Remarca redacţiei

Dacă spunem ceva despre o anumită comunitate de credinţă, atunci totdeauna ne vine puţin greu. Noi trebuie să comentăm anumite practici doctrinare pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Şi din cauza lungimii articolului trebuie să ne limităm la acele puncte care după aprecierea noastră nu sunt în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta ar putea fi înţeleasă de unii, ca şi cum noi am vrea să judecăm fără inimă pe oamenii acestei comunităţi de credinţă. Însă nicidecum aceasta nu este intenţia noastră. Şi noi suntem în comunităţi de credinţă cu greşeli şi nu ajung la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu. Drept urmare expunerile noastre niciodată nu se îndreaptă împotriva anumitor persoane, ci întotdeauna împotriva unei anumite învăţături. Probabil în astfel de comunităţi de credinţă (ca la adventişti) este mai multă dăruire decât la creştinii din alte comunităţi de credinţă, care sunt convinşi despre ei înşişi că din punctul de vedere al Sfintei Scripturi au ales un drum fidel Bibliei. De aceea dorim să rugăm pe fiecare cititor, în mod deosebit pe cei dintre adventiştii de ziua a şaptea (AZS), să verifice gândurile noastre numai pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este valabil desigur pentru oricare alt cititor.

În cele ce urmează din motive de simplificare comunitatea adventiştilor de ziua a şaptea va fi notată prescurtat „AZS”.

Introducere

Chiar dacă adventiştii în mod îmbucurător ocupă o poziţie potrivit Scripturii în multe adevăruri fundamentale – ca de exemplu întrebări legate de Dumnezeirea Domnului, învierea lui Hristos, naşterea din nou a credinciosului şi inspiraţia Sfintei Scripturi -, totuşi după aprecierea noastră în întrebările fundamentale sunt abateri mari de la învăţătura sănătoasă a Sfintei Scripturi. Cum am spus, ar fi un catalog întreg, pe care l-am putea numi, unde noi am găsit concordanţe mari. Suntem convinşi că în această comunitate de credinţă se găsesc creştini născuţi din nou şi vedem la ei o diferenţă esenţială faţă de martorii lui Iehova şi mormoni.

În locul acesta vrem să ne gândim că sunt şi multe nuanţe – ca şi în oricare altă grupare – şi nu fiecare aspect este valabil la fiecare comunitate de credinţă locală a AZS. La aceasta se adaugă, că noi cu siguranţă vom studia anumite aspecte doctrinare şi vom arăta consecinţele lor fără să dovedim explicit că AZS spun aceasta într-un anumit loc. Totuşi noi dorim să arătăm aceste lucruri, pentru a aduce în lumină pericolele anumitor învăţături.

Fundalul istoric

Adventiştii descind dintr-o mişcare care a luat fiinţă prin pastorul baptist William Miller. Miller a vestit pentru prima dată în anul 1831 venirea apropiată a lui Hristos. Până în anul 1839 multe biserici protestante s-au alipit la această mişcare, aşa că această mişcare a crescut repede la 100.000 de persoane cu aproximativ 1500-2000 de conducători spirituali.

Aşa-numiţii milerişti aşteptau venirea Domnului în ziua de 22 octombrie 1844 [cu toate că Miller însuşi a calculat iniţial data de 21 martie 1843 şi până la 21 martie 1844. Dar când Domnul nu a venit, milerişti au luat apoi părerea întemeietorului propriu-zis al AZS, Samuel S. Snow, care a calculat ziua de 22 octombrie 1844.]. Faptul că Domnul nu a venit la data respectivă a condus la prăbuşirea completă a acestei mişcări.

Din această prăbuşire, care în istorie a pătruns sub denumirea de „marea decepţie”, s-au format apoi AZS, la care printre altele o grupă de aproximativ două sute de credincioşi din prăbuşirea mileriştilor ţineau cu tărie la revenirea în curând a lui Hristos, dar nu au vrut să mai fixeze o anumită dată. Abia în 1845 a fost introdus sabatul ca zi de odihnă de către Joseph Bates. În 1860 au luat „oficial” numele de „adventişti de ziua a şaptea”.

De la început aşa-numita „mesageră a lui Dumnezeu” (aşa cum este numită de adventişti) Ellen G. White (1827-1915) a jucat un rol decisiv în această mişcare. Ea credea că printr-o viziune a aflat de la Dumnezeu, că mişcarea mileristă era de la Dumnezeu şi că Domnul a venit cu adevărat la 22 octombrie 1844 – numai, aşa cum gândea ea, nevăzut. A venit învăţătura despre „curăţirea Locului Preasfânt”, ceea ce însemna că Hristos a preluat conducerea la 22 octombrie 1844 şi prin aceasta a început să cureţe Locul Preasfânt. Această curăţire estre după părerea ei o cercetare judecătorească mare a tuturor celor care au murit până atunci. Când aceasta se va încheia, Hristos ar veni în glorie pe pământ. Când însă va avea loc aceasta este nesigur şi nu s-ar putea calcula din Biblie. După ce porunca de sabat a fost deja „instalată”, E. G. White a primit şi în privinţa aceasta o viziune, care confirma corectitudinea împlinirii acestei porunci.

Astăzi această mişcare are pe plan mondial aproximativ 13 milioane de membrii cu tendinţa crescând [în 1995 erau aproximativ 8,2 milioane]. În Germania dimpotrivă această mişcare nu este aşa de răspândită din punct de vedere numeric, ea numără aici aproximativ 40.000 de membrii botezaţi.

Este gruparea AZS o sectă?

Ca să răspundem la întrebarea, dacă gruparea AZS este o sectă, trebuie mai întâi să se definească precis ce se înţelege prin noţiunea „sectă”. În alt loc cititorul poate citi ce înţelegem noi prin noţiunea sectă – articolul „Ce este o sectă?”[1]

Spus pe scurt, prin sectă noi înţelegem acele grupări şi curente, care ori îşi revendică pentru sine dreptul să fie „singura grupă care mântuieşte”, sau accentuează exagerat o anumită învăţătură a Scripturi (sau învăţătură aparentă [!] a Scripturii). În acest pericol stă principial orice grupare creştină. Aceasta se face remarcabil prin aceea, că se practică părtăşia numai cu credincioşii care în toate întrebările legate de această concepţie doctrinară specifică gândesc în acelaşi fel. Şi aceste grupe trebuie să accepte reproşul că sunt o „sectă” sau cel puţin au tendinţe sectante. Pentru aceste pericole ar trebui ca fiecare creştin să aibă ochii deschişi, ca să nu devină „orb profesional”. Spunem aceasta, ca să fi autocritic şi faţă de propria grupă. Este de exemplu o veste foarte îmbucurătoare să auzi despre răpirea credincioşilor înainte de necaz. Oricât de bună şi corectă este această învăţătură, ea însă nu trebuie să ocupe o aşa importanţă, că se refuză părtăşia credincioşilor care gândesc puţin altfel despre această temă. Prin aceasta un adventist poate recunoaşte că nu ne preocupă să scriem ceva „împotriva” AZS, ci că ne preocupă din inimă să revenim pe terenul Sfintei Scripturi şi să ne întâlnim acolo. Ceea ce are nevoie creştinătatea (inclusiv noi) este o reformare personală în inima fiecărui credincios: înapoi numai la Scriptură!

AZS într-adevăr nu au pretenţia că sunt „singura grupare care mântuieşte” (în orice caz nu se spune categoric aceasta); dar cu toate acestea învăţătura lor arată clar în această direcţie – cu regret aici nu putem intra mai mult în detalii. Dar prin accentuarea exagerată a unei anumite învăţături, şi pe lângă aceasta o învăţătură specifică, care nici măcar nu rezultă din Sfânta Scriptură, această mişcare trebuie încadrată în categoria „sectă”. Ne este teamă să clasificăm învăţătura AZS ca învăţătură fundamental falsă, deoarece AZS în exterior ţin cu tărie la adevărurile fundamentale ale Scripturii, însă o cercetare amănunţită arată că fundamentul este zguduit, ceea ce se poate citi în cartea lui A. A. Hoekema „Der siebenten Tag”. Dacă anumite învăţături sunt gândite consecvent până la sfârşit, atunci trebuie ici şi acolo să vorbim despre rătăciri fundamentale – vezi în continuare.

Unele învăţături ale AZS

Vrem să încercăm să arătăm, pentru ce noi credem că AZS în orice caz trebuie să audă, că ei au cusurul de învăţătură „străină” sau „falsă”, şi unde drept consecinţă trebuie vorbit despre învăţătură fundamentală greşită. Ne concentrăm în principal asupra următoarelor puncte:

1. Presupusa mesageră a lui Dumnezeu Ellen G. White şi darul prorociei
2. Învăţătură falsă cu privire la Lege
3. Învăţătură falsă şi înainte de toate lucrurile accentuarea exagerată a învăţăturii despre sabat
4. Stilul de viaţă creştin
5. Învăţătură falsă cu privire la nemurirea sufletului
6. Alte învăţături false ale AZS cu consecinţe vaste
7. Revenirea lui Hristos
8. Împărăţia de o mie de ani

a) Mesagera lui Dumnezeu Ellen G. White (1827-1915)

În privinţa aceasta nu vrem să spunem multe cuvinte. Aşa cum s-a amintit mai înainte, această femeie a contribuit esenţial la înfiinţarea acestei mişcări, însă ea a fost dintotdeauna încadrată contrar chiar şi de proprii ei oameni şi are parte de puţină consideraţie pe propriile pagini de internet. Bineînţeles – şi aceasta trebuie amintit – această „mesageră a lui Dumnezeu” îşi găseşte locul în cele 28 puncte de credinţă (vezi www.adventisten.de) şi învăţăturile principale ale AZS sunt mereu justificate cu viziunile lui E. G. White. Aşa de exemplu se spune acolo:

Darul prorociei
Unul din darurile Duhului Sfânt este prorocia. Acest dar este o caracteristică a bisericii celorlalţi şi s-a dovedit în slujba lui Ellen G. White. Scrierile acestei mesagere a Domnului sunt glas autorizat al adevărului, cu acţiune continuă şi dau bisericii mângâiere, cârmuire, învăţătură şi mustrare. De asemenea ele scot clar în evidenţă că Biblia este etalonul cu care trebuie verificate toate învăţăturile şi experienţele. (Ioel 2.28,29; Faptele apostolilor 2.14-21; Evrei 1.1-3; Apocalipsa 12.17; 19.19) – (http://www.adventists.eu/de/unser-glaube/17-20/).

Chiar dacă aşa-numita mesageră a lui Dumnezeu E. G. White şi viziunile ei nu sunt puse pe aceeaşi treaptă cu Biblia, totuşi eşti expus aici clar şenalului navigabil al părerilor omeneşti şi prin aceasta se deschide uşa pentru tot felul de ademeniri spirituale. Multe secte au comună această însuşire: ele se bazează şi se sprijină pe personalităţi omeneşti. Mormonii au o altă carte alături de Biblie; noii-apostolici au aşa numiţii „apostoli de bază”, al căror cuvânt este cu autoritate; Biserica catolică are pe papa; adventişti au alături de Biblie pe Ellen G. White [se vorbeşte parţial chiar de texte inspirate şi de duhul profetic], chiar dacă ea, aşa cum am spus, între AZS nu ocupă poziţia de valoare ca de exemplu cartea mormonilor la mormoni, papa în Biserica catolică sau apostolii de bază în biserica nou-apostolică.

Un frate a scris următoarele cu privire la acest punct de credinţă:

Darul prorociei: Darul apostolilor şi profeţilor nu mai este astăzi, căci Cuvântul lui Dumnezeu conform cu epistola către Coloseni 1.25 şi Apocalipsa 22.18,19 este complet. Căci darul profeţilor era să dea mai departe descoperirile (1 Corinteni 14.30), care atunci încă nu erau cunoscute. Însă acum Cuvântul lui Dumnezeu este complet încheiat – de aceea aceste descoperiri nu mai există. Să presupunem în sens „pozitiv” că este vorba de slujba profeţiei. Însă atunci surprinde că la adventiştii de ziua a şaptea este numită o singură persoană, aşa-numita profetesă Ellen G. White. Potrivit cu 1 Corinteni 11 este neîndoielnic că femeile au voie să practice slujba profeţiei. Dar la fel de neîndoielnic este potrivit cu 1 Corinteni 14 şi 1 Timotei 2 că această slujbă nu are voie să fie făcută în strângerile laolaltă ca Adunare (Biserică, comunitate) şi că o femeie nu are voie să dea învăţătură, ci „să stea în tăcere”. Ea nu are voie să stăpânească peste bărbat. White nu s-a subordonat acestei porunci a Domnului. Ea a întocmit – ca de exemplu despre sabat – hotărâri doctrinare vaste şi le-a expus chiar în formă scrisă. Până astăzi adventiştii de ziua a şaptea trebuie să se ghideze după acestea – aceasta este dovada că White a dat învăţătură. În punctul de credinţă propriu-zis este vorba de „cârmuire şi dare de învăţătură”. „Scrierile ei scot clar în evidenţă că Biblia este etalonul cu care trebuie verificate toate învăţăturile şi experienţele” – aceasta nu este nimic altceva decât învăţătură autoritară.

Alte informaţii despre Ellen G. White se găsesc rezumate la următoarea adresă de internet: http://www.bautz.de/bbkl/w/white_e_g.shtml.

b) Învăţătură falsă cu privire la Lege

În punctele de credinţă ale AZS se spune:

Legea
Principiile Legii lui Dumnezeu sunt rezumate în cele zece porunci şi sunt prezentate exemplar în viaţa lui Isus Hristos. În porunci se exprimă dragostea lui Dumnezeu, voia Sa şi planurile Sale pentru viaţa omului – pentru comportarea lui şi pentru relaţiile interumane. Cele zece porunci sunt obligatorii pentru oamenii tuturor timpurilor, sunt baza pentru legământul lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul în judecata lui Dumnezeu. Prin acţiunea Duhului Sfânt ele dau pe faţă păcatul şi trezesc dorinţa după un mântuitor. Răscumpărarea are loc exclusiv prin har, nu prin fapte; rodul ei este însă ascultarea faţă de porunci. Ascultarea contribuie la dezvoltarea unui caracter creştin şi dă pace lăuntrică. Această ascultare arată dragostea noastră pentru Domnul şi responsabilitatea noastră faţă de semenii noştri. În ascultarea credinţei se arată puterea lui Hristos de a schimba viaţa unui om, şi în felul acesta confirmă mărturia creştină (Exodul 20.1-17; Matei 5.17; Deuteronom 28.1-14; Psalmul 19.7-11; Ioan 14.15; Romani 8.1-4; Matei 22.36-40; Efeseni 2.8).

AZS fac Legea de pe Sinai regula de viaţă a fiecărui om, fie el credincios sau necredincios.

Mulţi adventişti argumentează, că nici un creştin nu ar ajunge la gândul să anuleze porunca „Să nu ucizi” sau vreo altă poruncă, şi de aceea nu trebuie făcut aceasta nici cu porunca a patra despre sabat. Desigur nici un creştin născut din nou nu va ajunge la gândul să ucidă sau să comită adulter, cu justificarea că în cele din urmă noi nu am mai fi sub Lege. Şi totuşi noi gândim că Domnul Isus a venit ca să împlinească Legea şi s-o rupă odată pentru totdeauna cu Legea. Căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit (Evrei 7.19). Legea în sine era desigur sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7.12). Dar ea nu a putut ajuta omului, ea putea numai să-i dovedească păcătoşenia lui, şi ea face încă aceasta într-un anumit sens cu cel necredincios (1 Timotei 1.9). După ce Hristos a murit şi noi (ca şi creştini credincioşi) am murit cu El (Romani 6.8), noi nu mai suntem sub Lege, ci sub domnia Domnului nostru, şi noi nu mai suntem robi (Romani 8.15), ci fii. Legea există în continuare, însă noi suntem morţi – prin trupul lui Hristos am fost omorâţi faţă de Lege (Romani 7.4). Şi de aceea acum Legea nu mai are nici o aplicare la noi ca credincioşi, cu toate că ea are în continuare existenţa ei, aşa cum ne arată foarte clar şi Romani 7.1.

Legea a poruncit ceva omului, şi omul trebuia să facă ce i s-a poruncit. Acum noi am fost aduşi într-o poziţie, că suntem fii, şi am intrat într-o relaţie marcată prin dragoste. Dacă iubim pe Domnul Isus, atunci „cerinţa dreaptă a Legii este împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului” (Romani 8.4). Dacă noi acum nu comitem adulter, atunci noi facem aceasta nu pentru că stă scris în Lege, ci pentru că iubim pe Hristos. Aceasta este la fel şi în căsnicia noastră. Soţia mea nu mi-a zis niciodată, că eu nu aş avea voie să merg la altă femeie şi că eu nu am semnat nici un contract matrimonial în care stă ceva de felul acesta. Şi cu toate acestea eu nu merg acum în bordel, pentru că îmi iubesc soţia. De asemenea fiii ştiu, fără să fi primit o poruncă deosebită, ce place sau ce nu place părinţilor, căci ei sunt fii – copiii mici nu au încă capacitatea de discernământ.

Se argumentează din partea AZS că în fond numai din dragoste pentru Domnul Isus trebuie ţinute poruncile. Căci de fapt stă scris: „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte.” Din păcate se porneşte prea repede de la premisa că aici se spune: „Cine ţine cele zece porunci, acela este cel care Mă iubeşte.” Însă aceasta nu stă scris aici. Mulţi nu vor să vadă aceasta. Se argumentează în continuare, că nu ar putea să se tăgăduiască că sabatul nu ar fi o poruncă a Domnului. Desigur nu se poate tăgădui aceasta, dar de asemenea nu se poate tăgădui că este o poruncă a Domnului să te laşi ca bărbat circumcis. Problema este că în primul rând nu se diferenţiază că sunt porunci nou-testamentale ale Domnului, care nu au nimic a face cu Legea, şi în al doilea rând că Legea nu are nici un efect asupra celor morţi – aşa cum sunt creştinii credincioşi.

Şi Galateni 2.19 spune că noi am murit faţă de Lege (nu numai faţă de cele zece porunci). Legea există desigur şi arată fiecărui om starea lui pierdută fără speranţă după natură (1 Timotei 1.9), dar noi (creştinii, care au fost născuţi din nou) nu mai sunt acolo, noi suntem – în ceea ce priveşte Legea – morţi. Însă noi nu numai am murit cu Hristos faţă de Lege, ci potrivit cu Galateni 2.19 prin Lege am murit faţă de Lege. Legea este confirmată prin aceea că cei care încalcă Legea sunt pedepsiţi cu moartea. Numai dacă noi împlinim Legea în toată dimensiunea ei, ea ne promite viaţa. Dar pentru că Legea nu a putut fi împlinită (cu excepţia lui Hristos), noi prin Lege am murit faţă de Lege. Aceasta este şi problema foarte gravă a acelora care astăzi vor să se pună sub Lege. Şi aceasta este valabil indiferent dacă ei o fac pentru ca prin aceasta să devină mântuiţi, sau o iau pentru ei ca regulă de viaţă. Indiferent cum, Legea îi va dovedi vinovaţi, şi Legea are numai o consecinţă pentru vină: pedeapsa cu moartea.

Iubite cititor, care eşti de părerea: eu vreau Legea numai ca regulă pentru viaţa mea, te rog gândeşte bine. Duhul Sfânt te întreabă la fel cum îi întreabă pe credincioşii din Galatia în Galateni 3.2: ai primit tu Duhul prin faptele Legii sau pe baza credinţei? Eşti tu aşa de nepriceput? După ce ai început în Duhul, vrei acum să sfârşeşti în carne?

Excurs: Legea nu mai este regula de viaţă a unui creştin

• Galateni 2.19: Pentru că eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.
   
• Galateni 3.13: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn”). 
  
  
• Galateni 3.23: Dar, mai înainte de a veni credinţa, eram păziţi sub Lege, închişi pentru credinţa care urma să fie descoperită. 
  
  
• Galateni 4.5: … ca să-i răscumpere pe cei de sub Lege, ca să primim înfierea. 
  
  
• Galateni 5.18: Dar, dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. 
  
  
• Galateni 5.14: Pentru că întreaga Lege este împlinită într-un singur cuvânt, în acesta: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”

Pavel spune acelora, care se aşează sub Lege:

• Galateni 5.3: Şi mărturisesc din nou oricărui om circumcis [şi noi adăugăm: care doreşte să ţină sabatul] că este dator să împlinească toată Legea.

Încă un indiciu pentru aceia care învaţă că în epistola către Galateni este vorba numai de aşa-numita Lege ceremonială: Galateni 5.14 numeşte rezumatul celei de-a doua jumătăţi a celor zece porunci. Aici este vorba tocmai de legea morală şi nu de legea ceremonială.

Acest punct – doctrina AZS cu privire la Lege – ne pare să fie un punct decisiv foarte important în toată învăţătura adventiştilor. Într-adevăr nu se merge atât de departe, să se spună că trebuie să ţii Legea pentru ca să fii mântuit, şi se recunoaşte că noi am murit faţă de Lege, dar pe sub mână se introduce totuşi din nou Legea în creştinism, în timp ce cuvintelor Lege şi poruncă li se dă înţelesuri după bunul plac şi chiar contradictorii. (Printre adventişti sunt şi nuanţări, care învaţă că te pierzi, dacă timp îndelungat nu ţii sabatul.)

Când Petru a adus această învăţătură galatenilor şi voia să ducă pe credincioşi din nou sub Lege, Pavel i s-a împotrivit în faţă, şi de trei ori a atenţionat pe credincioşii din Galatia, că oricine ar aduce o altă Evanghelie (decât aceea a harului) „este blestemat” (Galateni 1.8,9; 3.10). Prin aceasta nicidecum nu spunem, că AZS aduc o astfel de Evanghelie, dar aşa cum am amintit mai înainte, noi credem că AZS cu doctrina lor despre Lege cel puţin sunt în apropierea doctrinei fundamental false, căci într-un fel sau altul ea nu este Evanghelia curată. Ea este o Evanghelie cu gust de Lege.

Desigur acestei argumentări îi urmează reproşul, că nu se ţine seama de Matei 5.17-19, unde se spune că Hristos nu a venit să desfiinţeze Legea, ci s-o împlinească, şi că nici o iotă sau o liniuţă din Lege nu va trece, până nu va trece cerul şi pământul. În privinţa aceasta însă nu se ţine seama, cui a adresat Hristos aceste cuvinte (şi anume iudeilor), şi de asemenea nu se vede că nimeni nu a afirmat vreodată că acum Legea nu ar mai fi valabilă sau că ar trebui privită ca trecută. Legea are desigur importanţă atât în viitor în Împărăţia de o mie de ani (Ezechiel 40-48), cât şi acum. De asemenea din principiu Legea este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7.12). În 1 Timotei 1.8-10 se spune: „Ştim dar că Legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit Legii, ştiind aceasta, că Legea nu este dată pentru cel drept, ci pentru cei nelegiuiţi şi nesupuşi, pentru neevlavioşi şi păcătoşi, pentru cei fără sfinţenie şi lumeşti, pentru ucigaşi de tată şi ucigaşi de mamă, pentru criminali, pentru curvari, pentru homosexuali, pentru răpitori de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb …”

Aşa cum s-a amintit detaliat mai sus, Legea îşi are pe deplin valabilitatea şi în continuare, dar nu pentru credincioşi, căci ei au murit cu Hristos faţă de Lege. Să presupunem că un tren circulă de la A la B. Dacă eu stau în tren, are pentru mine o însemnătate mare. Curând voi fi în B. Dar dacă nu stau în tren, cu toate acestea trenul va circula (deci nu s-a desfiinţat), dar fără mine … la fel trenul Legii circulă fără mine … însă prin aceasta el nu este desfiinţat!

c) Accentuarea exagerată a învăţăturii despre sabat

Şi cu privire la punctul acesta nu vrem să intrăm în detalii, deoarece în alte locuri ne-am ocupat detaliat cu această problematică. Aici Link-ul articolelor respective:

http://www.mesagerul-crestin.net/div_teme/HTM/Sabatul_si_ziua_Domnului_Duminica.htm

http://www.mesagerul-crestin.net/div_teme/HTM/Ar_trebui_crestinii_sa_tina_sabatul.htm

În locul acesta vrem să punem unele întrebări pentru verificare de sine:

• De ce la primii creştini sabatul nu a jucat nici un rol, după cât se pare?
  
  
• De ce Pavel într-adevăr a vestit Evanghelia în sinagogi în ziua de sabat (Faptele apostolilor 17.2), însă a aşteptat până în „întâia zi a săptămânii”, ca împreună cu fraţii şi surorile de credinţă să frângă pâinea şi să vestească Cuvântul (Faptele apostolilor 20)?
• De ce Pavel a cerut credincioşilor din Corint să facă o colectă în ziua întâi a săptămânii (1 Corinteni 16.2)?
  
  
• De ce se pare că Domnul Isus a acordat o valoare aşa de mică sabatului? (El era neobosit activ în ziua de sabat – însă noi credem, că Domnul niciodată nu a încălcat sabatul în sensul adevărat al cuvântului! Conform cu Romani 7 Legea are autoritate asupra cuiva până la moarte. Moartea lui Hristos era sfârşitul Legii, motiv pentru care se spune: „Căci Hristos este sfârşit al Legii, spre dreptate, pentru oricine crede.”)
  
  
• De ce Pavel scrie despre posibilitatea de a considera „toate zilele la fel” (Romani 14.5)? Dacă sabatul ar fi avut cu adevărat o importanţă, nu ar fi fost această afirmaţie foarte neglijentă?
  
  
• De ce apostolii în conciliul din Ierusalim nu au impus naţiunilor sabatul? În fond naţiunile nu cunoşteau nimic despre o astfel de poruncă (Faptele apostolilor 15), şi acolo erau farisei, care învăţau că Legea trebuie ţinută (Faptele apostolilor 15.5).
  
  
• De ce Domnul după învierea Sa a venit la ucenicii Săi în ziua întâia a săptămânii şi a stat în mijlocul lor şi după opt zile a revenit din nou în întâia zi a săptămânii în mijlocul lor (Ioan 20.19,26)? (Această problemă continuă să existe chiar dacă se porneşte de la ideea că ziua întâia a săptămânii după cronologia iudaică începe deja sâmbătă seara la ora 18 [după cronologia noastră] – vezi legătura între Ioan 20.1 şi 20.19!)

Problema la AZS este că ei au făcut din porunca de sabat o învăţătură specială, care are o aşa valoare, că ea îşi găseşte înfrângerea deja prin numele ei. Totdeauna a fost o pagubă în creştinătate, când o învăţătură a fost înălţată mai presus de alta (fie că este vorba de botez, de Masa Domnului sau de sabat).

Şi în Roma erau iudei deveniţi credincioşi, care desigur nu uşor s-au putut despărţi de porunca de sabat, dar la fel erau şi păgâni fericiţi, care nu înţelegeau multe despre sabat. Şi astfel Pavel dă un sfat foarte înţelept:

• Romani 14.5: Unul consideră o zi mai presus decât alta; altul consideră fiecare zi la fel. Fiecare să fie deplin convins în mintea lui. Cine ţine o zi, pentru Domnul o ţine.

Chiar dacă noi n-am cere nimănui să ţină sabatul conform poruncii a patra, totuşi noi nu am dispreţui pe nimeni care îşi permite o zi de odihnă în timpul săptămânii, chiar şi atunci când el doreşte din toată inima să fie sabatul. Dar cine merge mai departe şi impune credincioşilor să ţină sabatul, în mod clar acela merge mai departe decât Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuie să accepte reproşul că el nu vesteşte o Evanghelie curată (vezi Galateni 1.8,9; 3.10). Ia seama totodată, că Pavel vorbeşte în Romani 14 despre „slabi”, care gândesc că trebuie să ţină anumite zile conform Legii. În afară de aceasta el spune în Galateni 4.10,11: „Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani! Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi.”

Dacă şi Pavel „conform obiceiului” a mers la sinagogă în ziua de sabat – când ar fi putut el altfel să vestească mai bine Evanghelia concetăţenilor lui iudei? -, totuşi el era complet liber de ţinerea poruncii sabatului. Domnul a dat ucenicilor misiunea să vestească Evanghelia începând din Ierusalim. Pentru aceasta era necesar să se ajungă la iudei acolo unde se puteau găsi, şi aceasta era tocmai în sinagogă. Unele traduceri ale Bibliei par să sprijine gândul, că ucenicii ar fi ţinut acolo realmente un „serviciu divin”, dar aceasta este total greşit şi arată pericolul unei aşa numite traduceri „moderne” a Bibliei. Ei au vestit acolo Evanghelia – vezi Faptele apostolilor 17.2,3.

Sectarismul este o chestiune rea. Pavel îi scrie lui Tit, că el ar trebui să se ţină departe de omul sectar. Aceştia erau oameni care ameninţau cu o învăţătură specială să despartă pe sfinţi (Tit 3.10,11).

d) Stilul de viaţă creştin

În punctul de credinţă 21 se spune:

Pe lângă mişcarea corporală suficientă şi odihnă dorim să ne păstrăm pe cât posibil de sănătoşi şi să ne reţinem de la mâncăruri, care în Sfânta Scriptură sunt denumite ca necurate.

Sunt interzise mâncăruri, care în Vechiul Testament au fost denumite ca necurate (de exemplu carnea de porc). Petru a trebuit să înveţe altceva în Faptele apostolilor 10; aceasta este subliniat clar încă o dată în Faptele apostolilor 15 (Faptele apostolilor 15.20). Şi 1 Timotei 4.1-3 are o sentinţă foarte tăietoare pentru oamenii care"poruncind abţinerea de la mâncăruri, pe care Dumnezeu le-a creat spre a fi primite cu mulţumire de cei credincioşi şi care cunosc adevărul. Pentru că orice creatură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de aruncat, fiind primit cu mulţumire, pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune." (1 Timotei 4.4,5).

e) Învăţătură falsă cu privire la nemurirea sufletului

AZS învaţă că sufletul omului nu este nemuritor şi că pedeapsa veşnică a iadului, despre care relatează Biblia, nu ar fi cu adevărat veşnică.

Chiar dacă la întrebarea referitoare la condamnarea veşnică, care după adventişti nu durează veşnic, nu putem intra în detalii aici, vom încerca totuşi pe scurt să arătăm dimensiunea acestei învăţături false şi argumentele principale împotriva acestei învăţături.

Se argumentează că o condamnare veşnică sau nemurirea tuturor oamenilor ar fi în contradicţie cu natura lui Dumnezeu, care este dragoste. Dumnezeu ar fi prezentat chiar ca mincinos, căci El Însuşi a spus în Geneza 2.17: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit.” Se argumentează că viaţa veşnică este posibilă numai prin Domnul Isus. În afară de aceasta în 1 Timotei 6.14-16 se spune despre Dumnezeu, că numai El singurul are nemurirea. Pe lângă aceasta cuvântul „veşnic” nu înseamnă „veşnic”, ci ar putea fi înţeles şi aşa, că cuvântul „veşnic” are o limitare.

Se poate deci din locurile biblice citate deduce cu adevărat, că nu este o „condamnare veşnică” şi că numai oamenii credincioşi primesc nemurirea, aşa cum afirmă 1 Corinteni 15.51-53?

1 Corinteni 15.51-53: Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Pentru că trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Pentru că putrezirea aceasta trebuie să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire.

Ce înseamnă deci locul acesta? Apostolul Pavel constată că noi nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi transformaţi. Aceasta înseamnă, că transformarea la cei morţi se caracterizează prin aceea că ei vor îmbrăca neputrezirea. Transformarea acelora care vor fi în viaţă la venirea Domnului înseamnă că ei vor îmbrăca nemurirea (ei nu vor muri, ca mulţi credincioşi înaintea lor!). Aceasta înseamnă, că ei nu vor mai trebui să moară de moartea naturală, ci prin această transformare vor merge direct la Domnul. Oamenii fără Dumnezeu din timpul acela vor muri încă, aşa cum este descris în Geneza 2.17. Dar şi ei vor fi treziţi la viaţă, şi anume „în ziua de apoi” (Apocalipsa 20.11-15). Deci noi, ca să venim împotriva argumentului adus prin Geneza 2.17, nu facem pe Dumnezeu mincinos. Fiecare necredincios va trebui să moară o dată. Şi oricine merge în veşnicie fără Hristos, va fi adus la viaţă în ziua judecăţii (Apocalipsa 20.11,12), ca să răspundă înaintea marelui tron alb. Mai înainte citim că profetul fals şi diavolul vor fi deja chinuiţi în iazul de foc şi pucioasă din „veşnicie în veşnicie”. După aceea urmează şedinţa de judecată la tronul mare şi alb (Apocalipsa 20.11,12), care se termină cu aceea că şi necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc. Acolo îi va aştepta aceeaşi judecată ca a diavolului şi a profetului fals.

De fapt iazul de foc a fost rezervat numai diavolului şi îngerilor lui, căci în Matei 25.41 se spune: „Atunci va spune şi celor de la stânga: «Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul etern, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui».” Dumnezeu a vrut să salveze pe fiecare om, El a făcut totul pentru aceasta, fiecare putea să vină. Dar – ce gravitate pentru fiecare, care nu a venit la Hristos – nu fiecare a venit. În zilele acelea vor fi mulţi, care nu au primit oferta măreaţă a lui Dumnezeu şi nu au răspuns dragostei lui Dumnezeu. Desigur acest „a fi” în iazul de foc – în îndepărtarea veşnică de la Dumnezeu – nu poate fi comparat cu „viaţa veşnică”, pe care realmente numai Hristos o poate da. Dar „viaţa veşnică” nu se înţelege în primul rând cantitativ, ci calitativ. Viaţa în îndepărtare veşnică de la Dumnezeu este mai mult o „existenţă veşnică” decât „viaţă veşnică”. Hristos este viaţa veşnică, conform cu 1 Ioan 5.20, şi aceasta arată calitatea acestei vieţi.

În continuare şi locurile următoare din Biblie vorbesc despre condamnarea veşnică:

Marcu 9.47,48: Şi dacă ochiul tău te face să te poticneşti, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având doi ochi, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

Matei 18.8: Şi, dacă mâna ta sau piciorul tău te fac să te poticneşti, taie-le şi aruncă-le de la tine; este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având două mâini sau două picioare, să fii aruncat în focul etern.

Matei 25.41: „Atunci va spune şi celor de la stânga: «Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul etern, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui».”

Rămâne enigmatic cum se vrea Marcu 9.48 adus în concordanţă cu o pedeapsă limitată în iad. La Matei 18.8 şi Matei 25.41 se argumentează că cuvântul „veşnic” nu ar însemna „veşnic”, ci ar reda o limitare. Dar dacă este vorba de texte biblice în care este vorba de viaţa veşnică, se doreşte cu plăcere să se presupună că înseamnă cu adevărat „veşnic” – de ce atunci la cuvântul „veşnic” în legătură cu pedeapsa veşnică în iad se face excepţie? Nu este aceasta foarte samavolnic, şi nu corespunde aceasta mai mult sentimentelor noastre omeneşti decât originii divine? Fiinţa lui Dumnezeu este nu numai dragoste, ci şi lumină. Aşa cum viaţa veşnică corespunde dragostei mari a lui Dumnezeu, la fel despărţirea veşnică de Dumnezeu corespunde naturii lui Dumnezeu ca lumină, care arată lumina sfinţeniei lui Dumnezeu. În treacăt să ne referim la locul din Matei 25.46: „Şi aceştia vor merge la pedeapsa eternă, iar cei drepţi la viaţă eternă”. – Într-o singură frază cuvântul „veşnic” nu poate însemna o dată „limitat” şi altă dată „nelimitat”, aceasta ar fi total inconsecvent.

Cu privire la locul din 1 Timotei 6.14-16:

1 Timotei 6.16: … El [Dumnezeu] care are singur nemurirea, locuind într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; lui fie onoare şi putere eternă! Amin.

Acest loc din Biblie arată, că numai Dumnezeu singur are nemurirea locuind în El Însuşi. Aceasta înseamnă de asemenea, că Domnul Isus nu ar fi trebuit să moară, atunci când El a fost pe pământ, deoarece El nu a făcut nici un păcat, nu a cunoscut nici un păcat şi în El nu era păcat. Dar El a spus în Ioan 10.18: „Nimeni nu Mi-o ia [viaţa], ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.”

Fiecare om trebuie să moară de moartea naturală, cu excepţia cazului că la revenirea lui Hristos el va fi îmbrăcat cu nemurirea, deoarece el va fi găsit ca fiind în Hristos. A muri înseamnă printre altele despărţirea sufletului, duhului şi trupului, însă nu are nimic a face cu existenţa veşnică a sufletului şi nici cu faptul că morţii vor învia odată, ca să apară înaintea marelui tron alb şi apoi să primească judecata pedepsei veşnice în iad.

Vezi în privinţa aceasta şi articolele:

„Este veşnică condamnarea veşnică?” –

http://www.mesagerul-crestin.net/div_teme/HTM/Este_vesnica_condamnarea_vesnica.htm.

şi „Condamnarea veşnică” –

http://www.mesagerul-crestin.net/div_teme/HTM/Condamnarea_vesnica.htm.

f) Alte învăţături false ale AZS cu consecinţe vaste

În locul acesta amintim încă câteva învăţături ale AZS, care după părerea noastră au consecinţe foarte mari şi parţial trebuie descrise ca dezonorabile ale lui Hristos, ceea ce caracterizează pe AZS nu numai ca sectă, ci şi ca o comunitate cu rătăciri fundamentale.

Iertare limitată

Potrivit AZS iertarea păcatelor nu este cu adevărat sigură. Iertarea poate fi anulată la un moment dat în viitor. Acesta este un atac la lucrarea deplin valabilă şi terminată a Domnului. În afară de aceasta, siguranţa mântuirii la o astfel de învăţătură este aproape de neimaginat (cu toate că se mărturiseşte siguranţa mântuirii – vezi punctul de credinţă 10 www.adventisten.de), deoarece până la urmă nu se ştie dacă păcatele unuia au fost sau nu iertate. Prin aceasta AZS trebuie să accepte reproşul că „s-au rătăcit de la adevăr” şi „răstoarnă credinţa unora”.

Nu se ţine cu tărie la adevărul că un creştin născut din nou nu se mai poate pierde. Nu se vede deosebirea între unul care mărturiseşte că este creştin şi un credincios adevărat. Deci dacă un creştin aparent născut din nou se abate de la credinţă şi preferă să trăiască în păcat, atunci nu este aşa, că acesta pierde viaţa veşnică, ci se arată numai că el niciodată nu a primit viaţă din Dumnezeu, ci era un mărturisitor creştin fără viaţă.

Aşa-numita judecată de cercetare

Adevărata natură a judecăţii de cercetare include, că pentru verdictul referitor la mântuire nu este decisivă legătura cu Hristos, ci faptele făcute pe pământ. De aceea în învăţătura adventistă decisivă pentru mântuire în cele din urmă nu este lucrarea lui Hristos ci lucrarea oamenilor.

Această învăţătură de asemenea dezonorează pe Hristos. Aşa cum s-a amintit mai înainte, AZS clasic va respinge probabil de la sine această afirmaţie, aşa cum respinge de la sine afirmaţia, că dreptatea se obţine prin Lege. Dar dacă iertarea noastră nu este sigură şi sabatul este absolut necesar, aceasta nu înseamnă altceva, decât a pune pe oameni în nesiguranţă şi ai pune din nou sub Lege, faţă de care noi am murit – vezi cele expuse mai înainte!

Într-un loc referitor la această judecată de cercetare se spune la Ellen G. White:

Isus nu scuză păcatele dumneavoastră, îndreaptă însă atenţia spre căinţa şi credinţa dumneavoastră şi Se roagă pentru dumneavoastră pentru iertare; El ţine ridicate mâinile Sale rănite înaintea Tatălui şi a îngerilor sfinţi şi exclamă: „Îi cunosc pe nume, i-am însemnat în mâinile Mele. ‚Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh înspăimântat; o inimă înspăimântată şi zdrobită Tu nu o vei dispreţui, Dumnezeule”’ (Psalmul 51.19). Şi acuzatorului poporului Său El îi explică: „Domnul să te mustre, satan! Da, Domnul să te mustre, El, Cel care a ales Ierusalimul. Nu este acesta un tăciune smuls din foc?” (Zaharia 3.2). Hristos va îmbrăca pe cei fideli Lui cu propria Lui dreptate, pentru ca El să-i poată prezenta Tatălui, „o biserică, care va fi minunată, care nu va avea pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora” (Efeseni 5.27) (Ellen G. White, Marea luptă (tradus), pag. 483-484).

Prin aceasta nu este prezentă nici o iertare, prin aceasta noi nu mai putem sta deja astăzi ca drepţi înaintea lui Dumnezeu. Iertarea şi îndreptăţirea sunt împinse în viitor.

În această carte se spune mai departe:

Judecata de cercetare şi anularea păcatelor trebuie să fie terminate înainte de revenirea Domnului. Deoarece morţii trebuie judecaţi după cele scrise în cărţi, este imposibil ca păcatele oamenilor să poată fi şterse înainte de terminarea judecăţii, care cercetează lucrarea vieţii lor. Apostolul Petru spune clar, că păcatele credincioşilor trebuie şterse, „ca să vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului, când El va trimite pe Acela, care v-a fost predicat mai înainte, Isus Hristos” (Faptele apostolilor 3.20) (Ellen G. White, Marea luptă (tradus), pagina 484).

Şi se afirmă aceasta, cu toate că tocmai acest verset arată că nu judecata de cercetare va produce mai târziu ştergerea păcatelor, ci pocăinţa şi convertirea astăzi.

Păcatele vor fi puse cândva asupra lui satan

Adventiştii de ziua a şaptea învaţă că scurt înainte de revenirea lui Hristos păcatele tuturor oamenilor vor fi puse asupra lui satan şi că păcatul numai în felul acesta poate fi „nimicit” sau „distrus” din univers.

Şi această învăţătură diminuează desăvârşirea lui Hristos. Noi salutăm într-adevăr învăţătura adventistă, că satan nu este purtătorul păcatelor şi că el nu a făcut răscumpărarea din păcate, trebuie însă constat că lui satan i se atribuie un rol neapărat necesar în stârpirea păcatelor din univers. În privinţa aceasta ei se referă la Levitic 16 şi identifică ţapul Azazel – care a fost trimis în pustiu – cu satan.

Aceasta ar însemna că animalele de jertfă în toate cazurile se referă la Hristos, însă numai în acest caz nu. Nu se recunoaşte frumuseţea şi însemnătatea care este inclusă în faptul că ţapul a fost trimis cu păcatele în pustiu. Hristos a fost acest ţap, pe El au fost puse păcatele noastre şi vorbind simbolic a fost trimis în singurătatea pustiei. Hristos a trebuit la cruce să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46), şi în Psalmi se spune; „Am ajuns ca un pelican din pustiu, sunt ca o cucuvea din dărâmături. Veghez şi sunt ca o pasăre singuratică pe un acoperiş” (Psalmul 102.6-7).

g) Revenirea lui Hristos

Adventişti de ziua a şaptea scriu în punctele credinţei lor:

Venirea lui Hristos este speranţa fericită a Bisericii şi împlinirea minunată a Evangheliei. Mântuitorul va apărea vizibil real şi personal. Când va veni El, morţii drepţi vor învia şi împreună cu drepţii în viaţă vor fi luaţi glorificaţi în cer; dar cei nedrepţi vor muri. Împlinirea celor mai multe afirmaţii profetice precum şi starea actuală a lumii arată că venirea lui Hristos este aproape. Momentul acestui eveniment nu a fost revelat, de aceea suntem solicitaţi să fim permanent gata (Tit 2.13; Ioan 14.1-3; Faptele apostolilor 1.9-11; 1 Tesaloniceni 4,16,17; 1 Corinteni 15.15-54; 2 Tesaloniceni 2.8; Matei 24; Marcu 13; Luca 21; 2 Timotei 3.1-5; Ioel 3.9-16; Evrei 9.28).

Din aceasta rezultă că nu se face diferenţă între răpirea Bisericii şi revenirea Domnului în putere şi mare glorie. La aceasta se trece cu vederea printre altele, că în 1 Tesaloniceni se spune că noi vom întâmpina pe Domnul în văzduh şi că la venirea Sa în putere şi glorie mare (vezi de exemplu Matei 24) Domnul Îşi va aşeza picioarele pe Muntele Măslinilor şi El va veni apoi conform cu 1 Tesaloniceni 3.13 cu toţi sfinţii Săi (vezi şi Zaharia 14.5).

Cine doreşte să se preocupe mai detaliat cu tema răpire îi recomandăm articolele următoare:

http://www.mesagerul-crestin.net/eclesia/HTM/Rapirea_Adunarii.htm

http://www.mesagerul-crestin.net/eclesia/HTM/Rapirea_Adunarii_nevazuta_de_lume.htm

http://www.mesagerul-crestin.net/eclesia/HTM/Venirea_Domnului_pentru_Biserica_si_pentru_lume.htm

http://www.mesagerul-crestin.net/eclesia/HTM/De_ce_eu_cred_ca_rapirea_va_avea_loc_inaintea_necazului_cel_mare.htm

h) Împărăţia de o mie de ani

Şi cu privire la tema Împărăţiei de o mie de ani sunt scrise lucruri ciudate. Şi aici se găseşte o descriere pe scurt în al 27-lea punct de credinţă al AZS:

O mie de ani şi sfârşitul păcatului
Biblia vorbeşte despre o mie de ani între prima şi a doua înviere (mileniul), în care Hristos cu sfinţii Săi domneşte în cer. În acest timp se va ţine judecata morţilor păcătoşi. Pământul se află într-o stare pustiită; nici un om nu trăieşte pe el, numai satan şi îngerii lui. La sfârşitul celor o mie de ani vine Hristos cu sfinţii Săi precum şi cetatea sfântă din cer pe pământ. Atunci cei nedrepţi vor învia din moarte. Cu satan şi îngerii lui vor asedia cetatea sfântă. Dar foc de la Dumnezeu îi va mistui şi va curăţa pământul. În felul acesta universul va fi eliberat pentru veşnicie de păcat şi de păcătoşi (Apocalipsa 20; Zaharia 14.1-4; Maleahi 3.19; Ieremia 4.23-26; 1 Corinteni 6.1-3; 2 Petru 2.4; Ezechiel 28.18; 2 Tesaloniceni 1.7-9; Apocalipsa 19.17,18,21).

Din acest principiu de credinţă nu rezultă clar cum se ajunge la învăţătura că credincioşii vor fi o mie de ani în cer, că se va face judecata morţilor păcătoşi şi că pământul va fi într-o stare pustiită şi nici un om nu va locui pe el. Scriptura spune exact contrariul. Atât în Isaia 65 cât şi în Ezechiel 40-48 găsim descrierea minunată a Împărăţiei de o mie de ani, şi noi putem mulţumi lui Dumnezeu că atunci El va putea împlini făgăduinţele Sale făcute lui Israel. Făgăduinţele Lui sunt fără părere de rău, spune Romani 11.29. Şi tocmai Apocalipsa 20.7-15 arată clar că judecata morţilor va avea loc abia după Împărăţia de o mie de ani.

În încheiere încă o remarcă generală

În cadrul lucrului nostru redacţional suntem confruntaţi cu cele mai diferite curente şi secte. Efortul nostru se îndreaptă într-acolo – şi aceasta încercăm s-o arătăm în toate răspunsurile noastre – că o dezbatere serioasă poate avea loc numai pe baza Sfintei Scripturi, deoarece această revelaţie a lui Dumnezeu poate fi singurul etalon pentru fiecare creştin născut din nou, pentru a nu cădea în ademenirile omeneşti. Dezbaterile, care nu sunt făcute pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, le respingem principial din aceste motive. Aceasta înseamnă pentru noi, că nu ne putem ocupa cu argumente de felul „Duhul mi-a spus” sau în cazul concret „Mesagera lui Dumnezeu E. G. White a spus însă”.

---

Tradus de la: Die Siebenten-Tags-Adventisten (STA)

Traducere: Ion Simionescu