte caracterul moral al anumitor lucruri – aşa de exemplu leul este imaginea puterii şi şarpele este imaginea înţelepciunii atât în sens pozitiv cât şi în sens negativ, soarele imaginea maiestăţii şi mireasa imaginea sentimentelor. Deoarece în cadrul afirmaţiilor lui Dumnezeu totdeauna este vorba de afirmaţii morale, în mod deosebit în profeţie se folosesc deseori imagini şi ele se întâlnesc chiar deseori în acelaşi loc din Biblie împreună cu expresii care trebuie înţelese literalmente.[31]

Pentru interpretarea cărţilor profetice nu se poate stabili o regulă exactă, ca să se diferenţieze între înţelesul metaforic şi cel literar. Aici este necesar, ca întotdeauna la studiul biblic, să se compare Scriptură cu Scriptură, aceasta înseamnă să se cerceteze cum este folosită aceeaşi expresie sau cum este folosit acelaşi cuvânt în alte locuri din Scriptură. Este de la sine înţeles că este absolut necesar ajutorul Duhului Sfânt pentru a găsi înţelesul unui loc şi în cele din urmă decizia este posibilă numai cu ajutorul Lui: „… cel spiritual judecă toate” (1. Corinteni 2.15). Deoarece este greu să se verifice cine este călăuzit de Duhul, atunci când creştinii ajung la diferite interpretări, rămân desigur unele lucruri subiective în aceste interpretări. Însă aceasta are a face numai cu fineţea interpretării. În nici un caz nu avem voie să atribuim dintr-odată subiectului unei profeţii un caracter figurat, prin aceea că de exemplu din „Israel” facem Biserica, din „Iuda” facem Israel sau din „Efraim” facem națiunile.

Există şi a treia formă de prezentare: cea simbolică. Un simbol este prezent atunci când într-o afirmaţie profetică sunt folosite împreună elemente diferite şi toate constituie împreună un întreg simbolic (de exemplu Ezechiel 17.1-10). Un simbol este însă altceva decât o imagine, chiar dacă probabil afirmaţia profetică se compune din elemente metaforice. Şi cu toate acestea nu este vorba de o vorbire plastică. Un simbol este mai degrabă un întreg vizibil, compus din însuşiri şi caracteristici care descriu chestiunea însăşi din punct de vedere moral (şi probabil şi istoric). Simbolul ne arată felul cum priveşte Dumnezeu sub aspect moral chestiunea prezentată. Un exemplu pentru aceasta găsim în femeia din Ezechiel 16, care conform versetelor 2 şi 3 este un simbol pentru Ierusalim.

7.9.5  Providenţa – nu este subiect al profeţiei

Chiar dacă curiozitatea noastră omenească ar fi dorit să aibă altfel: providenţa lui Dumnezeu nu este subiect al profeţiei. Providenţa lui Dumnezeu este (o-)rânduirea și derularea în timp a tuturor lucrurilor prin puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca toate evenimentele să conducă la ţelul lui Dumnezeu şi să aibă loc în lume într-un fel în care toate evenimentele sunt conform ţelului divin şi voinţei divine. Ţelul afirmaţiilor profetice nu este să descrie principii morale (cum este semănatul şi culesul), ci să arate spre intervenţia directă a lui Dumnezeu. Aceasta are loc sub aspect întreit:

• Judecata lui Dumnezeu asupra răului, care îndepărtează din câmpul Lui vizual pe aceia pe care El îi judecă,
• binecuvântarea lui Dumnezeu pentru poporul Său, cei care cred mesajul Lui,
• întemeierea domniei lui Hristos.

Providenţa[32] este mâna lui Dumnezeu în multe lucruri, care rămâne ascunsă faţă de lume şi pe care numai credinţa o cunoaşte. La atentatul asupra World Trade Center de exemplu oamenii lumii nu înţeleg motivele morale care L-au determinat pe Dumnezeu să permită acest eveniment. Ei îşi atribuie acest eveniment mai degrabă lor înşişi şi exclud pe Dumnezeu. Acţiunea Lui directă şi domnia Lui sunt tăgăduite. Însă în cazul profeţiei nu este vorba de astfel de lucruri ca la providenţă. În cadrul evenimentelor prezise prin profeţie se revelează intervenţia directă a lui Dumnezeu în putere. Oamenilor nu le mai rămâne nimic altceva, decât să recunoască că aceste lucruri vin de la Dumnezeu. Lumea va avea parte cândva de catastrofe naturale cu o aşa intensitate, că explicaţiile de natura „întâmplare statistică”, „încălzirea generală”, „el niño” și aşa mai departe nu vor mai satisface. Deja cu mult timp înainte de începutul zilei Domnului oamenii vor gândi că ea a început deja (Apocalipsa 6.16,17), cu toate că judecăţi mult mai grele urmează să aibă loc.

7.9.6  Adunarea (Biserica) – nu este subiectul profeţiei

Adunarea (Biserica), aşa cum am spus, în ceea ce priveşte fiinţa ei nu este subiect al profeţiei. Ea ca trup al lui Hristos este unită cu El, şi cetăţenia ei este în cer.[33] Adunarea (Biserica) de altfel nicidecum nu poate fi subiect al afirmaţiilor profetice din Vechiul Testament, căci în ceea ce priveşte fiinţa ei ea este o taină, care era „ascunsă de veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3.9) şi nu era revelată în Vechiul Testament (Romani 16.25,26; Coloseni 1.26). Desigur există pe pământ o entitate legată cu Adunarea (Biserica) cerească: creştinătatea de nume. Un exemplu pentru aceasta este în evanghelia după Matei 25.1-13 (vezi § 17.5.2). Această entitate va fi judecată pe pământ şi de aceea este desigur subiect al profeţiei (vezi Apocalipsa 17). Creştinătatea ar trebui să menţină pe pământ mărturia Împărăţiei lui Dumnezeu (chiar dacă ea este într-o înfăţişare tainică) în timpul punerii deoparte a iudeilor.

Nici Hristos Însuşi ca ascuns în Dumnezeu nu este subiect al profeţiei. Biserica este legată cu Hristos în cer şi de aceea, cum am amintit deja, nu este subiect al profeţiei. Hristos ca Împărat peste poporul Său Israel pe pământ este dimpotrivă subiectul principal al profeţiei. Şi Apocalipsa 21 nu prezintă o excepţie în acest caz. Dacă Biserica apare în această profeţie, atunci numai în legătură cu pământul cel nou (Apocalipsa 21.1-8) sau în legătură cu pământul în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 21.9–22.5). De altfel nu este descris nici un eveniment, ci numai o stare.

Deoarece sunt obişnuiţi să folosească acest capitol numai în sens profetic, unii consideră că scrisorile deschise din Apocalipsa 2 şi 3 constituie o excepţie şi Biserica ar fi efectiv subiectul profeţiei. Într-adevăr aici este descrisă istoria Bisericii pe pământ, şi anume sub forma de mesaje adresate celor şapte biserici existente. Desigur înţelesul profetic al scrisorilor deschise se deduce numai retrospectiv la istoria Bisericii; Ioan şi contemporanii lui nu ştiau nimic despre înţelesul profetic al acestor scrisori deschise. Mesajul, pe care Domnul voia să-l facă cunoscut prin scrisorile deschise şi pe care vrea să-l facă cunoscut şi astăzi, nu este făcut direct subiect al profeţiei. Chiar dacă Domnul Se coboară să dea lumină asupra lucrării Sale în Biserică în timpul decăderii ei, El nu rosteşte nici o profeţie directă, ci mai degrabă foloseşte scrisorile deschise adresate bisericilor existente ca mijloc, pentru a face cunoscut gândurile Sale, pentru a nu greşi faţă de principiile Sale proprii.[34]

De asemenea este fals, să se coboare venirea Domnului pentru răpirea[35] credincioşilor la un eveniment al profeţiei. În 2. Petru 1.19 se diferenţiază clar între răsărirea stelei de dimineaţă în inimile noastre – aici este vorba tocmai de această venire pentru ai Săi – de lampa profetică (vezi § 7.2.2.3). Ceea ce Domnul ne face cunoscut nu este profeţie, ci El spune prietenilor Săi, ca odinioară lui Avraam, ce va face El.

Deoarece Biserica ca trup al Său este aşa de strâns legată cu Hristos ca şi Cap, comunicarea, legătura reciprocă este foarte strânsă şi directă prin Duhul Sfânt şi nu este necesară prin profeţie la mare distanţă.

Cu toate acestea găsim, într-un sens cu totul deosebit, indirect şi viitorul Bisericii în profeţie. Aceasta ar putea părea să fie contradictoriu la cele spuse mai înainte, depinde însă de legătura noastră cu Hristos. Biserica ca mireasă a Sa şi ca trup al Său este foarte strâns legată cu El. Dacă El este Moștenitorul, noi suntem împreună-moștenitori (Efeseni 1.11); când El va apărea, şi noi vom apărea împreună cu El (Coloseni 3.4). Partea noastră o găsim pretutindeni acolo unde este descrisă gloria Domnului Hristos în timpul Împărăţiei de o mie de ani; aceasta va fi şi gloria noastră. Deci dacă noi vrem să descoperim în profeţiile Vechiului Testament ceva cu privire la viitorul Bisericii (ascunse), atunci nu în Israel, ci în Hristos. Biserica va avea parte de toate acestea pe baza legăturii ei cu Hristos, deoarece ea este trupul Lui.

Aceasta din urmă o cunosc numai aceia care au înţeles diferenţa esenţială între poporul pământesc şi poporul ceresc al lui Dumnezeu, că Sion (sau: Israel) nu poate fi Biserica. Sion înseamnă Sion, şi atunci când este rostită o profeţie despre Sion, şi o astfel de profeţie se referă numai la Sion, deoarece destinatarului i se adresează de pe terenul moral pe care se află Sionul. Biserica dimpotrivă se află pe un cu totul alt principiu al relaţiilor cu Dumnezeu decât Israel şi de aceea nu poate fi vorba de ea. Alocuţiunile morale se referă totdeauna la starea morală şi relaţiile celor apelaţi şi de aceea nu pot fi transpuse la aceia care se află pe un cu totul alt principiu de relaţii cu Dumnezeu. De aceea destinatarii nu pot fi interpretaţi simbolic. Vedem în aceasta cât de important este să studiem cu grijă şi să înţelegem şi alte părţi din Scriptură. În acest caz special este vorba de a înţelege corect fiinţa Bisericii (şi fiinţa lui Israel).[36] Desigur anumite principii morale generale – cum ar fi de exemplu, că Dumnezeu este credincios sau că judecata lui Dumnezeu asupra păcatului trebuie să vină – pot fi folosite fără îndoială la alte categorii de destinatari.

7.10  Citate din Vechiul Testament în cartea Faptele Apostolilor

În acest capitol vrem să ne ocupăm cu citate profetice care după părerea unora şi-au găsit deja împlinirea în Adunare (Biserică). Vrem să explicăm de ce aceste locuri nu pot vorbi despre o împlinire în Biserică. Pentru aceasta studiem anumite citate din cartea Faptele Apostolilor, care după părerea unora arată cum ar trebui noi să ne imaginăm împlinirea profeţiilor Vechiului Testament. În afară de aceasta vom studia un citat din Osea 2, care se întâlneşte de două ori în epistole şi care de asemenea deseori este greşit înţeles şi fals interpretat.

7.10.1  Faptele apostolilor 2.16-21

Faptele apostolilor 2.16-21: … 16 ci aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: 17 «Și va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi; şi tinerii voştri vor vedea viziuni şi bătrânii voştri vor avea vise; 18 da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna în zilele acelea din Duhul Meu, şi vor profeţi. 19 Şi voi face minuni sus în cer şi semne jos pe pământ, sânge şi foc şi negură de fum. 20 Soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi glorioasă. 21 Şi va fi că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit».” 

Întrebare: De ce citează Petru în Faptele apostolilor 2 locul din Ioel 2.28-32?[37] Nu voia el să arate prin aceasta că această profeţie s-a împlinit la Rusalii?

Răspuns: Petru arată iudeilor că ceea ce s-a petrecut în odaia de sus nu era în contradicţie cu Fiinţa lui Dumnezeu. Unii considerau că este aşa şi batjocoreau, că apostoli şi cei prezenţi ar fi beţi (Faptele apostolilor 2.13). Însă Petru le dovedeşte, că nu este aşa, ci că totul are loc conform gândurilor lui Dumnezeu. În privinţa aceasta Petru putea să citeze şi alte locuri care vorbesc despre revărsarea Duhului Sfânt (de exemplu Isaia 32.15; 44.3; Ezechiel 39.29). Dar niciunul din aceste locuri nu vorbeşte despre turnarea Duhului Sfânt peste orice făptură, ci numai despre turnarea Duhului Sfânt peste Israel. Deoarece la Rusalii Dumnezeu era pregătit să meargă în afara graniţelor lui Israel la naţiuni, pentru ca şi din ele să adune „un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14), Petru nu putea cita un loc mai potrivit decât cel din Ioel 2.28-32.

Însă să observăm bine, cum citează Petru locul acesta. El nu spune nicidecum, că această profeţie s-a împlinit, căci el spune: „Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel” (versetul 16). Petru face aici numai o aplicare a acestui loc. El atrage atenţia concetăţenilor lui iudei, că ei nu trebuie să fie uimiţi de fenomenul care a avut loc la Rusalii, deoarece deja Vechiul Testament a vestit un timp în care se va revărsa Duhul Sfânt, în urma căruia fiii şi fiicele vor începe să prorocească. Însă prin aceasta Petru nu spune că profeția din Ioel 2 s-a împlinit, ci că aceia care tăgăduiesc pe Dumnezeu ca iniţiator al acestei întâmplări pot găsi în propriile lor scrieri profeţită revărsarea Duhului.

În afară de aceasta Petru nu citează exact locul din Ioel 2, ci el este călăuzit de Duhul să completeze citatul şi să-l schimbe, ca să-l adapteze la situaţia actuală. Primele versete din Ioel 2.28 „Și va fi aşa: după aceea” el le completează cu cuvintele „în zilele din urmă”. Aici Petru vrea evident să arate clar că ceea ce a avut loc acum la Rusalii nu este împlinirea, ci o aplicare. Împlinirea propriu-zisă el o strămută dimpotrivă în zilele din urmă. Prin aceasta în zilele din urmă urmează să aibă loc ceva mai mare. De asemenea Petru modifică locul din Ioel „… voi turna Duhul Meu” în „… că voi turna din Duhul Meu” – de asemenea o referire clară la faptul că Petru nu vorbeşte despre împlinire la Rusalii. În afară de aceasta trebuie observat că în Ioel 2 este vorba de rămăşiţa iudaică din timpul din urmă şi nu de Biserică, care în majoritatea este adunată dintre naţiuni. În epistola către Romani Pavel arată mai târziu în acelaşi sens, când scrie: „Şi nu numai ea, ci şi noi înşine, care avem cele dintâi roade ale Duhului” (Romani 8.23). La Rusalii a fost vărsat din Duhul Său; cei adunaţi erau cele dintâi roade ale Duhului şi prin aceasta evenimentul de la Rusalii nu era încă împlinirea făgăduinței din Ioel 2 sau Isaia 32.15.

Ioel 2 poate să nu se fi împlinit la Rusalii şi dintr-un alt motiv. Aceasta o arată contextul între revărsarea Duhului şi minunile „sus în cer şi semne jos pe pământ” (Faptele apostolilor 2.19). Într-o vorbire foarte plastică este vorba de schimbări cosmice (sânge, foc, negură de fum, soare întunecat, luna în sânge). Revărsarea Duhului, pe care profetul Ioel o are în vedere, are loc într-un timp de judecăţi îngrozitoare, care nu au fost la Rusalii. Să raportezi aceste imagini la minunile făcute de Domnul sau ale apostolilor, cu toate că ele sunt folosite pretutindeni în Cuvânt în legătură cu judecăţile (vezi de exemplu Apocalipsa 6), este o tipologizare abuzivă.[38] Să vorbeşti aici despre o împlinire ar depăşi cu mult Cuvântul lui Dumnezeu. Conform cu Matei 24.29,30 împlinirea judecăților din Ioel 2 se va face în ziua revenirii Domnului Isus. Aceleaşi fenomene la soare şi la lună le găsim și în Ioel 2 și în Faptele apostolilor 2. Atunci Dumnezeu va revărsa din nou Duhul Său.

Să te rogi în timpul actual al Biserici pentru o revărsare a Duhului ar fi ca o tăgăduire a faptului că Duhul a fost revărsat deja la Rusalii şi locuieşte deja în Biserică şi în fiecare credincios în parte. Înainte ca Dumnezeu să reverse din nou Duhul Sfânt, şi anume în mod vast peste orice făptură (Ioel 2.28), trebuie mai întâi să aibă loc anumite evenimente: Biserica şi prin aceasta şi „Cel care opreşte” (2. Tesaloniceni 2.6,7), Duhul Sfânt, trebuie să fi părăsit pământul; judecăţile trebuie să fi trecut peste pământ şi necazul zilelor acelea trebuie să se fi terminat (Matei 24.29).[39]

Sfânta Scriptură este foarte precisă în felul ei de exprimare. Dacă evangheliile vorbesc despre faptul că una sau alta din scrierile Vechiului Testament s-au împlinit, atunci noi putem fi siguri că ele s-au împlinit literalmente. Un exemplu pentru aceasta găsim în evanghelia după Ioan 19.36,37: „Pentru că aceasta a avut loc ca să se împlinească Scriptura: «Nici un os nu I se va zdrobi» (Ex 12.46; Psalm 34.20). Şi din nou o altă Scriptură zice: «Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns» (Zaharia 12.10) (Ioan 19.36,37). Prima profeţie s-a împlinit literalmente (vezi Ioan 19.33); a doua profeţie nu s-a împlinit încă, cu toate că baza pentru împlinirea acestui loc din Scriptură, străpungerea, a fost pusă tocmai aici la răstignire. Cândva rămăşiţa din Israel va privi literalmente la Acela pe care L-au străpuns şi Îl vor primi ca Mesia al lor. Atunci se va împlini şi locul din Scriptură din Zaharia 12.11: „În ziua aceea va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea din Hadadrimon în valea Meghidonului.”

În cele două citate din Vechiul Testament din Faptele Apostolilor nu citim cuvintele: „… şi s-au împlinit”. De aceasta ar trebui să ţină seama toţi aceia care sunt convinşi de împlinirea tuturor acestor profeţii. În contrast cu aceasta putem considera o împlinire textuală acolo unde aceasta este amintită categoric (de exemplu Faptele apostolilor 13.32 şi versetele următoare).

7.10.2  Faptele apostolilor 2.29-36

Faptele apostolilor 2.29-36: 29 Fraţilor, să-mi fie îngăduit să vă spun deschis despre patriarhul David că a murit şi a fost şi înmormântat, şi mormântul lui este între noi până în ziua aceasta. 30 Fiind deci profet şi ştiind că Dumnezeu i-a jurat cu jurământ ca din rodul coapselor lui să stea pe tronul său, 31 văzând mai dinainte, el a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Locuinţa morţilor, nici carnea Lui n-a văzut putrezirea. 32 Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. 33 Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi. 34 Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, 35 până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale». 36 Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit“.

Întrebare: Nu spune clar locul acesta din Scriptură că Hristos stă acum pe tronul lui David şi că domnia lui pământească făgăduită a fost acum mutată în cer?

Răspuns: Despre ce tron este vorba în versetul 30 precum şi în versetele 34-36? Evident în versetul 30 este vorba de tronul lui David; acest tron va fi un tron pământesc. Mesia ar trebui să fie un urmaş al lui David şi ar trebui să domnească peste un Israel restaurat. Citim aceasta în Psalmul 132.11: „Domnul i-a jurat lui David în adevăr, nu Se va întoarce de la aceasta: «Din rodul trupului tău voi pune pe tronul tău»” Deci versetul 30 vorbeşte clar despre tronul lui David.

Versetele 34-36 vorbesc evident despre un alt tron: este un tron în cer şi un loc la dreapta lui Dumnezeu. După ce Israel a repins pe Mesia al lui, Dumnezeu a dat Fiului Său locul de onoare la dreapta Sa. Domnul Isus şade acum  - cu Tatăl Său – pe tronul Tatălui, nu pe tronul lui David (acesta este tronul Lui propriu). Citim aceasta şi în Apocalipsa 3.21: „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său.” Cât timp va sta Domnul Isus pe tronul Tatălui? „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale” (Psalm 110.1), spune Dumnezeu. Atunci se va împlini Matei 25.31: „Dar când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale”. Acest moment nu a venit încă. Este interesant că apostolul Petru nu citează aici din Psalmul 132.11, unde Dumnezeu a făgăduit lui David să pună pe tronul său „din rodul trupului” lui, ci din Psalmul 110.1. Dar aici nu este amintit rodul trupului său, ci Domnul lui David. Şi conform Psalmului 110 Dumnezeu nu va pune pe Domnul lui David (pe Domnul Isus) pe tronul lui David, ci la dreapta lui Dumnezeu.

Din aceste versete devine clar că afirmaţia, că Domnul Isus ar sta deja astăzi pe tronul lui David şi prin aceasta Scripturile Vechiul Testament s-ar fi împlinit deja, nu este întemeiată. Aceasta nu se poate deduce clar nici din Faptele apostolilor 2 şi nici această interpretare nu este în concordanţă cu mărturia generală a Sfintei Scripturi. Şi aici este valabil principiul hermeneutic din 2. Petru 1.20: „… ştiind întâi aceasta, că nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură”.

Domnul Isus nu domneşte acum ca Fiu al lui David, ci mai degrabă ca Domn al lui David; din acest motiv este citat Psalmul 110 în Faptele apostolilor 2. Cine vede poziţia pe care Domnul Isus o ocupă aici numai în legătură cu făgăduinţele date lui David, acela dispreţuieşte poziţia care a fost dăruită Domnului Isus pe baza glorificării lui Dumnezeu la cruce. Poziţia Lui ca Fiu al Omului, ca Omul al doilea şi ultimul Adam şi în mod deosebit ca şi Cap al trupului este mult mai presus de gloria pe care El o va avea ca Fiu al lui David. Dacă în Faptele apostolilor 2 se priveşte această glorie deosebită ca Fiu al lui David ca fiind deja împlinită, atunci o altă glorie s-ar pierde: ceea ce sub Solomon nu a ajuns la îndeplinire, va face El în glorie şi va păstra cu statornicie. Solomon nu a ajuns la pacea desăvârşită şi prin lipsa lui de credincioşie a pus chiar germenele împărţirii împărăţiei (1. Împăraţi 11.26,33); Hristos însă va aduce pacea desăvârşită.

Este foarte regretabil, când tronul lui David este pus pe aceeaşi treaptă cu tronul Tatălui. În felul acesta sunt aduse împreună lucruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu le desparte clar unul de altul.[40] Printr-o comparaţie reciprocă a însuşirilor acestor două tronuri (compară Ieremia 23.5; 33.15; Ezechiel 37.23,24; Luca 1.32,33 cu Evrei 1.3; 4.14–5.4) devine clar că ele sunt diferenţiate clar unul de altul.

7.10.3  Faptele apostolilor 3.19-26

Faptele apostolilor 3.19-26: 19 Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului 20 şi să-L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru voi, pe Isus Hristos, 21 pe care cerul trebuie, în adevăr, să-L primească, până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime. 22 Moise, în adevăr, a zis: «Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Profet ca mine; de El să ascultaţi în toate câte vă va vorbi. 23 Şi va fi că orice suflet care nu va asculta de Profetul acela va fi nimicit din popor». 24 Şi, în adevăr, toţi profeţii de la Samuel şi cei care au urmat, atâţi câţi au vorbit, au şi anunţat zilele acestea. 25 Voi sunteţi fiii profeţilor şi ai legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, zicând lui Avraam: «Şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului». 26 Dumnezeu, înviindu-L pe Slujitorul Său, vi L-a trimis întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare de la răutăţile voastre.

Întrebare: Nu atribuie dispensaționaliști prea mult locului din Faptele apostolilor 3.19-26 atunci când cu privire la restabilirea tuturor lucrurilor se gândesc la Împărăţia păcii de o mie de ani? Nu este vorba mai degrabă de înviorarea sufletului pe baza pocăinţei?

Răspuns: Desigur dispensaționaliștii nu au nevoie de acest verset ca să justifice învăţătura lor; cu toate acestea el confirmă învăţătura lor, aşa după cum vom vedea.

Citim în versetul 21: „… pe care cerul trebuie, în adevăr, să-L primească, până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime.” În textul original în expresia „restabilirea tuturor lucrurilor” lipseşte cuvântul „lucruri”; el a fost adăugat în diverse traduceri exclusiv din motive de limbă. Lui Israel i se cere să se pocăiască, pentru ca să vină „timpuri de înviorare” (versetul 19). La versetul citat mai sus se observă că aici stă cuvântul „până”; „… până la timpuri de restabilire”, şi continuă cu: „… despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime.” După aceea urmează un citat din Deuteronom. Despre ce au vorbit profeţii sfinţi din vechime? Dacă citim cărţile profetice constatăm că restabilirea lui Israel constituie o parte mare a profeţiei.

În versetele 19 şi 20 se spune: „… ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului şi să-L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru voi, pe Isus Hristos.” Hristos a fost trimis deja din cer, dar a fost respins şi El S-a reîntors înapoi în cer, unde S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 1.3) şi unde va sta „până Eu [spune Dumnezeu] voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale!” (Psalm 110.1). Noi am putea spune şi: „…până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor” (versetul 21). Desigur Dumnezeu va ierta păcatele fiecărui iudeu care se pocăieşte. Dar ce L-ar determina pe Dumnezeu să trimită „pe Hristos rânduit mai dinainte”? Cu siguranţă nu este vorba de pocăinţa fiecăruia în parte, ci pocăinţa Israelului întreg. Această pocăinţă va lua cândva dimensiune naţională (Zaharia 12.10b,12). La revenirea Sa Hristos va nimici pe toţi din popor care nu ascultă de El, aşa cum a fost profeţit în Deut 18.15,18,19. Numai aceia care se pocăiesc şi ascultă de Profetul adevărat, de Hristos, vor intra în Împărăţie (compară cu versetul 23).

Dacă aici se vorbeşte de „timpuri (în greacă kairos) de înviorare”, prin aceasta nu este vorba că o persoană individuală, care se pocăieşte, are parte de o înviorare a sufletului său prin iertarea de păcate. Nu, aceste „timpuri” au loc paralel cu „timpurile (în greacă chronos) de restabilire a tuturor lucrurilor”, ca şi în Faptele apostolilor 1.7. Şi acolo se întâlnesc aceste două cuvinte pentru „timp” (kairos şi chronos[41]). O comparare a locurilor din evanghelia după Matei 17.11 respectiv Marcu 9.1 cu Maleahi 4.5,6 arată clar la ce se referă acestea: în aceste locuri se arată că antemergătorul va avea o misiune în restabilirea tuturor lucrurilor şi că aceasta va introduce „ziua Domnului”. Deci restabilirea tuturor lucrurilor este în legătură cu „ziua Domnului”, când va fi restabilit tot ce a fost distrus cândva; aceasta ne arată deosebit de clar de exemplu Ezechiel capitolele 40-48. Acest timp mai este numit în Matei 19.28 şi „renaşterea” şi în Romani 8.21 timpul eliberării creaţiei. El este caracterizat prin aceea, că el va fi o perioadă de timp de înviorare pentru omenire. Aici este vorba de lucruri despre care se spune categoric că „Dumnezeu a vorbit prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime” (versetul 21). Referirea la Moise, care urmează după acest verset, arată că este vorba de profeţii Vechiului Testament. Însă despre ceea ce a avut loc acum la Rusalii, Cuvântul spune categoric că „în alte generaţii n-a fost făcut cunoscut fiilor oamenilor” (Efeseni 3.5) și era „ascunsă din veacuri și din generații” (Coloseni 1.26).[42] Drept urmare deci nu poate fi vorba de o binecuvântare creştină.

Rezultat final: Şi acest pasaj din cartea Faptele Apostolilor stă în deplină armonie cu învățătura dispensațională și ne garantează faptul că Hristos va reveni din cer ca să restaureze toate lucrurile. Însă înseamnă totodată şi că nu toate lucrurile au fost restaurate şi că Scriptura nu s-a împlinit încă.

7.10.4  Faptele apostolilor 4.23-31

Faptele apostolilor 4.23-31: 23 Şi, fiind lăsaţi să plece, au venit la ai lor şi au istorisit tot ce le spuseseră preoţii de seamă şi bătrânii. 24 Şi ei, când au auzit, într-un gând şi-au ridicat glasul către Dumnezeu şi au spus: „Stăpâne, Tu eşti Dumnezeul care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt în ele, 25 care ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura slujitorului Tău, David, tatăl nostru: «Pentru ce s-au dezlănţuit naţiunile şi s-au gândit popoarele la cele deşarte? 26 Împăraţii pământului s-au ridicat şi mai-marii s-au adunat împreună împotriva Domnului și împotriva Hristosului Său». 27 Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod cât și Ponțiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel, 28 ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie. 29 Şi acum, Doamne, priveşte la ameninţările lor şi dă robilor Tăi să poată vesti Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, 30 întinzându-Ți Tu mâna, spre vindecare şi spre a se face semne şi minuni prin Numele Sfântului Tău Slujitor, Isus“. 31 Şi, după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

Întrebare: Nu s-a împlinit demult Psalmul 2.1,2 conform celor scrise în Faptele apostolilor 4.23-31? Nu este aceasta o altă dovadă că toate profeţiile s-au împlinit deja în Hristos?

Răspuns: Într-adevăr unele părţi din Psalmul 2 se aplică la evenimentele care au avut deja loc în timpul vieţii pe pământ a Domnului. Afirmaţia versetului 7 al acestui psalm („… astăzi Te-am născut”) s-a împlinit deja cu prima venire în lume a Domnului, chiar dacă Psalmul 2 în sine vorbeşte şi despre lucruri viitoare. Textual versetul 7 va fi rostit naţiunilor abia la sfârşitul timpurilor, şi atunci se va referi retrospectiv la prima Sa venire. Caracterul evenimentelor din viitor – când domnitorul roman dintre naţiuni se va uni cu antihrist din Israel împotriva lui Hristos şi ai Săi – s-a arătat deja în timpul primei veniri a Domnului pe pământ în Pilat şi Irod; şi cu toate acestea aceasta nu era împlinirea. Într-un anumit sens nu era nici măcar o împlinire parţială, căci afirmaţia din Psalm 2.1,2 stă în legătură directă cu versetele următoare: „Atunci le va vorbi în mânia Sa şi-i va îngrozi în furia Sa. ‚Şi Eu am uns totuşi pe Împăratul Meu peste Sion, muntele sfinţeniei Mele.’ … Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (versetele 5,6 şi 9). Aceste versete în mod foarte evident nu s-au împlinit, ci ele se vor împlini textual abia la împlinirea veacurilor. Cartea Apocalipsa şi profeţiile Vechiului Testament arată că distrugerea împreună a naţiunilor, care va avea loc atunci, va avea o cu totul altă dimensiune decât în timpul primei veniri a lui Hristos şi stă în legătură cu judecata imediată. Ce har, că Domnul Isus astăzi încă Îşi întinde mâna oamenilor ca Salvator; însă atunci El îi va întâmpina ca Judecător.

7.10.5  Faptele apostolilor 13.32-34,41

Faptele apostolilor 13.32-34,41: 32 Şi noi vă vestim Evanghelia promisiunii făcute părinţilor, 33 că Dumnezeu a împlinit aceasta pentru noi, copiii lor, înviindu-L pe Isus, după cum este scris şi în psalmul al doilea: «Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut». (Psalm 2.7) 34 Dar, că L-a înviat dintre morţi, ca să nu Se mai întoarcă la putrezire, a spus astfel: «Vă voi da cele sfinte, cele de crezut ale lui David». … 41 «Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»“. (Habacuc 1.5).

Întrebare: Nu arată clar locul din cartea Faptele apostolilor 13.32-34 că toate speranţele lui Israel au fost împlinite în învierea Domnului? Sau în Psalmul 2.7[43] este vorba de întronarea Domnului Isus?

Răspuns: În locul acesta se foloseşte textual cuvântul „împlinit”, şi aşa cum ştim, făgăduinţa dată lui Israel s-a împlinit cu adevărat: Fiul lui Dumnezeu a fost adus ca Mesia. Prin aceasta este vorba deci de o făgăduinţă foarte specială şi nu de toate făgăduinţele şi speranţele lui Israel sau despre înviere. Dacă se ţine seama de versetul paralel din Faptele apostolilor 13.22[44], devine clar că prin această trezire nu este vorba de reînvierea lui Isus.

W. Kelly scrie în privința aceasta:

Acest verset oferă două posibilităţi de traducere. Ori se spune: „Prin aceea că El a trezit pe Isus” sau: „Prin aceea că El a sculat din morţi pe Isus”. Ambele deodată nu pot fi. Cuvântul în limba greacă nu poate avea ambele înţelesuri în acelaşi timp, cu toate că în anumite cazuri, în funcţie de context, permite ambele variante de redare. Aici textul corect este: „Prin aceea că El a trezit pe Isus”. Contextul necesită aceasta. Pavel se referă la faptul că Isus ca Mesia a fost dat iudeilor în concordanţă cu profeţii. Într-adevăr cuvântul în limba greacă vorbeşte în mod obişnuit despre înviere. Dar el include în sine un domeniu mai larg decât numai acela de înviere. Cuvântul „a trezit” necesită completarea „dintre morţi”, pentru a face clară referirea lui la înviere. Însă nu acesta este cazul în această predică înainte de versetul 34. De aceea eu cred că în versetul 33 nicidecum nu se vorbeşte despre înviere, ci de trezirea lui Isus ca Mesia, „după cum este scris şi în psalmul al doilea: «Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut.»”

Aceasta este sprijinit de versetul următor şi, după cum cred eu, dovedit, care ne arată în continuare: „Dar, că L-a înviat dintre morţi …” (versetul 34). Drept urmare recunoaştem doi paşi: 1. Versetul 33 asigură că Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduinţele, prin aceea că El a trezit pe Mesia pentru poporul Său pe pământ. 2. Versetul 34 adaugă că în afară de aceasta El L-a înviat dintre morţi. Aceasta este important; căci oferă o cheie pentru aplicarea corectă a psalmului al doilea, care frecvent şi în mod greşit, eu sunt convins de aceasta, este aplicat la înviere.[45]

Cine gândeşte că în versetul 33 este vorba deja de înviere, trebuie să poată explica ce înseamnă cuvântul „dar” din versetul 34, unde noi găsim realmente învierea. Aici prin cuvântul „dar” se arată evident un contrast faţă de versetul anterior şi nu este numită una şi aceeaşi chestiune. Pavel vorbeşte în discursul lui în sinagoga din Antiohia  (Faptele apostolilor 13.16-41) despre faptul că „Dumnezeu … a adus lui Israel un Mântuitor” (versetul 23), că El nevinovat fiind a fost predat lui Pilat de către mai marii poporului (versetul 28) şi că apoi Dumnezeu „L-a înviat dintre morţi” (versetul 30). Această ordine (trezirea ca Mesia şi învierea dintre morţi) o demonstrează Pavel în versetele 33 şi 34 cu două locuri din Biblie din Vechiul Testament. Profeţia din Psalmul 2.7 s-a împlinit deja realmente. Domnul Isus a fost „trezit” ca Mesia, aşa cum descrie Zaharia în Luca 1.68-70[46]. Nici un iudeu nu are o scuză în zilele noastre, că nu poate crede în Hristos, căci venirea Lui este împlinirea făgăduinţei care a fost dată poporului Israel în Psalmul 2 şi în alte locuri.

Unii consideră că Psalmul 2.7 se referă la întronarea Domnului Isus. Într-adevăr atât în Egipt cât şi în Babilon împăratul era denumit „fiul lui Dumnezeu”, şi ritualul punerii pe tron constituia „conceperea” „fiului lui Dumnezeu”. Este îndoielnic dacă aceasta redă sensul Psalmului 2.7, chiar dacă nu este total imposibil: în context cu Faptele apostolilor 13.22, unde se spune despre David că el a fost ridicat (textual: trezit) ca împărat („… le-a ridicat pe David ca împărat”), această interpretare este la fel de posibilă ca şi cea mai dinainte. Acolo am văzut în ridicarea (trezirea) lui David mai întâi arătarea-lui-publică generală, în care este inclusă împărăţia Sa (dar nici o înviere). (În § 7.10.6 dovedim că tronul pe care stă acum Domnul Isus nu este tronul lui David.)

Încă o remarcă la citatul următor din Vechiul Testament în vorbirea lui Pavel. În Faptele apostolilor 13.41 el citează locul din Habacuc 1.5. În timpul lui Habacuc această afirmație se referea în primul rând la caldeeni şi apoi în timpul Faptelor Apostolilor s-a lăsat folosită cu privire la judecata iudeilor necredincioşi de atunci, care a venit peste ei în anul 70 după Hristos. Dar împlinirea ei va avea loc abia în viitor. Aceasta se poate vedea din contextul din Habacuc 1.5 și versetele următoare: desconsiderarea lucrării lui Dumnezeu va atrage după sine judecata, care va pune în umbră grozăvia faptelor înspăimântătoare ale caldeenilor din timpul lui Habacuc, ale romanilor în timpul lui Titus şi chiar genocidul făcut iudeilor în timpul naţional-socialismului.

7.10.6  Faptele apostolilor 15.14-17

Faptele apostolilor 15.14-17: 14 Simon a istorisit cum întâi Dumnezeu a căutat să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său. 15 Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele profeţilor, după cum este scris: 16 «După acestea Mă voi întoarce şi voi zidi din nou cortul cel căzut al lui David şi voi zidi din nou ruinele lui şi-l voi întări, 17 pentru ca rămăşiţa de oameni să-L caute pe Domnul, şi toate naţiunile peste care este chemat Numele Meu, spune Domnul, care face acestea»” (Amos 9.11,12).

Întrebare: Cum trebuie înţeles citatul din Faptele apostolilor 15.14-17? Nu a fost construit cortul lui David, şi nu şade Hristos deja pe tronul său, aşa că binecuvântarea se revarsă deja astăzi asupra naţiunilor?

Răspuns: În versetul 14 apostolul Iacov confirmă, că Dumnezeu a căutat să strângă dintre naţiuni un popor pentru Numele Său. Petru a primit această viziune de la Dumnezeu. Petru trebuia potrivit voii lui Dumnezeu să deschidă uşa spre naţiuni (Faptele apostolilor 15.7), căci el era cel care a primit „cheile Împărăţiei cerurilor” (Matei 16.19). Acum Iacov aminteşte un loc interesant din Vechiul Testament şi îl aplică la situaţia amintită de Petru. Iacov nu spune categoric, acest loc s-a împlinit, ci: „… cu aceasta se potrivesc cuvintele profeţilor (versetul 15). El nu spune nici „ale profetului Amos”, ci „ale profeţilor”. Într-adevăr este un citat din mai multe locuri din Biblie; ne putem gândi în mod deosebit la Isaia 2.2 şi Amos 9.11,12. În orice caz nu este textul exact din Amos 9.11,12. Este remarcabilă în mod deosebit expresia „după aceea”, deoarece această profeţie din Amos 9 este iniţiată cu „în ziua aceea”. Vom reveni imediat la aceasta.

Este deci „cortul lui David” deja ridicat, aşa cum a fost anunţat şi în Luca 1.32,33: „… şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl Său; şi va împărăţi peste casa lui Iacov pentru totdeauna şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”? Şade Hristos deja pe tronul Său?

Răspunsul este: Nu, Hristos nu şade încă pe tronul Său, şi cortul lui David nu a fost încă construit, căci Hristos nu şade pe tronul Lui propriu, ci împreună cu Tatăl pe tronul Tatălui: „Domnul a zis Domnului Meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale’” (Psalm 110.1). Atâta timp cât vrăjmaşii nu au fost puşi ca aşternut al picioarelor Sale, Hristos şade pe tronul Tatălui: la dreapta Tatălui. Citim aceasta şi în Apocalipsa 3.21: „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său.” Cortul lui David nu a fost încă restaurat şi Hristos nu şade încă pe tronul – lui David – său, ci pe tronul Tatălui.

Va veni însă timpul când Hristos va şedea pe tronul Lui propriu. Despre acest moment vorbeşte Matei 25.31: „Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale.” Cu privire la timpul când va fi reconstruit cortul lui David, nu din întâmplare Amos adaugă: „… şi-l voi construi ca în zilele din vechime” (Amos 9.11). Această profeţie se referă direct la situaţia aşa cum era ea în Vechiul Testament, şi nu permite să fie interpretată la un cort spiritual.

Cu ce scop citează Iacov acest loc din Vechiul Testament? Pe de o parte ascultătorii nu ar trebui să se mire că şi naţiunile vor veni sub binecuvântare, căci aceasta a fost făgăduit deja de mult prin profeţi, şi pe de altă parte Iacov prezintă „planul de derulare” pentru împlinirea făgăduinţelor iudaice: „… cum întâi Dumnezeu a căutat să ia dintre naţiuni un popor” (versetul 14). După aceea el vorbeşte despre ceea ce va veni după aceea. Astfel el este călăuzit de Duhul să rostească expresia „după aceea”, cu toate că Amos spune „în zilele acelea”. Deci Dumnezeu era într-adevăr în momentul să strângă dintre naţiuni un popor pentru Numele Său, dar El, după ce numărul acestora va fi deplin, „după aceea” va construi cortul lui David (pe izraeliţi). Atunci şi „restul oamenilor” (naţiunile) vor căuta pe Domnul. Deci în timp ce în timpul de acum este strâns „dintre naţiuni” un popor pentru Numele Său, „după aceea” naţiunile vor avea parte într-o măsură mult mai mare de binecuvântarea lui Dumnezeu – nu în ceea ce priveşte calitatea binecuvântării, ci în ceea ce priveşte cantitatea ei: atunci va fi vestită Evanghelia Împărăţiei şi într-o măsură mult mai mare decât astăzi „toate naţiunile” vor fi făcute ucenici (Matei 28.19,20). Toţi oamenii dintre naţiuni, care vor intra în Împărăţie, vor fi binecuvântaţi (vezi fig. 4).

Că Dumnezeu a căutat întâi să ia dintre naţiuni (versetul 14), aceasta era ceva neaşteptat. Căci profeţii Vechiului Testament au profeţit mereu că naţiunile vor fi „cercetate” prin Israelul restaurat (deci după şi nu întâi!). Prin aceasta puteau toţi ascultătorii, care cunoşteau Vechiul Testament, să cunoască că Dumnezeu întrerupe căile Sale cu Israel şi intercalează altceva. Iacov nu se îndoieşte că făgăduinţele date lui Israel se vor împlini în viitor, dar el cunoaşte de asemenea şi faptul că în perioada intermediară Dumnezeu va aduna „dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (versetul 14), până când numărul lor va fi deplin şi cortul lui David va fi reconstruit şi Hristos Se va aşeza pe tronul Lui propriu.

       Fig. 4 „Planul evenimentelor” prezentat de Iacov în Faptele apostolilor 15

7.10.7  Faptele apostolilor 26.6-8

Faptele apostolilor 26.6-8: 6 Şi acum m-am înfăţişat să fiu judecat pentru speranţa promisiunii făcute de Dumnezeu părinţilor noştri, 7 la care speră să ajungă cele douăsprezece seminţii ale noastre, slujind neîncetat, noapte şi zi. Pentru această speranţă, împărate, sunt acuzat de iudei. 8 De ce vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?

Întrebare: Nu este vorba în Faptele apostolilor 26.6-8 iarăşi despre înviere? Şi nu arată aceasta că prin făgăduinţa dată părinţilor se înţelege de fapt învierea?

Răspuns: Ca şi în Faptele apostolilor 13.32,33 şi aici cu privire la nădejdea în făgăduinţa care a fost dată părinţilor nu este vorba de înviere, ci de Mesia, Lăstarul, Urmaşul, care trebuia să fie baza fiecărei binecuvântări a lui Israel. Poporul nu avea nici o nădejde cu privire la înviere; despre aceasta nu citim nimic în Scripturi. De aceea versetul 8 introduce un gând suplimentar: tot aşa cum Pavel un verset mai târziu (în Faptele apostolilor 13.34) ajunge să vorbească despre învierea lui Hristos, tot aşa şi aici în capitolul 26, după ce mai înainte a amintit speranţa în Mesia (versetele 6 şi 7), ajunge să vorbească în versetul 8 despre înviere, deoarece ea este baza pentru faptul că planurile lui Dumnezeu nu au eşuat odată cu moartea lui Mesia şi această speranţă este încă îndreptăţită.

7.10.8  Faptele apostolilor 26.22,23

Faptele apostolilor 26.22,23: 22 Primind deci ajutor de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta, mărturisind şi celor mici şi celor mari, nespunând nimic altceva decât ceea ce şi profeţii şi Moise au spus că trebuie să fie: 23 că Hristosul trebuia să pătimească şi că El, Cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină, atât poporului, cât şi naţiunilor.

Întrebare: Se spune:

Acest loc arată clar, că Evanghelia nu conţine nimic, care să nu fi fost spus deja mai dinainte de profeţi.[47] – Aici ar fi fost o ocazie bună să se predice învăţătura tainică a Bisericii, dar Pavel nu face aceasta. Dimpotrivă, el spune categoric că el nu a predicat nimic, pe care Moise şi profeţii să nu-l fi vestit deja. Există o ilustrare mai clară a faptului cât de necesar este să se ia seama la cuvintele lui Pavel, „aşa cum a fost descoperită acum” (Efeseni 3.5), când el a vorbit despre taină?[48]

Răspuns: La interpretarea Scripturii trebuie să ţinem seama, să nu scoatem versetele din contextul lor. Tocmai în Efeseni 3.5 scrie Pavel că taina era ascunsă generaţiilor anterioare: „… care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor.” Acest fapt este confirmat încă de două ori în epistolele lui Pavel: în Romani 16.25 și în Coloseni 1.26. În locul acesta Pavel arată chiar categoric că această taină abia „acum” a fost descoperită. În afară de aceasta taina era ascunsă „în Dumnezeu” (Efeseni 3.9) și nu în scrierile profeţilor.[49]

În Faptele apostolilor 26.22 fraza nu se termină cu „a vorbit”, ci se spune în ce context noi trebuie să căutăm pe „nimic altceva”: este vorba de suferinţele lui Hristos, de înviere şi de lumina pentru Israel şi pentru naţiuni. Despre aceste lucruri au vorbit desigur Moise şi profeţii. Însă taina nu stă în contrast cu afirmaţiile profeţilor, căci aceste afirmaţii lasă să se vadă aceasta, aşa cum am arătat în alte locuri (vezi de exemplu prima adnotare la § 3.1).

7.10.9  Faptele apostolilor 28.20

Faptele apostolilor 28.20: Deci pentru acest motiv v-am chemat: să vă văd şi să vă vorbesc; căci pentru speranţa lui Israel sunt legat cu acest lanţ.

Întrebare: Pentru dispensaţionalişti trebuie să fie pur şi simplu contradicţie faptul că un creştin este întemniţat pentru speranţa lui iudaică, deoarece ei susţin că iudeii şi Biserica au speranţe total diferite.

Răspuns: Aşa cum am văzut în locurile de mai înainte, speranţa lui Israel nu este Împărăţia, ci Hristos. Şi Hristos este speranţa lui Israel la fel cum El este speranţa Bisericii („Pavel, apostol al lui Isus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, speranţa noastră”; 1. Timotei 1.1). În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă.

7.11  Citatul din Osea în Romani 9.25,26

Romani 8.25,26: 25 După cum spune și în Osea: „Pe «Nu-i poporul Meu» îl voi numi «Popor al Meu»; şi pe «Nu e preaiubită», «Preaiubită».(Osea.2,23) 26 Și va fi: În locul unde li s-a spus: «Voi nu sunteţi poporul Meu», acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu“. (Osea 1.10).

Întrebare: Înainte de toate în Romani 9 apostolul Pavel citează unele versete din Vechiul Testament (din Osea). Aici el arată cum trebuie să ne comportăm în Noul Testament cu profeţiile din Vechiul Testament. Nu dovedeşte faptul că Pavel citează acolo profeţii din Vechiul Testament, că ele s-au împlinit deja?

Răspuns: Acesta este unul din argumentele cele mai ispititoare al acelora care resping învăţătura despre economii (epoci). Se crede că apostolul ne-ar da aici cheia cum trebuie să ne comportăm cu profeţiile Vechiului Testament. Prin faptul că Pavel citează pe profetul Osea, el ar dovedi că profeţiile Vechiului Testament referitoare la Israel s-ar fi împlinit în Biserică, şi acesta ar fi felul în care de acum înainte s-ar împlini profeţiile. Textual ar fi într-adevăr aşa, că Israel este privit ca „nu este popor al Meu” şi mai târziu va fi restabilit şi din nou va fi numit „poporul Meu”. Aşa cum ar arăta locul acesta din Scriptură, toate acestea s-ar împlini astăzi în Biserică.

Susţinătorii învăţăturii despre economii văd pe deplin ce doreşte să spună Pavel aici: Dumnezeu recunoaşte pe aceia, care erau „nu sunt poporul Meu” – naţiunile -, ca „popor al Meu”. Însă prin aceasta Pavel nicidecum nu constată că aceasta ar fi împlinirea propriu-zisă, şi anume din următoarele motive:

1. Pavel citează în versetele care urmează 27 şi 28[50] din Isaia 10.22,23 şi în versetul 33[51] din Isaia 8.14 şi 28.16. În aceste citate apostolul aplică categoric profeţia la acelaşi popor, căruia iniţial i-a şi fost dată profeţia: Israel. Citatele din cartea Osea nu dovedesc că aceste locuri nu vor primi o împlinire textuală; ele dovedesc mai degrabă că apostolul Pavel aplică scrierile Vechiului Testament la situaţii din timpul Noului Testament, fapt la care el îndeamnă şi în alte locuri (Romani 15.4; 1. Corinteni 10.6).

2. În Osea este vorba despre un popor care prin păcat şi-a pierdut statutul de „poporul Meu” şi prin aceasta a devenit „nu este popor al Meu”. Mai târziu însă prin harul lui Dumnezeu şi prin pocăinţa poporului el va deveni iarăşi „poporul Meu”. Aceasta nu poate fi aplicat la naţiuni în felul acesta, căci acestea niciodată nu au posedat statutul de popor al lui Dumnezeu şi drept urmare nici nu l-au pierdut. Pavel a avut aici în vedere nu o interpretare ci o aplicare a locului din Vechiul Testament.

3. Apostolul este într-adevăr conştient de diferenţa între Israel şi naţiuni, însă el nu vrea să îndrepte atenţia spre diferenţă, ci spre paralelă. Izraeliţii nu voiau să accepte că acum şi naţiunile au venit sub harul lui Dumnezeu. Şi apostolul arată neamurilor lui din poporul său, că Dumnezeu este drept, când El arată har naţiunilor, căci El îi va întâmpina şi pe ei, pe iudei, în viitor în acelaşi fel. Aşa cum izraeliţii au devenit „nu sunt popor al Meu”, tot aşa naţiunile erau dintotdeauna „nu sunt popor al Meu”. Dacă izraeliţii vor avea parte de harul să fie numiţi din nou „poporul Meu”, de ce acelaşi har să nu fie şi partea celor dintre naţiuni? Pavel nu vrea nicidecum aici să interpreteze pe profetul Osea şi prin aceasta să arate că această profeţie s-ar fi împlinit acum în naţiuni. Şi tot aşa de puţin vrea prin aceasta să dea de înţeles că toate profeţiile se vor împlini în viitor în felul acesta, prin aceea că toate făgăduinţele date lui Israel începând de acum sunt valabile şi pentru naţiuni. Ca de la capul locului să excludă un astfel de gând şi să confirme că toate făgăduinţele date lui Israel rămân valabile, Pavel interpretează celelalte citate din Isaia în continuare în acelaşi capitol aplicându-le la Israel.

4. Pavel nu vorbeşte despre împlinirea profeţiei, ci el spune numai: „După cum spune şi în Osea”, şi citează apoi locul din Biblie, ca prin aceasta să arate o paralelă.

7.12  Interpretarea Psalmilor

7.12.1  Greutatea interpretării

Exemplar pentru scrierile profetice vrem să arătăm pe baza cărţilor psalmilor, cum trebuie interpretate cărţile profetice. Noi am ales tocmai această carte profetică, deoarece mulţi nici nu o recunosc ca atare, ci o consideră exclusiv o carte poetică, pe care ei o aplică – în mod greşit, după cum vom vedea – direct la creştini.

Chiar şi mulţi scriitori erudiţi credincioşi Bibliei deseori nu au înţeles corect Psalmii. De ce? Cine vrea să studieze Psalmii, trebuie să ţină seama că adevărurile creştine nu erau încă revelate în Vechiul Testament. De asemenea ar trebui ca aceste adevăruri creştine să fie bine cunoscute, pentru a înţelege diferenţa între poziţia credincioşilor din timpul Vechiului Testament şi a credincioşilor creştini de astăzi. Psalmii au într-adevăr natură profetică, însă de cele mai multe ori nu dau o profeţie directă despre evenimentele viitoare. Ei conţin mai degrabă profeţii indirecte, prin aceea că ei redau sentimente şi gânduri ale credincioşilor în împrejurările de atunci şi cele viitoare. Cunoaşterea profeţiilor din celelalte cărţi profetice ale Bibliei este o premisă pentru a putea ordona Psalmii în contextul profetic corect.

Multe interpretări greşite la interpretarea Psalmilor ar putea fi evitate dacă s-ar ţine seama cum sunt citaţi Psalmii în Noul Testament. Noul Testament ne dă indicaţii clare cum trebuie interpretaţi Psalmi.

7.12.2  O carte profetică

Multe profeţii ale Psalmilor s-au împlinit în Hristos. Astfel Ioan se referă în evanghelia lui în capitolul 19 de trei ori la Psalmi şi arată cum ei s-au împlinit prin Hristos.

Că Psalmi au caracter profetic, găsim foarte clar în evanghelia după Matei 13.35: Domnul Isus vorbeşte despre profeţi şi citează cu această ocazie Psalmul 78.2. Spre deosebire de celelalte cărţi profetice, în Psalmi nu Dumnezeu vorbeşte direct omului, ci omul vorbeşte lui Dumnezeu: un credincios izraelit, care are o relaţie cu Dumnezeu, vorbeşte Dumnezeului său. Uneori este chiar Domnul Isus Însuşi, al cărui glas îl auzim, însă uneori sunt şi aceia care stau în legătură cu El. Nu Adunarea (Biserica)! Nu, este vorba de credincioşi izraeliţi din viitor.

În multe locuri din Psalmi sunt amintite evenimente care încă nu au avut loc. De exemplu în Psalmul 2 Mesia este uns ca Împărat peste Sion. Aceasta va avea loc evident abia în viitor. Unii vor să vadă împlinirea profeţiilor din Psalmi în Biserică. Cu toate că se recunoaşte că Pavel în epistola către Romani 11.9,10 prin citatul din Psalmul 69.22,23 explică lepădarea lui Israel şi prin aceasta aplică acest Psalm textual la Israel, se vrea spiritualizarea afirmaţiei din Psalmul 69.35,36[52] şi ea se aplică la Biserică – o interpretare foarte inconsecventă şi samavolnică.

Un exemplu interesant în acest context este Psalmul 118.26: „Binecuvântat fie cel care vine în Numele Domnului!” Mulţimea poporului în Israel a strigat aceasta Domnului (Matei 21.9), care era ca Om smerit în mijlocul lor. Cu regret însă, aşa cum ştim, înapoia acestor cuvinte nu era o credinţă reală. Din acest motiv Domnul în Matei 23.39 a mutat împlinirea cuvintelor acestui Psalm în viitor: acest strigăt va fi rostit cândva de Ierusalim, care acum L-a respins şi din acest motiv „nicidecum nu Mă veţi mai vedea de acum”; însă atunci ei Îl vor vedea iarăşi. Nu se poate înţelege cum se vrea punerea acestor lucruri în legătură cu Adunarea (Biserica).

7.12.3  Poziţia credincioşilor în Psalmi

Mulţi se confruntă cu dificultăţi, că ei citesc mereu în Psalmi despre gânduri şi strigăte de răzbunare. Noi nu trebuie să trecem cu vederea că Psalmi sunt o carte a Vechiului Testament şi profeţiile ei se referă la un timp postcreştin, în măsura în care ele nu s-au împlinit. Psalmii de răzbunare arată că aici nu se vorbeşte limbajul Bisericii. Pentru noi credincioşii creştini se spune: „Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: ‚A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti’, spune Domnul” (Romani 12.19). Rugăciunea pentru răzbunare şi ajutor împotriva duşmanilor este o rugăciune pe care izraeliţii în Vechiul Testament pe drept puteau s-o rostească şi pe care o vor rosti iarăşi în viitor în timpul necazului dinaintea Împărăţiei de o mie de ani (compară cu Apocalipsa 6.10). În contrast cu noi creştinii aceşti credincioşi aveau şi au o chemare pământească. Făgăduinţele lor pământeşti au fost şi vor fi împlinite prin aceea că Dumnezeu va nimici „răul” de pe pământ şi credincioşii din Israel vor fi binecuvântaţi chiar acolo.

O altă diferenţă importantă constă în aceea că Psalmi ne prezintă credincioşi care stau sub Lege. Însă creştinii nu stau sub Lege – spre deosebire de Israel, atât atunci cât şi în viitor iarăşi. Exemplele cele mai cunoscute pentru aceasta din Psalmi sunt Psalmul 19 şi 119.

În capitolul al treilea al epistolei către Romani, Pavel vorbeşte despre iudei (vezi versetul 1) şi citează din mai mulţi Psalmi. Apoi el spune despre Lege: „… orice zice Legea vorbeşte celor de sub Lege” (Romani 3.19). Mulţi Psalmi redau sentimentele acelora care sunt sub Lege; acesta ar putea fi un motiv pentru care unii creştini găsesc sentimentele lor exprimate aşa de bine în Psalmi: deoarece ei înşişi se văd ca fiind sub Lege.[53]

Între poziţia unui credincios aflat sub Lege şi a unui creştin credincios sunt şi alte diferenţe importante:

• Nu era cunoscută lucrarea de răscumpărare înfăptuită. Şi pentru credincioşii din Vechiul Testament (ca şi pentru cei de mai târziu) este o răscumpărare[54], fără îndoială, însă ea nu era cunoscută ca fiind înfăptuită.

• Dumnezeu nu era revelat ca Tată. Noi găsim într-adevăr cuvântul „tată” (în Psalmul 68 sau şi în 89), dar aici el înseamnă: „Cel care ne-a creat”. Noi creştinii credincioşi dimpotrivă cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl ca Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. El însă a devenit acum şi Tatăl nostru, deoarece Hristos a devenit „viaţa noastră” (Coloseni 3.4).

• Duhul Sfânt nu locuia încă în credincioşi. Duhul Sfânt era într-adevăr cunoscut (Psalm 51), însă atunci nu locuia permanent în credincioşi.

• Nu era nici o legătură cu un Om în cer. Credinciosul din timpul Vechiului Testament ştie într-adevăr despre un om în cer (Psalm 110), însă nu cunoaşte nici o legătură cu El.

Toate aceste binecuvântări specific creştine nu le cunosc poeţii Psalmilor. Cine nu ia aceasta în seamă la citirea Psalmilor ajunge repede la concluzii total false. Desigur mulţi Psalmi ne pot vorbi în mod foarte personal şi ei pot fi o încurajare şi o sursă de putere pentru viaţa noastră practică de creştini, când citim de exemplu despre încrederea psalmiştilor şi despre dependenţa credincioşilor de Dumnezeu. Probabil şi noi am trăit în situaţiile vitrege, că Dumnezeu ne-a dat o salvare în chip minunat, respectiv o rezolvare pentru problemele noastre, şi în acest timp de necaz am fost încurajaţi prin încrederea psalmiştilor. Aceste lucruri pot avea loc frecvent în mod foarte practic în împrejurările vieţii noastre. Desigur ne spune mult, când vedem cum este constată în această carte importanţa dreptăţii practice. Să ne gândim şi la Psalmul 119, care ne arată importanţa Cuvântului lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că este valabil: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 3.16,17). Însă tocmai la preocuparea cu Psalmii trebuie să se ţină seama că multe aspecte ale Psalmilor nu corespund poziţiei noastre de creştini înaintea lui Dumnezeu.[55]

7.12.4  Folosirea greşită a Psalmilor

Din secţiunea anterioară a devenit clar că o amestecare a poziţiei credinciosului de astăzi cu poziţia credinciosului din Psalmi poate conduce la o părăsire a adevăratei poziţii creştine. Dacă transpunem sută la sută experienţele, starea şi poziţia credincioşilor din Vechiul Testament la noi nu vom avea parte de binecuvântarea pe care ar putea să ne-o dea poziţia noastră în Hristos. Credincioşii din timpul Vechiului Testament nu au cunoscut răscumpărarea în Hristos aşa cum avem dreptul s-o cunoaştem noi. Vorbirea unui creştin nu poate fi: „Nu mă îndepărta de la faţa Ta” (Psalm 51.11), căci el are dreptul să ştie că Domnul Isus deja înainte de moartea Sa a spus cu privire la răscumpărarea pe cruce: „şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10.28).

Dacă transpunem Psalmi textual la noi, nu vom cunoaşte pe Hristos aşa cum El S-a revelat realmente în Noul Testament, ci vom cădea pe poziţia credinciosului, aşa cum el este descris în Psalmi. Acesta este de exemplu cazul când noi ne aşezăm într-o poziţie legalistă înaintea lui Dumnezeu, considerând că atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi se orientează după comportarea noastră.[56] Atunci ne vom regăsi în experienţele unui om, aşa cum el este descris în Psalmi: pedepsit din cauza păcatului. Prin aceasta ne îndepărtăm de la speranţa creştină şi ne îndreptăm spre speranţa pe care o aveau psalmiştii credincioşi şi care corespunde speranţei unui popor pământesc. Probabil vine şi gândul că o poziţie legalistă ar fi corectă şi voită de Dumnezeu. Însă aceasta nicidecum nu este bună; poziţia sub Lege nu corespunde nicidecum poziţiei prevăzute de Dumnezeu pentru creştin.

Se rămâne fără a fi nevoie într-o stare spirituală în care nu se cunoaşte deplin însemnătatea răscumpărării făcute. Se crede că faci din Psalmi ceva folositor şi ca să ai parte de câştig[57] de la ei, însă în realitate te menţii într-o relaţie cu Dumnezeu în care îţi lipseşte înţelegerea corectă a propriilor privilegii. Atunci în mod regretabil nu se vor putea folosi Psalmii în mod corect. Aceasta este o pierdere mare pentru creştin, căci atunci El aproape că nu va putea preţui cum se cuvine compasiunea lui Hristos, pe care Psalmii o arată aşa de impresionant. De asemenea el nu poate cunoaşte pe Hristos aşa cum şi ce vrea El să fie pentru noi, de exemplu ca Apărător, Mare Preot, o Persoană care Se foloseşte pe Sine Însuşi pentru noi. Cineva care s-a pus pe sine însuşi în felul acesta sub Lege, va găsi într-adevăr mângâiere în Psalmi, deoarece Psalmi vor să mângâie tocmai pe credincioşii aflaţi sub Lege. Dar cine foloseşte Psalmi în felul acesta, prin aceea că îi aplică în primul rând la sine însuşi, rămâne într-o stare nepotrivită unui creştin. El îi foloseşte în mod greşit şi pe de o parte devine lipsit de adevărata putere care ne este dată în ei, şi pe de altă parte devine lipsit de binecuvântarea adevăratei poziţii spirituale, pe care Evanghelia doreşte să o dea creştinului.

---

Tradus de la: Der vergessene Reichtum, pag. 103-170, Editura Daniel, 2009

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil