Ucenicul pe care-l iubea Isus
Ioan 13.21-25; 19.25-27; 20.1-4; 21.1-7,15-22

Hamilton Smith

© SoundWords, online: 24.01.2020, updated: 24.01.2020

Versete călăuzitoare: Ioan 13.21-25; 19.25-27; 20.1-4; 21.1-7,15-22

Fiecare credincios adevărat iubeşte pe Domnul.

Când Petru vorbeşte credincioşilor despre Domnul, el poate spune: „pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi” [1. Petru 1.8]. În prezenţa fariseului îngâmfat Domnul a putut spune despre femeia care I-a sărutat picioarele, „ea a iubit mult” [Luca 7.47]. În felul acesta Scriptura recunoaşte această dragoste, şi Domnul Se bucură de ea. În afară de aceasta, dragostea pentru Domnul are multe făgăduinţe, şi nu în cele din urmă savurarea deosebită a Domnului şi a Tatălui (Ioan 14.21-24).

Diferenţe în dragostea pentru Domnul

Însă Scriptura mai arată şi că dragostea pentru Domnul la diverşi ucenici şi în diferite ocazii se întâlneşte într-o măsură foarte diferită. Dragostea Mariei din Betania, care a uns pe Domnul cu „mir de nard curat, de mare preţ”, era cu siguranţă mai mare decât a ucenicilor indignaţi, care au zis, „pentru ce această risipă?” [Matei 26.6-8]. Dragostea Mariei Magdalena - ea „stătea afară la mormânt şi plângea” - a întrecut în această ocazie dragostea ucenicilor, care s-au dus acasă (Ioan 20.10,11).

Dragostea nu este constantă

În afară de aceasta dragostea noastră poate creşte şi scade. Din cauza încercărilor, dragostea multora poate „răci” [Matei 24.12]. Din cauza ademenirilor lumii, dragostea poate slăbi, ca în cazul credinciosului despre care Pavel spune: „Dima m-a părăsit, iubind veacul de acum” [2. Timotei 4.10].

Deci în timp ce dragostea pentru Domnul este foarte preţioasă în ochii Lui, şi ea trebuie îngrijită şi urmărită de credincioşi, este totuşi clar că noi nu ne putem bizui pe o dragoste care este expusă aşa de mult unor astfel de variaţii. Singura dragoste în care ne putem odihni trebuie să fie dragostea care nu cunoaşte nici o schimbare: dragostea care rămâne – dragostea lui Hristos pentru ai Săi.

Experienţa şi savurarea dragostei lui Hristos este ceea ce trezeşte dragostea noastră pentru El. „Noi Îl iubim”, spune apostolul, „pentru că El ne-a iubit întâi” [1Ioan 4.19]. De aceea dragostea noastră pentru Hristos va corespunde măsurii în care noi am cunoscut dragostea Lui pentru noi. Dacă apoi iubim pe Domnul cu mai multă simplitate a inimii, atunci să nu ne concentrăm la inimile noastre şi să nu gândim la dragostea noastră pentru El, ci să năzuim ca sufletele noastre să se bucure de dragostea Lui pentru noi.

Dragostea Domnului pentru noi

Efectul faptului că sufletul se bucură de dragostea lui Hristos este prezentat în chip minunat la apostolul Ioan în ultimele zile ale vieţii Domnului pe pământ. În contrast cu aceasta, aceeaşi scenă ne arată cât de trist este dacă ne încredem în dragostea noastră pentru Domnul, aşa cum era în cazul apostolului Petru. Amândoi ucenicii iubeau pe Domnul cu un sentiment veritabil şi adânc, care era mai mare decât al celor mai mulţi, căci el i-a determinat să părăsească totul şi să-L urmeze. Însă un ucenic se încredea în dragostea lui proprie pentru Domnul, în timp ce celălalt se odihnea în dragostea Domnului pentru el. Aceasta este diferenţa esenţială între aceşti doi bărbaţi, pe care îi găsim aşa de des foarte aproape unul de altul în aceste ultime scene.

Când Domnul, în harul Său minunat, spală picioarele ucenicilor, Petru poate întreba: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Şi atunci când el învaţă, că fără spălarea picioarelor nu poate avea parte cu Hristos, atunci strigă imediat cu dragoste înflăcărată, „Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul!” [Ioan 13.6,9] Puţin mai târziu el poate spune Domnului cu dragoste sinceră: „Cu Tine sunt gata să merg şi la închisoare şi la moarte” (Luca 22.33). Şi iarăşi: „Chiar dacă toţi se vor poticni de Tine, eu niciodată nu mă voi poticni” (Matei 26.33). Şi apoi, la trădarea Domnului, în dragostea lui înflăcărată pentru Domnul, Petru a scos sabia, ca să apere pe Domnul lui. Prin cuvinte şi fapte el pare să spună, „eu sunt omul, care iubeşte pe Domnul”. În contrast cu Petru, Ioan spune întrucâtva: „eu sunt omul, pe care Domnul îl iubeşte”, căci în aceste ultime evenimente de cinci ori el se descrie ca „ucenicul, pe care-l iubea Isus” [Ioan 13.23; 19.26; 20.2; 21.7,20]. Este cu adevărat o binecuvântare faptul că dragostea Lui pentru noi lucrează aşa fel că noi Îl iubim, dar mult mai minunat este faptul că El ne iubeşte. De această dragoste minunată s-a bucurat Ioan şi el s-a odihnit în această dragoste nemărginită.

Odaia de sus

Ioan 13.21-25: După ce a spus acestea, Isus S-a tulburat în duh şi a mărturisit şi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde“. Ucenicii se uitau unii la alţii, neînţelegând despre cine vorbea. Şi la masă era culcat la sânul lui Isus unul dintre ucenicii Săi, pe care-l iubea Isus. Simon Petru deci i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbeşte.

Prima ocazie, în care Ioan este denumit ucenicul „pe care-l iubea Isus” este în odaia de sus, aşa cum găsim în Ioan 13. Cât de mult ne merge la inimă această scenă! Domnul Isus este acolo cu o dragoste care niciodată nu se sfârşeşte, căci „deoarece iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1). Ioan este acolo şi se bucură de dragostea lui Hristos, în timp ce îşi pune capul pe pieptul lui Isus şi el însuşi se denumeşte ca fiind ucenicul pe care Isus îl iubea. Petru este acolo cu dragoste veritabilă şi arzătoare pentru Domnul, dar el se încrede mai mult în dragostea lui pentru Domnul, în loc să se odihnească în dragostea Domnului pentru el. În cele din urmă acolo este şi Iuda - fără dragoste pentru Domnul – cu punga cu bani de partea lui şi cu satan în inimă, pregătit să vândă pe Domnul şi să iese afară în lunga noapte întunecată.

În Domnul Isus vedem cât de aproape L-a adus dragostea Lui faţă de oameni ca noi, aşa că Ioan putea să-şi pună capul pe pieptul Aceluia care El Însuşi era la sânul Tatălui. În Ioan vedem ce poate face inima Mântuitorului pentru păcătos, prin aceea că îl lasă să se odihnească în chip desăvârşit în dragostea desăvârşită. În Iuda vedem ce poate face inima păcătosului cu Mântuitorul – să-L trădeze pentru treizeci de arginţi cu un semn al dragostei.

Spălarea picioarelor s-a terminat şi pentru Domnul a venit timpul să rostească cuvintele Sale de despărţire; însă în acel moment inima Lui este încă îngreunată prin prezenţa trădătorului. Domnul Îşi varsă inima înaintea ucenicilor Săi, spunându-le: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Ioan 13.21). Îndată ucenicii se privesc reciproc, îndoindu-se, neştiind despre cine vorbeşte El. Prin faptul că unul se uită la altul niciodată nu se vor rezolva problemele care iau naştere între credincioşi. Noi trebuie să privim la Domnul. Însă aceasta este posibil numai dacă suntem aproape de El. În această societate din odaia de sus era ucenicul cel mai apropiat de Domnul, acela ale cărui picioare au fost în mâinile Domnului, al cărui cap se odihnea pe pieptul Lui, a cărui inimă se bucura de dragostea Domnului şi care se putea denumi ca „unul dintre ucenicii Săi, pe care-l iubea Isus”. Petru, care se încredea în dragostea lui pentru Domnul, nu era suficient de aproape de Domnul, ca să afle gândurile Lui; el a trebuit să-i facă semn lui Ioan.

Învăţăm deci, că apropierea de Domnul şi intimitatea cu Domnul sunt partea aceluia care se odihneşte în dragostea Domnului.

Crucea

Ioan 19.25-27: Iar lângă crucea lui Isus stăteau mama Lui şi sora mamei Lui, Maria a lui Clopa, şi Maria din Magdala. Isus deci, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a spus mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!“ Apoi i-a spus ucenicului: „Iată mama ta!“ Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă.

A doua ocazie, în care Ioan este descris ca ucenicul pe care-l iubea Isus, ne duce la cruce. Acolo stă mama lui Isus împreună cu alte femei credincioase, şi un ucenic este acolo – ucenicul, pe care-l iubea Isus. Dar unde este ucenicul care se baza pe dragostea lui pentru Hristos? Vai, el este foarte departe, într-un loc singuratic, cu inima zdrobită; el varsă lacrimi de căinţă amară. Şi unde este ucenicul care se odihnea în dragostea lui Hristos? Ca în odaia de sus, şi aici la cruce, el este cât se poate de aproape de Domnul. Şi care este rezultatul? El devine un vas folositor stăpânului casei. Mama lui Isus este încredinţată lui pentru îngrijire. Odihnirea în dragostea Domnului ne face capabili pentru slujire.

Învierea

 Ioan 20.1-4: Şi, în ziua întâi a săptămânii, Maria din Magdala a venit dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric, şi a văzut piatra luată de pe mormânt. A alergat deci şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus“. Petru deci a ieşit, şi celălalt ucenic, şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună şi celălalt ucenic a alergat înainte, mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt.

În dimineaţa învierii Ioan este amintit pentru a treia oară ca ucenicul pe care-l iubea Isus; şi iarăşi el este văzut în legătură cu Petru.

Cei doi ucenici, care au aflat de la femei că mormântul era gol, se grăbesc într-acolo. După aceea urmează o relatare despre detalii aparent lipsite de importanţă, şi anume, că Petru pleacă primul, că apoi amândoi ucenicii merg împreună şi că în cele din urmă ucenicul, pe care-l iubea Isus, a alergat mai repede decât Petru. Nimic din ceea ce Duhul lui Dumnezeu relatează, nu poate fi lipsit de importanţă, cu toate că, asemenea cazului acesta, poate fi greu să se înţeleagă importanţa unui anumit detaliu. Dar dacă este permis ca această scenă să fie interpretată spiritual, putem vedea ceva, ceea ce cu siguranţă este adevărat: chiar dacă bărbatul cu temperament înflăcărat ia deseori conducerea în mână în unele chestiuni spirituale, totuşi în cele din urmă conducătorul spiritual propriu-zis este bărbatul care se sprijină pe dragostea Domului.

Marea Tiberiadei

Ioan 21.1-7: După acestea, Isus S-a arătat din nou ucenicilor, la Marea Tiberiadei. Şi S-a arătat astfel: erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamăn, şi Natanael, cel din Cana Galileii, şi ai lui Zebedei şi alţi doi dintre ucenicii Săi. Simon Petru le-a spus: „Mă duc să pescuiesc“. Ei i-au spus: „Venim şi noi cu tine“. Au ieşit şi s-au suit în corabie; şi în noaptea aceea n-au prins nimic. Dar, făcându-se deja dimineaţă, Isus a stat pe ţărm; totuşi ucenicii nu ştiau că este Isus. Isus deci ·le-a spus: „Copilaşilor, aveţi ceva de mâncare?“ Ei I-au răspuns: „Nu“. Şi El le-a spus: „Aruncaţi plasa în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi“. Au aruncat deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor. Ucenicul acela, pe care-l iubea Isus, i-a spus deci lui Petru: „Este Domnul!“ Simon Petru deci, auzind că este Domnul, şi-a încins haina (pentru că era dezbrăcat) şi s-a aruncat în mare.

În această scenă bogată în învăţăminte Petru şi Ioan ocupă iarăşi un loc important, şi pentru a patra oară Ioan este numit ucenicul pe care-l iubea Isus (Ioan 21.7). Ca de obicei Petru cel energic şi impulsiv preia conducerea. El revine la vechea lui activitate. El nu cere celorlalţi să merg împreună cu el, ci el spune simplu „Mă duc să pescuiesc” (Ioan 21.3). Însă sub influenţa personalităţii lui dominante, ei îi spun, „Venim şi noi cu tine” (Ioan 21.3). Au pornit în larg şi s-au străduit toată noaptea, şi cu tot efortul depus n-au prins nimic.

Când s-a ivit dimineaţa, „Isus a stat pe ţărm; totuşi ucenicii nu ştiau că este Isus” (Ioan 21.4). După ce El le-a prezentat printr-o întrebare ineficienţa eforturilor făcute fără o poruncă din partea Lui, El le arată după aceea cât de bogate sunt rezultatele, atunci când se acţionează sub conducerea Lui. Imediat ucenicul, pe care-l iubea Isus, recunoaşte: „Este Domnul!” (Ioan 21.7). Cine se odihneşte în dragostea Domnului are repede o capacitate de înţelegere spirituală.

„După ce au servit masa de dimineaţă”

Ioan 21.15-22: Deci, după ce au mâncat, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ El ·I-a spus: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“. El·i-a spus: „Paşte mieluşeii Mei“. El·i-a spus din nou, a doua oară: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti?“ El I-a spus: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“. El i-a spus: „Păstoreşte oile Mele“. El i-a spus a treia oară: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti?“ Petru s-a întristat că i-a spus a treia oară: „Mă iubeşti?“ şi I-a spus: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc“. Isus i-a spus: „Paşte oile Mele! Adevărat, adevărat îţi spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti“. Dar a spus aceasta, arătând cu ce moarte Îl va glorifica el pe Dumnezeu. Şi, după ce a spus aceasta, i-a zis: „Urmează-Mă!“ Petru, întorcându-se, l-a văzut venind în urmă pe ucenicul pe care-l iubea Isus şi care se rezemase la cină pe pieptul Lui şi spusese: „Doamne, cine este cel care Te va vinde?“ Petru, văzându-l, I-a spus lui Isus: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?“ Isus i-a spus: „Dacă vreau ca el să rămână până vin, ce-ţi pasă ţie? Tu urmează-Mă“.

După întâmplarea pe mare, când ucenicii au ajuns la ţărm, au găsit un foc de cărbuni şi peşte pus pe foc şi pâine şi aud invitaţia să vină să servească masa de dimineaţă. Fără nici un efort din partea lor s-a purtat de grijă din belşug pentru nevoile lor. După ce au servit masa de dimineaţă urmează scena de încheiere, în care din nou Petru şi Ioan au un loc deosebit, şi pentru a cincea oară Ioan este denumit ucenicul „pe care-l iubea Isus” (Ioan 21.20).

Mai întâi vedem aici cât de gingaş acţionează Domnul cu acela care s-a încrezut în propria lui dragoste. Petru, care a spus, că el ar fi gata să meargă cu Domnul în închisoare şi în moarte, a făcut experienţa, că el nu era în stare să învingă înaintea unei întrebări simple ale unei slujnice. Însă în această scenă impresionantă nu se spune nici un cuvânt despre lepădarea propriu-zisă. Despre eşecul grav s-a vorbit într-o întâlnire a Domnului cu slujitorul Lui, la care nici un martor străin nu trebuia să participe. Tot ce ştim despre această întâlnire, este afirmaţia ucenicilor: „Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon” (Luca 24.34). Aceasta a fost confirmat şi prin apostolul Pavel la câtva timp după aceea, când a scris credincioşilor din Corint, că Hristosul înviat „S-a arătat lui Chifa şi apoi celor doisprezece” (1. Corinteni 15.5). Minunată dragoste, care cu îndurare gingaşă a întâmpinat mai întâi pe cu ucenicul care a căzut cel mai mult.

Dacă la prima întâlnire conştiinţa lui a fost uşurată, atunci în scena aceasta inima lui este restabilită. Atunci Domnul S-a preocupat cu eşecul dinafară, aici El tratează rădăcinile lăuntrice, care au condus la eşec. Rădăcina era în încrederea în dragostea lui proprie pentru Hristos, şi întrebarea întreită dă pe faţă temeinic această rădăcină. Este ca şi cum Domnul ar fi spus, „Petru, după toate cele întâmplate, afirmi tu încă, că tu Mă iubeşti mai mult decât toţi aceştia?” La a doua întrebare Domnul nu mai aminteşte pe ceilalţi ucenici; El întreabă simplu, „Mă iubeşti?” La a treia întrebare Domnul foloseşte un alt cuvânt şi întreabă, „Mă iubeşti? Cu răspunsul al treilea Petru se predă cu totul în mâinile Domnului şi spune: „Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc” (Ioan 21.17). Este ca şi cum Petru ar spune: „Eu nu mă pot încrede în dragostea mea, nu pot vorbi despre dragostea mea, sau despre ceea ce vreau să fac, dar Tu, Doamne, Tu şti toate şi cunoşti inima mea, vreau să las în seama Ta să evaluezi dragostea mea şi să-mi spui ce trebuie să fac.”

Acum Petru nu mai spune Domnului în încredere de sine, despre ceea ce este gata să facă, ci Domnul în harul nemărginit spune ucenicului Său restabilit pentru ceea ce El îl va face capabil. Domnul spune întrucâtva: „Tu nu te mai încrezi în dragostea ta, ca să faci lucruri mari pentru Mine, tu ai lăsat toate în seama Mea; acum du-te şi „paşte oile Mele” (Ioan 21.17), „glorifică pe Dumnezeu” (Ioan 21.19) şi „urmează-Mă” (Ioan 21.19).

Domnul pare să spună, „A fost un timp, când ai gândit că tu M-ai iubi mai mult decât ceilalţi ucenici; acum du-te şi arată dragostea ta, prin aceea că păşunezi oile Mele, pe care Eu le iubesc. Ai gândit să te glorifici singur peste ceilalţi, prin închisoare şi moarte; acum du-te la închisoare şi în moarte, ca să glorifici pe Dumnezeu, şi atunci când aici jos toate vor fi trecut, urmează-Mă mai departe în plinătatea gloriei, în care Eu Mă duc.” Nu putem noi spune că acest mod în care El procedează cu un ucenic căzut este una din minunile cele mai minunate din viaţa Domnului?

Dar ce este cu Ioan? „Petru, întorcându-se, l-a văzut venind în urmă pe ucenicul pe care-l iubea Isus” (Ioan 21.20). Omul, care s-a încrezut în dragostea proprie şi a căzut, a avut nevoie de har restaurator şi de atenţionare, „Urmează-Mă!” Însă acela, care se odihnea în dragostea Domnului, nu avea nevoie de această atenţionare, pentru că el Îl urma.

Vedem astfel în ucenicul pe care-l iubea Isus, rezultatele binecuvântate, care se arată la aceia care se odihnesc în dragostea Domnului; şi anume: ei se află în apropierea de Domnul şi intimitate cu El; stau gata pregătiţi să fie folosiţi în slujba pentru Domnul; fac progrese spirituale; au putere de discernământ spiritual; şi ei Îl urmează pe Domnul, nu la distanţă mare, ci foarte de aproape.

Fie ca partea noastră fericită să fie, aşa cum spune mireasa din Cântarea Cântărilor: „Eu sunt a Preaiubitului meu şi dorinţa Lui este pentru mine” (Cântarea Cântărilor 7.10). Chiar dacă putem spune puţin despre dragostea noastră pentru El, ne putem totuşi lăuda cu dragostea Lui pentru noi. Este privilegiul credinciosului cel mai de curând întors la Dumnezeu să spună „sunt un ucenic, pe care Isus îl iubeşte”, şi ucenicul cel mai în vârstă şi cel mai înaintat nu poate spune mai mult, căci toate binecuvântările se găsesc în dragostea Sa atotcuprinzătoare, care L-a dus să moară pentru noi, pentru ca şi noi în măsura noastră mică să mergem şi să păşunăm oile Sale, să glorificăm pe Dumnezeu şi să-L urmăm în gloria în care El a mers.


Der Jünger den Jesus liebte

Titlul original: „The Disciple Whom Jesus Loved“
din Scripture Truth, Anul 20, 1928, pag. 104–107.

Traducere: Ion Simionescu


Note from the editors:

The SoundWords editorial team is responsible for the publication of the above article. It does not necessarily agree with all expressed thoughts of the author (except of course articles of the editorial staff) nor would it like to refer to all thoughts and practices, which the author represents elsewhere. “But examine all things, hold fast the good” (1Thes 5:21).—See also „On our own account ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen