5  Efectul învăţăturii lui Pavel asupra practicii

Efeseni 4.1: „Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi.”

5.1  Introducere

Mulţi creştini au părerea, că tema acestei cărţi ar fi numai pentru teologi, care se ceartă din cauza părerilor deosebite referitoare la această temă. Deoarece ea are puţină legătură cu viaţa noastră ca creştini, nu ar trebui neapărat să ne preocupăm cu această temă. Însă temele la care ne-am referit în § 4 sunt nu numai de mare importanţă din punct de vedere doctrinar, ci ele au şi o importanţă mare pentru viaţa practică a unui creştin.

5.2  Importanţa învăţăturii lui Pavel pentru viaţa noastră

5.2.1  Vestirea evangheliei lui Pavel

Evanghelia, pe care a vestit-o Pavel, are următoarele caracteristici:

• Ea este vestea bună, că Dumnezeu a fost glorificat pe deplin prin Hristos.
• Ea este vestea bună, că Dumnezeu drept urmare a glorificat pe Hristos.
• Ea este vestea bună, că harul lui Dumnezeu se revarsă din această glorie (vezi § 4.2.1), ca să facă pe aceia, care au fost făcuţi una cu Hristos după învierea Sa, să aibă parte de această glorie.

Dacă ne gândim la această importanţă deosebită a Evangheliei, nu este de mirare pentru ce satan devine activ tocmai în această privinţă şi orbeşte mintea celor necredincioşi: să nu le strălucească tocmai această „lumină a Evangheliei gloriei lui Hristos” (2. Corinteni 4.4). Pe satan nu-l interesează în primul rând să împiedice ca noi să prezentăm oamenilor o viaţă utilă, eliberarea de vina şi grijile lor sau perspectiva unei veşnicii minunate, dacă ei vin la Hristos – scopul lui principal este să împiedice predicarea glorificării lui Hristos. Însă tocmai această latură a adevărului nu trebuie neglijată la vestirea Evangheliei, aşa cum cu regret are loc astăzi de multe ori. Deoarece satan nu ne mai poate lua nouă credincioşilor această „strălucire a Evangheliei”, el va încerca în tot felul să ne ţină departe de a privi gloria Domnului şi prin aceasta să fim transformaţi în acelaşi chip al Lui (2. Corinteni 3.18) şi să depunem mărturie despre această glorie.

5.2.2  Trăirea din plin a tainei lui Hristos

Deoarece apostolului Pavel i-a fost revelată taina (Efeseni 3.3), el şi-a plecat genunchii şi s-a rugat pentru credincioşii din Efes. El a fost copleşit de dragostea lui Dumnezeu, de „nemărginita mărime a puterii Lui” (Efeseni 1.19), de „nemărginita bogăţie a harului Său” (Efeseni 2.7), de „înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3.10) şi de „dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3.19). În afară de aceasta l-a impresionat profund faptul că credincioşii dintre naţiuni şi cei dintre iudei au fost constituiţi împreună într-un singur trup şi trebuiau să aibă parte (moştenire) împreună de aceste bogăţii minunate în Hristos.[1] Deoarece Pavel a cunoscut această poziţie unică în felul ei a credinciosului în Hristos, el cere credincioşilor din Efes începând cu capitolul 4, să umble într-un chip vrednic de această chemare.

5.2.2.1  Păstrarea unităţii Duhului

Fiecare credincios în parte şi fiecare adunare locală ar trebui să fie conştient/conştientă de chemarea lui/ei şi „să păstreze unitatea Duhului, în legătura păcii” (Efeseni 4.3):

• Noi vrem să mărturisim (recunoaştem), că astăzi toţi copiii lui Dumnezeu aparţin unei singure Biserici.
• Noi vrem să mărturisim (recunoaştem), că nu există nici un fel de diferenţe de importanţă sau valori între credincioşi şi niciunul nu stă mai presus de celălalt după origine, pregătire profesională, avere, culoare a pielii, gen – conform principiului: „toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3.28).
• Noi nu vrem să ne despărţim sau să ne împrăştiem din cauza interpretării diferite a Scripturii în subiecte care nu atacă fundamentele credinţei şi nu conduc la rău moral (1. Corinteni 5).
• Vrem să fim conştienţi de faptul că noi suntem „îmbinaţi împreună şi strâns legaţi” ca trup întreg atât local cât şi mondial (Efeseni 4.16).
• Noi vrem să aflăm ce înseamnă, că noi ca adunare locală suntem şi trup al lui Hristos (1. Corinteni 12.27), şi cum în acţiunea noastră să ţinem seama de realitatea acestui un singur trup mondial, de exemplu la disciplinarea din partea Bisericii (legare şi eliberare).

Să ne mai gândim la încă câteva afirmaţii ale Scripturii referitoare la această temă:

• Dumnezeu „a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit” (1. Corinteni 12.18).
• Dumnezeu „a întocmit trupul” (1. Corinteni 12.24).
• Pentru ca „tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste” (Efeseni 4.16).
• Dumnezeu vrea „să nu fie dezbinare în trup” (1. Corinteni 12.25).
• Hristos a făcut „pe cei doi [iudei şi păgâni] să fie un singur om în Sine Însuşi, făcând pace” (Efeseni 2.15).

Dacă Dumnezeu a creat un singur trup pentru acest scop, toate acţiunile noastre, care nu sunt în concordanţă cu acest plan, se ridică împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Prin aceasta desconsiderăm creaţia Sa, pe acest om nou, şi păcătuim.

• Deoarece noi trebuie să preţuim faptul că suntem „mădulare unii altora” în trup, suntem îndemnaţi în Efeseni 4.25 să nu ne minţim unii pe alţii, ci să vorbim adevărul cu aproapele nostru.
• Deoarece ştim, că Hristos „hrăneşte şi îngrijeşte trupul Său” (Efeseni 5.29), vrem să dăm cu plăcere celor nevoiaşi din ceea ce posedăm (material sau spiritual) (Efeseni 4.28).
• Deoarece Hristos vrea ca trupul să se zidească singur (Efeseni 4.16), noi vorbim ceea ce slujeşte spre zidirea ascultătorului (Efeseni 4.29).

5.2.2.2  Binecuvântările pământeşti pierd în importanţă

Pavel ştia că creştinii credincioşi au devenit „părtaşi făgăduinţei în Hristos”. Aceasta a definit viaţa lui de rugăciune. Ca şi creştini credincioşi noi putem astăzi să trăim şi să savurăm ceva, despre care credincioşii altor epoci nu aveau nici o idee sau nu vor avea: şi anume să fi „în Hristos”. Mulţumim noi pentru,

• că noi suntem binecuvântaţi „cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti” (Efeseni 1.3).
• că noi am fost aleşi în El, ca să fim „sfinţi şi fără pată” şi că noi stăm într-o relaţie de dragoste („în dragoste”) înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 1.4).
• că noi am fost făcuţi plăcuţi „în Preaiubitul”, pentru ca să putem fi fii ai lui Dumnezeu spre bucuria lui Dumnezeu Însuşi (Efeseni 1.5,6).
• că noi am primit în El o parte de moştenire la domnia Sa asupra a tot ce este în cer şi tot ce este pe pământ (Efeseni 1.10,11).
• că noi am fost pecetluiţi în El cu Duhul Sfânt (Efeseni 1.13), aceasta înseamnă în puterea a tot ce El este ca Preaiubit al Tatălui şi ca Preaiubit al lui Dumnezeu (Efeseni 1.3,6,10,12).
• că noi avem voie să şedem deja astăzi împreună „în locurile cereşti în Hristos Isus” (Efeseni 2.6)?

Cunoaştem noi aceste binecuvântări? Ne preocupăm noi cu ele? Le preţuim noi? Sau atenţia noastră este îndreptată în principal spre binecuvântările pământeşti, ca de exemplu sănătate, bunăstare, recreere, mâncare şi alte lucruri, în timp ce suntem mulţumiţi că am avut parte de naşterea din nou şi suntem mântuiţi? Dacă ştim că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, avem noi dorinţa să nu întristăm pe Duhul (Efeseni 4.30) şi să ne lăsăm permanent umpluţi de Duhul (Efeseni 5.18)?

5.2.2.3  Îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu

Toate aceste binecuvântări au a face cu faptul că noi am devenit „împreună-părtaşi ai făgăduinţei în Hristos” (Efeseni 3.6; vezi § 10.5.3.3). Noi le savurăm ca aceia care sunt „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1.4). Aceasta face ca noi să avem deplină „îndrăzneală şi intrare cu încredere [la Dumnezeu], prin credinţa în El [Hristos]” (Efeseni 3.12) – o îndrăzneală faţă de Dumnezeu, pe care nici o altă grupă de credincioşi nu a cunoscut-o vreodată şi nu o va cunoaşte. Cu regret însă, şi în timpul de acum unii credincioşi nu cunosc această îndrăzneală faţă de Dumnezeu, deoarece ei nu cunosc aceste binecuvântări, ci într-un anumit sens trăiesc într-un creştinism „iudaizat”.[2] Când apostolul a văzut că credincioşii nu mergeau pe cale corespunzător chemării lor, aceasta l-a dus pe genunchi (Efeseni 3.14-19). Cum stau lucrurile cu noi? Ne aşezăm noi deasupra fraţilor noştri şi surorilor noastre, sau ne rugăm pentru aceste lucruri?

5.2.2.4  Nimic altceva pe lângă Hristos

La studiul tainei în epistola către Efeseni (vezi § 10) vom vedea cât de mult a impresionat această taină pe apostol, deoarece ea l-a adus în legătură cu „toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3.19). În capitolul despre taina în epistola către Coloseni (vezi § 11) vom vedea cum sunt determinaţi credincioşii în atitudinea lor faţă de filozofie, tradiţie şi misticism, prin faptul că ei cunosc taina lui Hristos cu „bogăţia ei de glorie” (Coloseni 1.27).

5.2.2.5  Căsnicia este marcată de ea

Între Hristos şi Biserica Lui există o legătură foarte strânsă şi vie prin legătura dragostei (vezi Efeseni 5.32), cum nu ar putea fi mai tare: „… după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5.25). Dragostea şi dăruirea lui Hristos pentru Adunarea Sa este un model pentru dragostea unui bărbat credincios faţă de soţia lui. În acelaşi fel subordonarea Adunării faţă de Hristos ar trebui să se reflecte în relaţia soţiei cu soţul ei (Efeseni 5.22-25). Căsnicia creştină este înnobilează prin faptul că ea are dreptul să fie o imagine a relaţiei minunate dintre Hristos şi Adunarea Sa (Efeseni 5.22,28).

5.2.3  Frângerea pâinii (1. Corinteni 10.14-22; 11.23-26)

23 Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine 24 şi, mulţumind, a frânt-o şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. 25 Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. 26 Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. (1. Corinteni 11.23-26).

În capitolul § 4.2.2.4 am văzut că Pavel a primit o descoperire deosebită cu privire la această temă. Ştim prin învăţătura lui, că prin frângerea pâinii noi nu numai vestim moartea Domnului; în afară de aceasta ea are şi un alt înţeles, pe care Domnul nu putea încă să-l facă cunoscut ucenicilor atunci când El a rânduit Cina. Căci înainte de moartea Domnului şi de venirea Duhului Sfânt pe pământ la Rusalii (Faptele apostolilor 2), Adunarea (Biserica) nu exista încă.

Pâinea (ca întreg) simbolizează Adunarea ca trup al lui Hristos în unitatea ei, şi frângerea pâinii este singurul mod în care şi astăzi în zilele de dezbinare a Adunării lui Dumnezeu mondiale şi locale se poate exprima că noi avem părtăşie cu toate celelalte mădulare ale unui singur trup al lui Hristos şi suntem legaţi cu ele. De aceea principial toţi credincioşii au dreptul să ia parte la frângerea pâinii, şi nu trebuie să se pună „reguli speciale” pentru participarea la frângerea pâinii: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine” (1. Corinteni 10.17). Pe de altă parte aceasta obligă la vigilenţă pe cei care iau parte, cu cine frâng pâinea, căci deja participarea exterioară înseamnă părtăşie (1. Corinteni 10.16-22). Deoarece Dumnezeu interzice părtăşia cu răul (2. Corinteni 6.14-17; 2. Ioan 10,11; 1. Corinteni 5.11), Adunarea (Biserica) locală are responsabilitatea să se convingă, în măsura în care aceasta este posibil, că aceia, care vor să ia parte, nu sunt în legătură cu răul.

5.2.4  Răpirea (1. Corinteni 15.51-53; 1. Tesaloniceni 4.15-17)

51 Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, 52 într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Pentru că trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. 53 Pentru că putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire. (1. Corinteni 15.51-53)

15 Pentru că vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit; 16 pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; 17 apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul. (1. Tesaloniceni 4.15-17)

Dacă aşteptăm permanent venirea Domnului pentru răpire, această atitudine de aşteptare va avea un alt efect asupra slujbei noastre, a credincioşiei şi râvnei cu care o facem, decât dacă am conta pe o durată medie de viaţă pe pământ. Căci noi putem să-I slujim pe pământ numai până când El va reveni: „Faceţi comerţ cu ele până când vin” (Luca 19.13).

Dacă trăim conştienţi că Domnul poate veni în orice zi, atunci vom sărbători Masa Domnului cu o cu totul altă preţuire: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El” (1. Corinteni 11.26). Noi vom încerca să nu scăpăm nici o ocazie – căci ar putea să fie ultima dată, ultima Masă. La frângerea pâinii vestim moartea Aceluia care este lepădat aici pe pământ şi nu este prezent pe pământ, dar care doreşte să ne aibă la Sine şi are dorinţa ca noi deja astăzi să ne strângem în jurul Lui, spre Numele Lui.

Dacă aşteptăm ca Domnul să revină în orice moment, atunci ne vom strădui ca ceea ce Domnul ne-a dăruit să ţinem cu tărie până la acest moment, deoarece El va răsplăti în mod deosebit aceasta: „Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni. Şi celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier, şi le va zdrobi cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu; şi-i voi da steaua de dimineaţă” (Apocalipsa 2.25-28).

La revenirea Sa Domnul doreşte să ne găsească înainte de toate veghind (Luca 12.35-40).[3] Într-adevăr, de cele mai multe ori activităţile nu lipsesc între credincioşi (cu toate că în zilele noastre ele devin tot mai rare), însă „vegherea” lipseşte în general. Lipsa de vigilenţă este cu siguranţă unul din motivele pentru poticnirea unui slujitor pe care Domnul l-a putut folosi un timp ca binecuvântare pentru Adunare. Dacă suntem conştienţi de faptul că Domnul poate veni în orice moment şi noi va trebui să dăm socoteală înaintea Lui pentru viaţa noastră (2. Corinteni 5.10), cu siguranţă chiar astăzi ne vom trezi din somnul nostru spiritual (pierdere de timp prin hobby sau interese exagerate pentru grădină, casă, etc.), în care cădem foarte repede: „Şi aceasta, cunoscând timpul, că este deja ceasul ca noi să ne trezim din somn, pentru că acum mântuirea noastră este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Romani 13.11).

Cu privire la evoluţia de pe pământ nu ar trebui să ne lăsăm înşelaţi şi să sperăm într-o evoluţie spre bine, deoarece Scriptura prezice atât decăderea (de exemplu 2. Timotei 3.1-5; Iuda; 2. Petru 3) – fie că este vorba de domeniul social, politic sau moral – precum şi judecata asupra tuturor oamenilor care sunt prinşi în aceste structuri sociale, politice şi culturale: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” (Apocalipsa 3.10,11). „Aluatul” (Matei 13.33; compară cu § 3.4.2.3) în nici un caz nu poate fi puterea de pătrundere a Evangheliei, care va fi primită de toată lumea, aşa cum cred unii. Potrivit afirmaţiilor Scripturii până la revenirea Domnului nici măcar starea din Adunarea lui Dumnezeu nu se va îmbunătăţii decisiv. Dimpotrivă – deja la sfârşitul vieţii sale apostolul Pavel nu mai putea scrie despre „Casa lui Dumnezeu”, ci numai despre „o casă mare”, în care sunt nu numai vase „spre onoare” ci şi vase „spre dezonoare”, de care cei credincioşi trebuie să se curețe (2. Timotei 2.20,21). În final biserica[4] se va afla într-o stare aşa de dezgustătoare, că Domnul o va vărsa din gura Lui (Apocalipsa 3.16).[5]

5.2.5  Smerenia

Dacă studiem taina căilor lui Dumnezeu cu Israel pe baza necredinţei lor, atunci aceasta ne va ţine într-o stare de smerenie: „Nu te îngâmfa, ci teme-te: pentru că, dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine” (Romani 11.20,21). Noi nu ne vom considera „înţelepţi în noi înşine” (Romani 11.25), ci mai degrabă vom lăuda înţelepciunea şi harul lui Dumnezeu (Romani 11.33-36).

5.2.6  Cetăţeni ai cerului (Filipeni 3.20)

Capul nostru, Înaintaşul nostru, patria noastră, viaţa noastră, binecuvântările noastre, chemarea noastră, ţelul nostru şi speranţa noastră sunt în cer. Această cunoaştere ar trebui să marcheze atitudinea noastră, cu care facem slujba noastră ca aceia a căror „cetăţenie este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Filipeni 3.20). Ca ambasadori ai cerului, ai „unei alte ţări”, nu avem nimic de aşteptat de la pământ sau de la ţara noastră. Interesele şi speranţele noastre nu sunt îndreptate spre pământ (Filipeni 3.17-21), şi nu ne amestecăm în politică – însă noi susţinem aici pe pământ interesele patriei noastre cereşti. (În § 12 vom reveni la Filipeni 3.)

5.2.7  Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu

Aşa cum am văzut în § 4, apostolul Pavel avea o învăţătură deosebită. Ea se baza pe faptul că el a văzut pe Domnul Isus şezând la dreapta lui Dumnezeu. Hristos Se odihneşte acum pe locul de onoare cel mai înalt al lui Dumnezeu. Această viziune a devenit pentru Pavel nu numai un adevăr teologic, pe care să-l fi primit numai cu mintea; nu, ea a schimbat radical viaţa lui (vezi Filipeni 3). Sub acest aspect ar trebui să citim epistolele lui: el revine mereu la acest adevăr şi arată ce consecinţe are el asupra vieţii de credinţă.

Expresia, că Domnul Isus şade „la dreapta lui Dumnezeu”, o găsim în total de opt ori în epistolele[6] apostolului Pavel, prima dată în Romani 8.34:

Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi (Romani 8.34).

Domnul Isus cunoaşte împrejurările grele ale credincioşilor, care merg pe drumul lor pe pământ ca „cei cereşti” (1. Corinteni 15.48; compară cu Evrei 3.1). Deoarece El Însuşi ca Om pe pământ a avut parte de toate situaţiile şi încercările vitrege, El poate să aibă „milă de slăbiciunile noastre” (Evrei 4.15). Acum El şade la dreapta lui Dumnezeu, însă nu ca să Se odihnească de lucrarea Sa grea, ci ca „să mijlocească” pentru credincioşi (versetul 34),  care ca cetăţeni ai cerului trăiesc încă pe pământ şi au a face cu slăbiciune şi eşec. Deja înainte ca Petru să cadă în păcat, Domnul Isus S-a rugat pentru el, pentru ca credinţa lui să nu eşueze (Luca 22.32); la fel Domnul Isus mijloceşte în timpul de acum şi pentru noi. Noi avem tot timpul intrare liberă (Evrei 4.16; 10.19,20) şi nu deranjăm odihna Domnului când venim la El cu rugăminţile noastre insistente, cu eşecul nostru şi cu slăbiciunile noastre. Noi avem voie să ne îndreptăm privirea spre Domnul la dreapta lui Dumnezeu şi vedem în acelaşi timp privirea Sa îndreptată spre Dumnezeu pentru noi, deoarece El mijloceşte pentru noi acolo la dreapta lui Dumnezeu. Noi suntem legaţi cu Hristos aflat la dreapta lui Dumnezeu – aceasta este poziţia noastră – şi cât timp vom fi pe pământ, El mijloceşte pentru noi ca adevăratul Mare Preot, care ne poartă pe pieptul Lui şi pe umerii Lui.[7]

19 şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, 20 care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti, 21 mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; (Efeseni 1.19-21). 

… 1 şi voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre …5 ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) şi 6 ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus (Efeseni 2.1,5,6).

Aceste versete ne arată ce a avut loc cu noi[8]; scoşi din starea de moarte în „greşeli şi în păcate” (versetul 1) ridicaţi „în locurile cereşti în Hristos” (versetul 6). Este o mare diferenţă să şti numai de unde am venit, sau pe lângă aceasta să şti şi unde am fost aduşi. Dacă am cunoscut cu inima că noi deja acum am fost făcuţi una cu Domnul care şade la dreapta lui Dumnezeu şi numai la o clipeală de ochi („într-un Nu”; 1. Corinteni 15.52) stăm departe de părtăşia deplină cu El şi de transformarea trupului „în asemănare cu trupul gloriei Sale” (Filipeni 3.21), atunci vom privi toate împrejurările vieţii ca fiind de moment şi neavând o importanţă aşa de mare.

Abia după ce noi cunoaştem că noi deja acum suntem uniţi cu Domnul Isus la dreapta lui Dumnezeu, vom putea să evaluăm cât de măreaţă şi de sublimă este poziţia noastră creştină – personală şi ca Adunare (Biserică). Dacă Hristos este acolo, atunci noi suntem deja acum acolo, astăzi în ceea ce priveşte poziţia şi în curând vom fi şi cu trupul. În planul veşnic al lui Dumnezeu aceasta nu înseamnă nici o deosebire; noi suntem deja astăzi realmente aşezaţi „în Hristos” în locurile cereşti (Efeseni 2.6). Aşa cum constată apostolul Pavel în epistola către Efeseni, această cunoaştere are efect asupra vieţii noastre: asupra relaţiilor noastre cu fraţii noştri şi cu surorile noastre de credinţă (Efeseni 4), asupra căsniciei (Efeseni 5), asupra educării copiilor (Efeseni 6) şi asupra comportării noastre faţă de patronul nostru (Efeseni 6).

Alte consecinţe practice le găsim în epistola către Coloseni, unde găsim următoarea expresie „şezând la dreapta lui Dumnezeu”.

1 Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu: 2 gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, 3 pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. 4 Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie. (Coloseni 3.1-4)

Pavel leagă aici glorificarea Domnului Isus la dreapta lui Dumnezeu direct cu viaţa noastră pe pământ: „Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (versetul 3). Desigur pentru noi această viaţă nu este ascunsă, căci noi cunoaştem pe Acela care este viaţa, dar pentru oamenii care nu cunosc această viaţă, ea este o chestiune ascunsă; ei nu vor înţelege niciodată pentru ce noi ne orientăm pe deplin viaţa spre Domnul Isus aflat la dreapta lui Dumnezeu.

Dacă viaţa voastră este ascunsă „cu Hristos în Dumnezeu” (versetul 3), aşa spune Pavel, atunci voi trebuie să căutaţi „cele de sus, unde este Hristos”, căci Hristos nu este aici, ci acolo sus „la dreapta lui Dumnezeu” (versetul 1). Deci gândirea şi năzuinţa noastră nu trebuie să mai fie îndreptate spre pământ, în aşa fel ca toate gândurile noastre să se rotească numai în jurul vieţii noastre de aici. Pavel ne pune pe inimă, să privim numai în sus la Hristos şi să reprezentăm interesele Lui pe pământ. Numai dacă noi privim Persoana Sa, putem învăţa să omorâm mădularele noastre (Coloseni 3.5), şi să renunţăm la tot ce nu este în concordanţă cu această Persoană minunată din cer (Coloseni 3.8). Dacă am înţeles ceva despre gloria Domnului Isus în cer, atunci şi inima noastră este acolo şi nu ne va fi greu să socotim ca Pavel un „gunoi” tot ce poate oferi lumea (vezi Filipeni 3.7,8), şi atunci toate interesele şi toată bucuria sunt legate cu ceea ce este sus, chiar dacă viaţa noastră se derulează încă pe pământ. Desigur noi încercăm să ne îndeplinim cât se poate de bine sarcinile noastre, însă noi vom atribui anumitor lucruri o altă valoare şi priorităţile noastre vor arăta altfel, deoarece noi privim la Acela care deja a lăsat înapoia Sa împrejurările de pe pământ şi a mers înaintea noastră.

3 … după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte (Evrei 1.3).

Evrei 1.3 ne arată gloria personală a Fiului în prezent: Numai El singur este demn în Sine Însuşi să ocupe locul la dreapta lui Dumnezeu. El este Persoana măreaţă în care Dumnezeu ne-a vorbit (Evrei 1.2). Dacă noi admirăm această Persoană, aceasta ne va face „să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca să nu alunecăm alături” (Evrei 2.1)

13 Dar căruia dintre îngeri i-a zis vreodată: „Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale”? (Evrei 1.13)

Versetul 13 se referă la viitor, când Dumnezeu în „administrarea împlinirii timpurilor” (Efeseni 1.10) va pune toate sub picioarele Domnului Isus şi vrăjmaşii Lui vor sluji ca aşternut picioarelor Sale (versetul 13). Că şi acest gând este foarte realist arată 2. Timotei 4.8, unde apostolul vorbeşte despre răsplata pe care o vom primi noi, dacă iubim arătarea Domnului. Atunci gloria Domnului Isus va deveni vizibilă şi pe pământ. Aceste două versete din epistola către Evrei capitolul 1 ne provocă să adorăm pe Domnul Isus pentru ceea ce El va fi în viitor.

… avem un astfel de mare preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri; slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, pe care l-a ridicat Domnul, şi nu omul (Evrei 8.1).

În vechiul legământ marele preot avea nu numai misiunea să sprijine poporul în slăbiciuni şi să facă ispăşire pentru ei din cauza păcatelor lor, ci el era ales şi pentru a purta grijă ca poporul să slujească lui Dumnezeu aşa cum se cuvine. Astăzi însă Domnul Isus ca adevăratul Mare Preot ne călăuzeşte în adorare (compară cu Evrei 2.12). El poartă grijă, ca şi prin noi să se înalţe spre Dumnezeu adorarea adevărată. Noi putem aduce această adorare numai pentru că El Însuşi a adus o jertfă deplin valabilă. Vedem aceasta în locul următor:

12 El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, 13 de acum aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. (Evrei 10.12,13).

Abia după ce Domnul „a adus o singură jertfă pentru păcate”, credincioşii pot deci să intre liber şi fără ocol în Locul Preasfânt (Evrei 10.19,20) – sub vechiul legământ aceasta nu era posibil – şi să aducă „jertfă de laudă lui Dumnezeu” (Evrei 13.15). Jertfa lui Hristos are valabilitate veşnică. De aceea în privinţa aceasta Domnul Isus niciodată nu va părăsi locul Său la dreapta lui Dumnezeu.

… privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei 12.2):

Domnul Isus este Căpetenia (sau: Începătorul) şi Desăvârşitorul credinţei. El a mers pe pământ pe drumul credinţei şi încrederii şi a terminat acest drum. Noi de asemenea am început acest drum, şi de pe drumul nostru privim spre Isus, care aici ca adevăratul Fiu al Omului este deja un pas mai departe decât noi. Pentru bucuria care Îi era pusă înainte Antemergătorul credinţei a putut suferi crucea, şi noi putem urma pe Domnul pe acest drum. Şi noi va trebui să suferim unele dezonorări şi întristări, dar bucuria care este înaintea noastră, aceea de a fi odată de partea Aceluia care este la dreapta lui Dumnezeu, ne va fi putere şi imbold pentru a urma pe Domnul pe drumul credinţei.

5.2.8  Duhul Sfânt în epoca Adunării (Bisericii)

Misiunea deosebită a Duhului Sfânt şi caracterul Lui sunt strâns legate cu fiinţa creştinismului – şi anume de aceea, pentru că revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii era ora naşterii Adunării şi pentru că un creştin numai prin puterea Duhului Sfânt poate practica credinţa sa în viaţă. Principial aceasta este valabil într-adevăr pentru toţi credincioşii tuturor timpurilor, însă Duhul Sfânt este în epoca Adunării mult mai strâns legat cu credinciosul decât a fost legat în toate celelalte epoci: Duhul locuieşte în el, aşa că creştinul credincios are privilegiul să fie „un templu al Duhului Sfânt” (1. Corinteni 6.19), şi Duhul va fi în veac cu el (Ioan 14.16). Creştinul credincios este pecetluit cu Duhul Sfânt şi prin El a fost adăugat într-un singur trup – în trupul lui Hristos (1. Corinteni 12.13).

Aceasta nu se spune în Scriptură despre credincioşii altor epoci, nici măcar despre credincioşii Împărăţiei de o mie de ani, când Dumnezeu le va da Duhul înlăuntrul lor (Ezechiel 36.27). Duhul Sfânt va prelua atunci într-adevăr o misiune importantă (Ioel 3.1), însă El nu va fi caracteristica acestei epoci, aşa cum este astăzi. Atunci Hristos Însuşi va fi prezent. Astăzi însă Hristos este în cer şi Duhul Sfânt locuieşte pe pământ – în fiecare credincios în parte (1. Corinteni 6.9), dar şi în Adunare (Biserică) (1. Corinteni 3.16). Numai în această epocă locuieşte o Persoană divină pe pământ şi în acelaşi timp un Om, Mântuitorul nostru, a ocupat loc în cer. Duhul Sfânt de pe pământ ne leagă cu acest Om din cer. Niciodată mai înainte nu a fost un timp şi nu va fi nici în Împărăţia de o mie de ani, despre care să se poată spune: „Dar, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: ‚Ava, Tată!’” (Galateni 4.6). Ca şi creştini credincioşi am venit în aceeaşi apropiere şi putem savura aceeaşi relaţie cu Tatăl ca şi Fiul[9], chiar şi în nevoile cele mai adânci ale sufletului nostru (compară cu Marcu 14.36). Duhul are astăzi misiunea să ne facă vie şi activă relaţia în care am fost aduşi noi ca şi copii şi fii ai lui Dumnezeu (Romani 8.15,16). În felul acesta putem avea parte de aceeaşi relaţie intimă cu Dumnezeu, precum avea Domnul Isus atunci când El era pe pământ.

Abia după ce Domnul Isus S-a înălţat la Tatăl şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a putut veni pe pământ, ca să locuiască în credincioşi: „Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă dat Duhul Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat” (Ioan 7.39; compară cu Faptele apostolilor 2.33). Deci nu numai moartea Domnului Isus era premisa necesară pentru revărsarea Duhului, ci şi glorificarea Sa. Aici pe pământ Domnul Isus a fost lepădat – în cer însă El este încununat cu onoare şi glorie. Dumnezeu Tatăl L-a răsplătit cu acestea pentru dăruirea şi ascultarea Sa. Însă lumea nu vede nimic din aceasta până astăzi; aici El este încă Cel lepădat.

Va lăsa deci Dumnezeu pământul pe deplin în seama lui satan? Nu! El a trimis o Persoană divină pe pământ, care desfăşoară o putere, care corespunde pe deplin poziţiei măreţe şi sublime pe care o ocupă Hristos acum în cer. A lăsat deci Dumnezeu singuri în lume pe aceia pe care El i-a dat Fiului Său „din lume” (Ioan 17.6) şi care asemenea Fiului Însuşi vor fi lepădaţi? Nu! Domnul Isus le prezintă casa Tatălui ca ţel al călătoriei lor (Ioan 14.2) şi le făgăduieşte Duhul Sfânt pentru călătoria lor pe pământ – puterea care aparţine casei Tatălui şi pe care ei o vor cunoaşte odată acolo pe deplin. Duhul Sfânt îi „va învăţa toate” şi le „va aminti toate”, câte Hristos le-a spus (Ioan 14.26). Hristos nu le putea încă spune toate, deoarece ei nu le puteau înţelege înainte de venirea Duhului Sfânt (Ioan 16.12).

Deoarece Tatăl ştia cât de trişti vor fi ucenicii, atunci când Domnul îi va părăsi, El le-a trimis pe Duhul. El trebuia să fie cu ei nu numai temporar, ci „în veci” (Ioan 14.16,17), şi El va fi nu numai cu ei, ci şi în ei (Ioan 14.17). Prin aceasta Duhul Sfânt este astăzi mai aproape de credincioşii decât a fost Hristos pe pământ faţă de ucenici.

Tatăl va trimite pe Duhul în Numele lui Isus (Ioan 14.26): „Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor” (Ioan 14.16). Cuvântul în limba greacă pentru „Mângâietor”, paraklētos, poate fi tradus şi prin „avocat”, „sfătuitor”, „ajutor”, „învăţător” şi „conducător”. Până în momentul acesta poporul Israel a fost condus de un conducător văzut (Moise, mai târziu judecătorii şi împăraţii), însă poporul nou al lui Dumnezeu, Biserica, va trebui să urmeze nu un conducător văzut, ci unul care nu se vede. În timp ce Duhul Sfânt în Vechiul Testament venea pentru un timp peste anumiţi credincioşi, pentru ca ei să fi putut să-şi împlinească misiunea, în epoca Bisericii El va trebui să locuiască în fiecare om născut din nou.

Dar şi Hristos Însuşi va trimite pe Duhul (Ioan 15.26), şi anume cu o misiune deosebită: Duhul va trebui să mărturisească despre Domnul (Ioan 15.26), care într-adevăr pe pământ este lepădat, însă în cer este „încununat cu glorie şi onoare” şi şade la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 2.9; 1.13).

Prin Duhul Sfânt credinciosul primeşte puterea şi savurarea vieţii veşnice – viaţa care aparţine atmosferei casei Tatălui (1. Ioan 1.2) şi pe care el L-a primit ca posesiune permanentă (Ioan 4.14; 7.38[10]; 20.22).

Activităţile Duhului Sfânt sunt numite în mod deosebit în epistola către Efeseni. Apostolul revelează aici taina lui Hristos şi a Bisericii Sale.

• Capitolul 1: Noi am fost „pecetluiţi cu Duhul Sfânt” şi Îl avem ca „arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.13,14).

• Capitolul 2: Ca credincioşi dintre iudei şi dintre naţiuni am primit „intrare la Tatăl printr-un Duh” (Efeseni 2.18) şi am devenit „o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22).

• Capitolul 3: Noi suntem întăriţi prin Duhul „în omul dinăuntru”, pentru ca „Hristos să locuiască prin credinţă în inimile noastre” şi să înţelegem pe deplin planul lui Dumnezeu (Efeseni 3.16-18).

• Capitolul 4: Noi suntem îndemnaţi, (a) să umblăm într-un chip demn de chemarea noastră, prin aceea că „păstrăm unitatea Duhului, în legătura păcii” (Efeseni 4.1-3); (b) să nu întristăm pe Duhul Sfânt, realizăm aceasta prin aceea că, lepădând minciuna, vorbim adevărul (Efeseni 4.25); (c) să nu dăm loc diavolului în viaţa noastră (Efeseni 4.27); (d) să lucrăm cu mâinile noastre ce este bine (Efeseni 4.28) şi (e) să nu lăsăm să iasă din gura noastră nici un cuvânt stricat (Efeseni 4.29).

• Capitolul 5: Noi trebuie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt (Efeseni 5.18). O viaţă trăită în plinătatea Duhului se arată de exemplu în aceea că noi ne încurajăm reciproc prin cântări spirituale şi ne îndemnăm să cântăm Domnului în inimile noastre (Efeseni 5.19; compară şi cu Coloseni 3.16), mulţumind întotdeauna lui Dumnezeu pentru toate şi ne supunem unii altora în teamă de Hristos (Efeseni 5.20,21).

• Capitolul 6: Prin puterea Duhului Sfânt noi trebuie să folosim Cuvântul lui Dumnezeu ca sabie şi prin puterea Duhului să aducem rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 6.17,18).

Venirea Duhului Sfânt pe pământ are consecinţe nu numai asupra vieţii individuale a credinciosului, ci şi consecinţe comune. Astfel credincioşii sunt „locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2.22) şi prin botezul cu Duhul Sfânt la Rusalii „noi toţi am fost botezaţi … într-un singur trup” (1. Corinteni 12.13; compară cu Marcu 1.8; Faptele apostolilor 1.5).

Suntem noi conştienţi de faptul că noi suntem strâns legaţi nu numai cu Hristos ca şi Cap, ci şi cu fiecare care a fost pecetluit cu Duhul Sfânt şi a fost adăugat acestui un singur trup, şi avem nevoie unii de alţii? De aceea vrem să ne străduim să evităm sciziuni în trup, să acordăm fraţilor noştri şi surorilor noastre atenţie şi îngrijire şi să suferim împreună cu ei sau să ne bucurăm împreună cu ei (compară cu 1. Corinteni 12).

Învăţătura corectă despre Duhul Sfânt conduce ca în Adunare să nu domine o ordine a serviciului divin planificat omeneşte, ci ca Duhul lui Dumnezeu să poată folosi în strângerile laolaltă pe cine vrea El (compară cu 1. Corinteni 14.26 şi versetele următoare). Un dar nu este mijlocit şi constatat prin autoritatea omenească sau prin ordinare, ci Duhul Sfânt Însuşi dă daruri şi le foloseşte pentru glorificarea lui Hristos (compară cu Ioan 15.26; 1. Corinteni 12.4-12).

Învăţătura despre Duhul Sfânt ar putea umple multe cărţii [Pentru cei interesaţi să cunoască mai mult despre această temă recomandăm lucrarea „Învăţătura Noului Testament despre Duhul Sfânt” pe www.mesagerul-crestin.net/carti/ (n. tr.)]; în locul acesta vrem numai să spunem că Duhul Sfânt este în mod deosebit strâns legat cu epoca actuală şi este caracteristica ei deosebită. Acest fapt are consecinţe practice. După ce Dumnezeu a dat pe Fiul Său în moarte pentru noi, pentru ca noi să avem viaţă în El, El nu a putut să ne dăruiască ceva mai mare decât pe Duhul Său.

Noi ne dorim, nouă şi cititorilor noştri, să cunoaştem nu numai ceva despre harul Domnului Isus Hristos şi despre dragostea lui Dumnezeu, ci şi ca „părtăşia Duhului Sfânt” (2. Corinteni 13.13) să fie o realitate în viaţa noastră. Atunci Duhul poate mărturisi împreună cu duhul nostru „că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.16), şi poate produce în noi roada Sa (Galateni 5.22-25), şi noi împreună cu Duhul vom dori mult venirea Domnului nostru (Apocalipsa 22.17a).

---

Tradus de la: Der vergessene Reichtum, pag. 72-87, Editura Daniel, 2009

Traducere: Ion Simionescu

Vorheriger Teil Nächster Teil