Versete călăuzitoare: Ioan 3.36; 4.14

Ioan 3.36: Cine crede în Fiul are viață eternă.

Ioan 4.14: Dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată, ci apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, țâșnind spre viață eternă.

Revelația și relațiile [dintre Dumnezeu și oameni] în diferite epoci

Când adevărurile Scripturii sunt înghesuite într-un sistem sau model, vitalitatea lor, precum și aplicarea divină în beneficiul sufletului sunt distruse. Orice sistem trebuie să greșească într-un fel sau altul. Dorința de a înțelege diferitele epoci și relații cu Dumnezeu și de a le adapta inteligenței umane reduce termenul „viață” la un singur model și separă în mod necesar cunoașterea relației de semnificația ei reală; pentru că relația cu Dumnezeu variază în diferitele epoci, în timp ce viața – în funcție de sistem – nu o face. Acesta este sistemul lui Grant; și el îl susține respingând orice alternativă și afirmând că în conceptul de „viață” ar fi cuprinsă toată cunoașterea. Consecința este că exercițiile necesare ale sufletului, provocate prin Cuvântul lui Dumnezeu, sunt diminuate sau chiar împiedicate.

Dar de ce să construim un sistem? Niciuna dintre aceste căi nu corespunde căii credinței: în primul rând, reduc Cuvântul lui Dumnezeu la proporțiile propriilor mele capacități slabe de percepție; în al doilea rând, sunt convins că am atins ceva despre care, în realitate, nu știu nimic. Rezultatele practice ale învățăturii lui Wesley despre sfințire sunt o dovadă elocventă: cineva, a cărui conștiință este sensibilă la păcat, își petrece viața în incertitudine și îndoieli, deoarece simte că nu a atins „desăvârșirea”, în timp ce cel care este convins că a atins această desăvârșire tratează cu ușurință păcatul, pe care – în conflictul dintre învățătură și conștiință – este obligat să-l justifice sau să-l nege.

Cuvântul lui Dumnezeu este viu, și când venim la acest Cuvânt, descoperim instantaneu care este starea noastră, într-un mod în care propriile noastre sentimente nu ne-ar arăta-o niciodată; iar instrumentul, pe care Dumnezeu l-a rânduit, nu numai că ne eliberează, ci ne pune într-o stare nouă, aceasta fiind singura stare din care noi putem evalua cu adevărat starea din care El ne-a scos. În îmbrățișarea tatălui, fiul rătăcit a recunoscut dragostea din inima tatălui și, în același timp, propria lui răutate; în casa tatălui, stând la masa lui, a recunoscut profunzimea smereniei și a lipsei în care ajunsese în acea țară îndepărtată.

Cuvântul lui Dumnezeu mă judecă; El mă face capabil să descopăr năzuințele sufletului și, astfel, să aflu care sunt gândurile, sentimentele și înclinațiile mele din perspectiva lui Dumnezeu; și, preocupându-mă cu Hristos, Duhul Sfânt mă transformă după chipul Său și îmi dă gânduri, sentimente și înclinații de un cu totul alt fel. Învăț să fac pace cu mine însumi și cu tot ce este din mine și să găsesc satisfacție deplină în dorința după o natură divină în Hristos; de acum înainte, El este subiectul preocupărilor inimii mele. În acest fel, sunt curățit prin Cuvânt și cresc în cunoașterea lui Dumnezeu (Coloseni 1.10). Cu toate acestea, moartea mădularelor mele, care este legată de această cunoaștere, va trezi în mine o inimă rebelă, ceea ce va avea ca urmare împiedicarea creșterii spirituale. Scriptura poate însă să contracareze aceasta cu o putere vie. Dar ce se întâmplă dacă Scriptura este practic înlocuită de un sistem care se potrivește stării mele de slăbiciune? Nu pierd atunci puterea pe care Dumnezeu mi-o pune la dispoziție pentru creștere și judecată de sine, ceea ce va avea inevitabil ca rezultat asemănarea cu lumea?

*****

Recent, cineva care semnează cu J.J.S., a încercat să susțină teoria lui Grant, afirmând:

• Ioan 3.36 ar dovedi clar că există doar alegerea între viața eternă și mânia lui Dumnezeu.
• Ioan 6.53 ar dovedi că există fie viața eternă, fie deloc viață.

Desigur, aceasta are loc acum ca urmare a respingerii Fiului revelat în har pe acest pământ. Dar ce spune Scriptura? Astfel de argumente dovedesc doar că „modelul cuvintelor sănătoase” conform Scripturii a fost deja abandonat; și aceasta este consecința directă a însușirii sistemului lui Grant. Oare nu depinde nimic de modul în care Dumnezeu a hotărât să Se reveleze pe Sine în diferitele epoci? Și este oare viața în credința în revelație întotdeauna exact aceeași – indiferent de diferența dintre revelațiile făcute? Când spun că viața unei plante nu este aceeași cu viața unui animal, susțin oare că planta este lipsită de viață? Sau, încă o dată: spunând că un animal nu are viața unui om, contrazic oare Scriptura, care le numește pe amândouă „suflete vii”? Și astfel putem concluziona: Dacă găsim diferite tipuri de viață spirituală în diferite „familii” din cer și de pe pământ, pe care Tatăl le-a numit astfel, putem oare afirma [serios] că nu există diferențe între acestea?

Este trist, deși nu surprinzător, că în ultima scriere scurtă, publicată chiar de Grant, diferențele dintre termenul „viață eternă”, așa cum este folosit în Evangheliile sinoptice, și a utilizării lui [diferite][1] la Ioan sunt complet ignorate. Termenul „viață eternă” este, de fapt, limitat la durata sa infinită, ascunsă prin afirmația că este „divină”. De la credincioșii obișnuiți să citească Scriptura ar trebui să ne așteptăm să respingă spontan această prezentare superficială și denigratoare a adevărului. Oare Ioan 6.57 și-a pierdut semnificația pentru sufletele noastre? Bunul nostru Domn spune acolo: „După cum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu trăiesc datorită Tatălui, tot aşa, cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi și el datorită Mie.” Mi-aș dori ca acesta să fie punctul principal al adevărului pe care trebuie să insistăm. El a trăit în propria Sa natură divină, revelându-L pe Tatăl aici pe pământ – El a trăit din ceea ce este Tatăl și datorită vieții Sale. Trebuie să mâncăm, pentru a trăi, trebuie să ne hrănim din El.

Dar este mai mult decât atât. Dumnezeu nu avea nevoie să-L trimită pe Fiul Său pentru a Se revela pe Sine ca Atotputernicul, ca Iahve. Când I-a plăcut să fie cunoscut ca Tată, El L-a trimis pe Fiul Său: nimeni altcineva decât Fiul nu putea să-L facă cunoscut pe Tatăl. Și aceasta este viața pe care se bazează existența noastră de creștini credincioși. Viața credincioșilor din Vechiul Testament, oricât de binecuvântată ar fi fost în comuniunea cu Dumnezeu și oricât de nesfârșită va fi, nu este – cu toată bucuria mai mare față de Dumnezeu – aceeași. Fiul trimis de Tatăl cel viu trăiește la El și El ne revelează pe Tatăl, pentru că El este Fiul. Noi ne hrănim din El; și prin El avem viață. Prin El aflăm cine și ce este Tatăl; și numai așa putem afla asta. Asta înseamnă a fi creștin. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu”; dar Cel care Îl revelează acum este „Fiul unic, care este în sânul Tatălui”; și El spune: „Noi vorbim ce știm și mărturisim ce am văzut” (Ioan 3.11). Și, în plus, El spune: „Și știu că porunca Lui este viață eternă. Deci cele ce vorbesc Eu, așa vorbesc, cum Mi-a spus Tatăl” (Ioan 12.50).[2]

Noțiunea de „viață eternă” în Evangheliile sinoptice

În Matei 7.14, Domnul vorbește despre „calea care duce la viață”. La fel, în Matei 18.8,9 (compară cu Marcu 9.43,45,47, unde El vorbește despre „intrarea în Împărăția lui Dumnezeu”) și în Matei 19.17 citim despre „intrarea în viață” – din nou ca despre ceva viitor (oricât de aproape ar fi fost acesta la momentul respectiv), iar aceasta are întotdeauna o legătură directă cu realizarea binecuvântărilor asociate cu Noul legământ introdus de Mesia, lăsând deschisă ușa pentru dezvoltări ulterioare privind „Împărăția lui Dumnezeu” în toată plinătatea ei (în special în ceea ce privește semnificația morală a acestei expresii). De asemenea, termenul „viață” ar putea fi explicat doar atunci când Dumnezeu va considera oportun. În special pasajul din Marcu 9, care nu vorbește despre epoci ca Matei, stabilește un fel de legătură cu Ioan 3.

Dar pasajul menționat mai sus din Matei necesită reflecții suplimentare în comparație cu pasajele paralele din Marcu 10.17-22 precum și Luca 18.28-33. Tânărul bogat folosește expresia „viață eternă”. În Matei, Evanghelia epocilor, el spune: „… pentru a avea viața eternă”, deoarece caracterul acestei Evanghelii subliniază clar semnificația sa, iar cuvântul „a avea” întărește diferența față de cuvântul „a intra” din răspunsul Domnului. Celelalte două pasaje omit această diferență, vorbind despre „a moșteni”, ceea ce este, desigur, în viitor. Aceasta conferă o forță deosebită utilizării cuvântului „a avea” în Matei.

Un iudeu, instruit în scrierile Vechiului Testament, aștepta împlinirea binecuvântărilor naționale; el nu știa nimic altceva decât ceea ce fusese promis în legătură cu domnia lui Mesia, „viața pentru totdeauna”, anunțată în Psalmul 133.3, ca binecuvântare legată de Muntele Sion,[3] anunțată, de asemenea, în Daniel 12.1,2, așa cum o aștepta în mod special poporul lui Daniel, adică „oricine va fi găsit scris în carte”. Daniel nu putea ști mai mult despre aceasta. Și trebuie remarcat că, în răspunsul său către tânăr, Domnul minunat omite în mod semnificativ atributul „etern”, spunând: „Dar, dacă vrei să intri în viață {nici măcar asta nu este spus în Marcu și Luca}, ține poruncile” (Matei 19.17). El nu a făcut altceva decât să-l trimită înapoi la ceea ce era deja spus în Lege, exact ca în cazul cărturarului din Luca 10.25-28, citând [Deuteronomul 6.5 și Leviticul 19.18]: „Fă aceasta și vei trăi”. În principiu, acesta este limbajul Legii; iar în Galateni 3.12, apostolul insistă asupra acestui fapt [„Acela care va face acestea va trăi prin ele”]. Legea nu a mers mai departe decât să promită o viață eternă pe pământ (oricât de binecuvântată ar fi aceasta sub Noul legământ [Ieremia 31.33 și Evrei 10.16,17], când Legea va fi scrisă „pe inimile” poporului lui Dumnezeu în timpul binecuvântării lui Israel într-o zi viitoare), cu condiția ca dreptatea practică să fie întemeiată pe ascultare. În contrast cu aceasta stă ceea ce îi răspunde Domnul acelui tânăr (Matei 19.21; Marcu 10.21; Luca 18.22), că ar avea o comoară în cer cu condiția să-și dea binecuvântările pământești săracilor și să-L urmeze pe Hristos.

Când Domnul Însuși vorbește în Matei 19.29 despre „viața eternă”, El folosește termenul „a moșteni”, care se referă la viitor, la fel cum pasajele corespunzătoare din Marcu 10.30 și Luca 17.30 vorbesc în mod pozitiv despre „veacul viitor”. Caracterul Evangheliei după Matei a fost deja menționat mai sus, astfel încât o nouă explicație este inutilă. Singurul alt pasaj care se referă la Împărăția lui Mesia (sau la veacul viitor) este Matei 25.46, și anume după judecata națiunilor care trăiesc pe pământ, în momentul în care Fiul Omului va veni în gloria Sa cu toți sfinții îngeri ai Săi (Matei 25.31). Să comparăm aceasta în special cu pasajul din Matei 19.28, care se referă la scena pe care Domnul o numește „renașterea [Israelului]”.[4]

Termenul „viață eternă” în Evanghelia după Ioan

În Evanghelia după Ioan, „viața” ne este întotdeauna prezentată ca provenind din natura Celui de la care provine: „Ce este născut din Duhul este duh” (Ioan 3.6). Nu se spune: „este Duhul”, pentru că aceasta ar însemna o întrupare a Duhului Sfânt; ci este duh, este din natura Celui de la care provine. Și așa o prezintă Domnul femeii din Samaria în Ioan 4. În Ioan 4.14, El spune: „Dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată[5], ci apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, țâșnind spre viață eternă”; și apoi, în Ioan 4.23,24: „Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr.” Și în Ioan 7.37-39 (la Sărbătoarea Corturilor) citim din nou: „Și, în cea din urmă zi, ziua cea mare a sărbătorii, Isus stătea și striga, spunând: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie». Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat”. În ambele cazuri, rezultatul venirii la El este să bea apa, pe care El o dă. În Ioan 4, puterea Duhului se manifestă în închinare, iar în Ioan 7, în mărturia pentru Dumnezeu în lume, prin faptul că izvoare de apă vie curg din Isus glorificat și din credincios, aducând astfel binecuvântare și înviorare în împrejurimile lor.

Evanghelia după Ioan pornește întotdeauna de la respingerea lui Hristos, precum și de la înlăturarea completă a iudaismului: „El a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1.11). Aceasta este arătat și la începutul acestor două capitole. Darby a remarcat că, în Ioan 4, Domnul nu-i unește prin botez pe ucenicii Săi cu Hristosul viu, deși, prin credința lor, aceștia și-au exprimat acceptarea personală a lui Mesia. În Ioan 7, El nu S-ar fi dus în mod deschis [vizibil] la sărbătoare, pentru că „nu venise încă ceasul Lui” (Ioan 7.6), iar când El Și-a explicat invitația divină celor pe care sărbătoarea iudaică și bucuria ei exterioară nu îi satisfăceau, aceasta a fost în contrast [cu această sărbătoare], și anume în „ultima zi” a acesteia (Ioan 7.37), a opta zi, la începutul unei noi ordini a lucrurilor.

Dar nu ar trebui să părăsim acest subiect fără a mai spune încă un cuvânt despre revelarea și transmiterea vieții, așa cum se întâmplă în pasajul scriptural pe care îl analizăm tocmai acum în Evanghelia după Ioan. Totul izvorăște din dragoste, din dragostea lui Dumnezeu, care este făcută cunoscută aici pentru prima dată, și anume în Persoana Fiului, care a venit în această lume ca Om. Acest fapt are o semnificație profundă. Cu cât Scriptura este studiată mai mult din acest punct de vedere, cu atât mai mult se va vedea semnificația ei, și asta nu doar pentru inima noastră, ci și pentru conștiință. Cuvântul întrupat „a locuit printre noi, plin de har și de adevăr”,[6] iar gloria, pe care o vedem în El, era „o glorie ca a Singurului de la Tatăl” (Ioan 1.14); iar în Ioan 1.18 citim: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiul, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”. Acesta este Același care Se numește pe Sine „Fiul Omului” (Ioan 1.49,51), când Natanael Îl mărturisește ca Fiu al lui Dumnezeu.

În Ioan 3.16 vedem că izvorul vieții eterne, care se primește prin credință, este dragostea lui Dumnezeu, dovedită prin darul Fiului Său – Fiul Omului, care, conform versetului precedent [Ioan 3.14], „trebuie să fie înălțat”. Din nou, găsim la sfârșitul capitolului (Ioan 3.35,36): „Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate în mâna Lui. Cine crede în Fiul are viața eternă; și cine nu se supune Fiului nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” În Ioan 5.20 ni se prezintă dragostea[7] Tatălui față de Fiul ca fundament a tot ceea ce urmează. Ce semnificație are aceasta pentru declarația solemnă a Domnului din Ioan 8.42: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi, pentru că Eu de la Dumnezeu am ieșit și am venit!” Valoarea pozițională, pe care o are dragostea în Ioan 10, este cu atât mai binecuvântată cu cât aceasta este ascunsă în ea într-un mod deosebit de tandru. După cum s-a remarcat de multe ori, aceasta este singura dată când Domnul aplică adjectivul „bun” la Sine (Ioan 10.11): este vorba despre dragostea până la moarte din Ioan 15.13: „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceasta, ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi”. Dar este ca și cum Domnul, vorbind aici despre Sine, ar dori să evite acest cuvânt, pentru a da o importanță mai mare iubirii Tatălui față de El, găsind un motiv să o evidențieze în dăruirea Sa pentru oi [Ioan 10.16,17].[8]

Mântuitorul – care tocmai în ascultarea Sa devotată până la moarte Se ține mai degrabă în plan secund cu intenția de a scoate în evidență dragostea Tatălui Său, de a ne face cunoscută această dragoste, dăruindu-ne gloria[9] pe care Tatăl I-a dat-o – spune: „… pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una [Tatăl și Fiul], ... pentru ca ei să fie făcuți desăvârșiți spre a fi una, ca să cunoască lumea[10] că Tu M ai trimis și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17.22,23). Dar ce putem spune despre aceste minunate capitole din Ioan 13 până la 17, al căror început și sfârșit nu putem decât să le cităm? De la început până la sfârșit este vorba despre dragoste – dragoste în care suntem acum așezați, care ne transportă în gloria în care se află Isus, Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu. Numai acolo putem recunoaște întreaga ei plinătate. Duhul Sfânt ne este dăruit pentru a ne introduce în aceste lucruri care, în timp ce umplu sufletul cu o bucurie de nedescris și o mare glorie, ne fac să simțim, în același timp, propria noastră neputință și sărăcie, micimea vaselor noastre, care nu pot primi nici măcar o singură picătură din acest ocean nemăsurat. Și totuși, credința știe că suntem subiecte [ale acestei iubiri] pentru toată eternitatea. Iar dorința unei înțelegeri mai profunde și mai bune – în sine un indicator al vieții acesteia – satisface și stimulează în același timp [sufletele], întrucât toate comorile se găsesc în Persoana lui Hristos. Fie ca strigătul solemn al apostolului către Tatăl Domnului nostru Isus Hristos să fie și al nostru – și unul pentru altul –, pentru ca noi să fim „după bogăția gloriei Sale, întăriți cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Efeseni 3.16-19). Cu siguranță, El ne-ar îndemna la ascultare cu inimi curate, conștienți de prezența Sa și stând cu picioarele desculțe pe pământ sfânt.

Aceste capitole minunate sunt introduse cu cuvintele: „Iar înainte de sărbătoarea Paştelui, Isus, știind că I-a venit ceasul ca să plece din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1). Iar încheierea [acestor capitole] o constituie propria Lui rugăciune: „Tată drept, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut Numele Tău și Îl voi face cunoscut, ca dragostea cu care M-ai iubit Tu[11] să fie în ei și Eu în ei” (Ioan 17.25,26). Ce parte minunată avem noi! „Vedeți ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiți copii ai lui Dumnezeu” (1. Ioan 3,1). Dumnezeu este dragoste: „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu față de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit și L-a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre” (1. Ioan 4.9-10).[12]

Dragostea, dragostea lui Dumnezeu, care este El Însuși dragoste, este izvorul vieții care ne-a fost dăruită. Ea se revelează în persoana „Fiului unic” , care a fost trimis în lume, pentru ca noi să trăim prin El, care este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre. Dar acum aflăm un adevăr profund solemn. În legătură cu revelarea acestei dragoste în Persoana Fiului, care dăruiește viața eternă, se arată starea cu adevărat îngrozitoare a inimii omenești și, de asemenea, starea îngrozitoare a acestei lumi, care se află sub puterea lui satan: „Lumea nu vă poate urî pe voi; dar pe Mine Mă urăște” (Ioan 7.7; 15.18-21). „Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, nu ar avea păcat; dar acum nu au dezvinovățire pentru păcatul lor. Cine Mă urăște pe Mine, Îl urăște și pe Tatăl Meu. Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, nu ar avea păcat; dar acum M-au și văzut și M-au urât, și pe Mine și pe Tatăl Meu” (Ioan 15.22-24).

[Această descriere] a respingerii totale a lui Hristos este caracteristică pentru Evanghelia după Ioan. Așa cum vedem [în Prima Epistolă a lui Ioan] în credincios dragostea revelată ca rezultat al vieții eterne primite, tot așa găsim [acolo, într-un contrast izbitor] ura lui Cain, care și-a ucis fratele, deoarece faptele sale erau rele, iar ale fratelui său erau drepte: „Oricine îl urăște pe fratele său este un ucigaș; și știți că nici un ucigaș nu are viață eternă rămânând în[13] el” (1. Ioan 3.11-15). Revelarea dragostei face evidentă ura care caracterizează întunericul; căci „Dumnezeu este lumină și în El nu este deloc întuneric” (1. Ioan 1.5,6; 2.10,11). Această descoperire îngrozitoare este consecința inevitabilă a faptului că Lumina vine în lume (Ioan 1.9). Dacă viața eternă pentru oameni (desigur, indisolubil legată de credință) este prezentată sistematic ca adevăr universal, derivată din faptul vieții eterne existente în Fiul, atunci, în mod logic și absolut, introducerea ei în această lume trebuie [văzută] separat de aceasta. Nu pretind că cei care acceptă sistemul lui Grant neagă ceea ce este comunicat în Evanghelia după Ioan. Nu pot face asta. Dar această relație cu adevărul, în ceea ce privește puterea sa morală asupra conștiinței lor, a pătruns practic în sufletele lor. Sensibilitatea delicată, pe care conștiința ar trebui să o aibă față de Dumnezeu și adevărul Său, este distrusă – fără îndoială imperceptibil – dar inevitabil; și, ca urmare, respectul față de adevăr este diminuat din motive egoiste și tinde, în cele din urmă, să fie complet stins. Lăsați-i pe cei care mărturisesc un astfel de sistem ca fiind de la Dumnezeu să recunoască acest fapt, pentru ca ei să nu experimenteze – poate prea târziu – amărăciunea de a fi călăuze oarbe ale orbilor. Când se renunță la revelația clară despre „viața eternă”, se pierde, într-un fel, și lumina pentru suflet, pentru că „viața era lumina oamenilor” (Ioan 1.4). Așa ne-o prezintă Dumnezeu în Cuvântul Său. De altfel, prin aceasta se deschide ușa către asemănarea cu lumea în diversele ei forme; căci ceea ce ne ferește de aceasta este dragostea Tatălui – și aceasta se cunoaște exclusiv în creștinism, atunci când este cu adevărat înțeleasă. Aș dori să recomand cu seriozitate conștiinței fraților mei și să-i invit să studieze din nou acest subiect, comparând Cuvântul, așa cum îl întâlnim în Evanghelia după Ioan, cu ceea ce citim în epistola sa, în special cu ceea ce spune apostolul „tinerilor”.

Să rezumăm cât mai succint posibil ceea ce am abordat până acum. Revelarea „vieții eterne”, care se găsește aproape exclusiv în scrierile apostolului Ioan, i-a fost dăruită ca unul dintre ultimii martori oculari ai gloriei Domnului (Faptele apostolilor 10.39; 2. Petru 1.19), înainte de a fi luat din această lume – și ca unul care s-a bucurat mai mult decât oricine altcineva de libertatea în sfințenie, fiind conștient că el era subiectul dragostei [lui Dumnezeu]. Nu susțin că el a fost iubit mai mult decât alții, ci că el a trăit mai mult în această iubire, indiferent ce părea să creadă Petru despre aceasta [Ioan 21.21]. Sânul Domnului era deschis și pentru el [Petru], dar Ioan a fost cel care a îndrăznit să stea la el. Dacă comparăm acest fapt cu ceea ce se spune în Ioan 1.18 despre Domnul ca fiind Cel care L-a revelat pe Tatăl, atunci realizăm cât de minunat potrivit pentru slujba specială, pe care Domnul i-o încredințase, era [Ioan], un vas ales, modelat de Domnul pentru a transmite sfinților revelarea vieții eterne. De cinci ori, în diferite pasaje ale Evangheliei sale, el vorbește despre sine ca fiind „ucenicul pe care îl iubea Isus”[14] [Ioan 13.23; 19.26; 20.2; 21.7,20]. El nu spune: „care iubea pe Isus”, oricât de sincer ar fi putut spune acest lucru. Este caracteristic pentru dragostea adevărată faptul că nu se gândește la sine însăși. Expresia inspirată vorbește clar și într-un mod adecvat și măreț despre Dumnezeu. În Evanghelie găsim viața revelată în Persoana Fiului, astfel încât să putem fi părtași la ea. În [prima epistolă a lui Ioan] aflăm cum avem acces la ea și despre consecințele pentru cei care au primit viața, precum și despre modul în care cei care o „dețin” mărturisesc despre ea.

Când se vorbește pentru prima dată despre [viață] în Ioan 3.14,15, aceasta este introdusă prin cruce – prin menționarea necesității ca Fiul Omului să fie înălțat, și aceasta după ce Domnul a anunțat pentru prima dată că Se va întoarce în cer, de unde a venit, și după ce a trebuit să vorbească despre ceea ce este „cele cerești” în diferență și contrast pozitiv față de „cele pământești” – chiar și în ceea ce privește noul legământ, când Hristos va domni peste acest pământ. Dar pentru a putea avea parte de aceasta, un om trebuie să fie „născut din nou”; însă trebuie arătat și faptul că – dacă am folosi cuvântul „născut din nou” ca și cum ar fi același lucru cu „viața eternă” – diferența dintre cele pământești și cele cerești ar fi ștearsă. Desigur: omul trebuie să se nască din nou pentru a putea avea parte de „cele cerești”, dar în acest caz viața dăruită de Dumnezeu este „viața eternă”, așa cum Ioan dezvăluie aici. Să observăm în acest moment cât de desăvârșită este lucrarea asupra sufletului celui care privește spre Mântuitorul, prezentată în imaginea șarpelui de aramă, pe care Domnul o citează. Păcatul lui Israel a fost cel care a dat naștere la aceasta, păcat care, sub judecata lui Dumnezeu, a avut ca urmare moartea imediată, șarpele fiind cel care a acționat. Ei nu puteau face nimic împotriva acestui fapt, nu aveau niciun mijloc în afară de șarpele înălțat, care le-a fost pus la dispoziție prin providența milostivă a lui Dumnezeu. Șarpele era cel spre care trebuia să privească israelitul credincios. Și [exact] asta găsim în cruce, astfel încât, atunci când ne vom afla de cealaltă parte după învierea Domnului, vom experimenta eliberarea de păcat și de moarte, de puterea lui satan și de judecata lui Dumnezeu (Ioan 8.34-36; 5.22-25; 9.25-26; 16.11). Judecata a trecut. Credinciosul a trecut de la moarte la viață și nu va ajunge la judecată. Prin Fiul, el este „cu adevărat liber” [Ioan 8.36]; iar lumea în care este lăsat pentru o vreme și în care satan este stăpânul este „învinsă” de Domnul (Ioan 16.33).

Cel care dă viață este Fiul lui Dumnezeu întrupat, care, în acest sens, Își păstrează pentru totdeauna rolul de Mijlocitor al nostru, ca Cel căruia I s-a dat să aibă „viață în Sine” (Ioan 5.26); și El a început această lucrare specială când era pe acest pământ, pentru ca cei care cred să poată trece, prin credința lor, „din moarte în viață” (Ioan 5.24). El este Același care, ca Fiu al Omului, în moartea Sa este „mâncarea care rămâne spre viață eternă” (Ioan 6.27). El este „Păstorul cel bun” din Ioan (Ioan 10.11), care „Își dă viața pentru oi”, care a venit „ca ele să aibă viață, și să o aibă din belșug” (Ioan 10.10).

Am văzut, de asemenea, că darea eficientă a „vieții eterne”, o viață caracterizată prin darul „Duhului Sfânt” (Ioan 4.24; 7.39), are ca premisă, în principiu, moartea Domnului, precum și poziția Sa actuală în glorie, ca Fiu al Omului în cer, „S-a înălțat [la cer], unde era mai înainte” (Ioan 6.62). Primul Său mesaj către ucenici (transmis de Maria Magdalena după învierea Sa, când El îi numește pe ucenici pentru prima dată „frați” și îi introduce [astfel] în relația dublă în care Se afla El Însuși ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului) începe cu cuvintele: „Mă sui” (Ioan 20.17). Urmează apoi explicația completă a relației pe care o avem în El și care este revelată credinței prin Duhul [Sfânt]: „la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. Aceasta este pentru noi realizarea actuală a „vieții eterne”, care se bazează pe faptul că Fiul este „la Tatăl” (1. Ioan 1.2). Viața, așa cum este descrisă acolo („viața eternă, care era la Tatăl”) și așa cum a fost văzută în El când era pe pământ, este acum cu adevărat în noi, ca rezultat al împăcării și prin înțelepciunea Duhului Sfânt (1. Ioan 2.8; 5.6-11). Cuvintele Lui către Maria, care ar fi vrut să-L aibă pe acest pământ, au fost: „Nu mă atinge, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20.17). Ioan 17 își are aici fundamentul. Și am putut vedea același lucru în Ioan 13 și 14, care încep cu cuvintele: „Isus, știind că I-a venit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl” (Ioan 13.1); iar în Ioan 13.3 se spune că „Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate în mâna Lui” (compară cu Ioan 3.35) și „că El [Isus] a ieșit de la Dumnezeu și se duce la Dumnezeu”.

Găsim aceste două aspecte ale gloriei Sale personale ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului și în Ioan 3.14-16. Revelarea dreptății divine din Ioan 16 se bazează pe același fapt. Dacă prezența Duhului Sfânt pe acest pământ face aceasta clar înaintea lumii [Ioan 16.8], atunci motivul special, care are legătură cu Domnul, se găsește în Ioan 16.10: „pentru că Mă duc la Tatăl și nu Mă mai vedeți”. „Trebuie să fie înălțat” din Ioan 3.14 a trecut acum – ca să spunem așa – de la cruce la glorie, unde dreptatea este văzută în Persoana Fiului, într-un sens divin și mai puternic, deoarece aflăm că [Duhul] „a mărturisit mai dinainte patimile care erau pentru Hristos și gloriile de după acestea” (1. Petru 1.11). Și în Luca 24.26 citim: „Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea să sufere și să intre în gloria Sa?” Din acest punct de vedere, crucea și gloria sunt indisolubil legate în Persoana Sa. Aceasta devine foarte clar în Ioan 17. Lui, Fiul glorificat (care prin lucrarea Sa L-a glorificat pe Tatăl pe acest pământ), i-a fost dată orice putere, ca – fiind astfel înălțat – să „dăruiască viața eternă” tuturor celor pe care Tatăl i-a dat Lui (Ioan 17.4).

Ce binecuvântare de nedescris! Și când găsim în Scriptură viața eternă care ne-a fost dăruită, în strânsă legătură cu tot ceea ce credința vede în Persoana și în poziția Domnului, atunci un suflet, care acceptă pur și simplu acest adevăr, se găsește așezat pe o stâncă, pe care nimic și nimeni nu o poate [nici măcar] clătina. [Un astfel de suflet] nu a acceptat doar o învățătură, ci se află în prezența imediată a realității divine în toată lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea ei, în sens etern și [în prezența] unei Persoane divine, în care toate acestea se realizează. Și [acest suflet] este adus în aceeași relație pe care Fiul o are cu Dumnezeul și Tatăl Său: El spune [în Ioan 17.10]: „Toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele.” Și Duhul mărturisește despre aceasta, pentru că Duhul este Adevărul. „Și aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viață eternă și această viață este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viața” (1. Ioan 5.11,12).

Ar trebui să ne gândim, de asemenea, la modul în care Domnul ne dezvăluie [acest adevăr], care, în principiu, era deja recunoscut în Persoana Sa, în timp ce El umbla pe acest pământ (Ioan 1.49-51). Natanael crezuse în El, și se declarase de partea Lui prin felul în care aștepta gloria prezisă pentru Împărăția de o mie de ani, ca „Fiu al lui Dumnezeu” și „Împărat al lui Israel” (Psalmul 2.6,7). Apoi Domnul îi spune: „Pentru că ți-am spus: «Te-am văzut sub smochin», crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.» Și El i-a spus: «Adevărat, adevărat vă spun, că de acum veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând peste Fiul Omului»”. Cerul s-a deschis deasupra Lui ca Fiu al Omului, când „viața eternă” a putut fi văzută, când ea a fost „văzută și pipăită” (1. Ioan 1.1) de cei care L-au primit aici pe pământ, în Persoana Sa glorioasă, ca Fiu al lui Dumnezeu. Aceasta ni se revelează când Îl vedem urcând [în cer] ca Fiu al Omului și Fiu al lui Dumnezeu, unde El ne pregătește acum un loc în numeroasele locuințe ale casei Tatălui Său [Ioan 14.2]. Cât de prețios este pentru noi să știm deja acum că acolo este locul nostru, care este deja pregătit, acolo unde El se află deja, în timp ce așteptăm revenirea Lui, pentru ca atunci să putem fi la El!

Ei bine, viața noastră are crucea ca fundament. Duhul Sfânt, care a fost trimis din cer [pe acest pământ] de Tatăl prin Isus, înălțat la El și glorificat împreună cu El, ne umple sufletele, dăruindu-ne atât cunoașterea, cât și bucuria [mântuirii noastre].[15] [Căci este] Duhul Sfânt Cel care ne îndreaptă gândurile spre Isus Hristos ca Revelator al Tatălui, Desăvârșitorul lucrării, Cel în care se manifestă dreptatea lui Dumnezeu, precum și spre desăvârșirea dragostei Sale, spre Cel care, prin căile, cuvintele și faptele Sale, „L-a arătat” pe Dumnezeu oamenilor, care, în propria Sa persoană binecuvântată, a arătat clar cum „omul” ar fi trebuit să fie pentru Dumnezeu și față de Dumnezeu, conform planului lui Dumnezeu, când L-a creat: „Și Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul nostru»” (Geneza 1.26). Persoana Sa stă înaintea noastră ca Fiu al lui Dumnezeu și ca Fiu al Omului; lucrarea Sa în [toată] măreția ei, precum și efectele ei prezente și eterne – și poziția Sa actuală în glorie. De aceea, Ioan vorbește despre „viața eternă” în revelarea ei viitoare și desăvârșită, deși aceasta se află deja în posesia credinciosului (Ioan 5.39; 12.25; 14.2 și altele).

Și să adăugăm, că Domnul ne-a dat, în ceea ce privește „viața eternă”, o dublă revelație a voinței Tatălui – nu doar că oricine Îl are pe Fiul și crede în El posedă [această viață], ci și că Fiul, ca Păstor bun, are grijă de el și îl va învia în ziua de apoi. În Ioan 17, Domnul vorbește despre lucrarea Sa tocmai din aceste două perspective. Și în ambele cazuri găsim exprimarea unității Sale depline cu Tatăl: ca Cel care dă viață (Ioan 5.19-21), și, de asemenea, ca Cel care păzește ce este al Său (Ioan 10.28-30). În ambele cazuri se manifestă vrăjmășia extremă a iudeilor, care spun: „Tu, Om fiind, Te faci pe Tine Însuți Dumnezeu.”

În încheiere, să ne amintim de minunatul pasaj din Ioan 6.37-40: „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, și pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară; pentru că am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Și aceasta este voia Celui care M-a trimis, ca din tot ce Mi-a dat să nu pierd nimic, ci să-l înviez în ziua de apoi. Pentru că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine Îl vede pe Fiul și crede în El să aibă viață eternă; și Eu îl voi învia în ziua de apoi”.

Tradus de la: Ewiges Leben (1)
Sursa: Life and Propitiation: An Examination of “Certain New Doctrines”,
Londra: Morrish, 1885, pag. 91–94; 42–
citat în: R.A. Huebner, „Chapter 2.6: Eternal live”
în From New Birth to New Creation, 1997;²2010, pag. 67–72.

Traducere: Ion Simionescu