Versete călăuzitoare: Matei 9.28; 12.30; 15.10; 16.23; Luca 7.42
Matei 9.28: După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: ‚Credeţi că pot face lucrul acesta?’ Da, Doamne, i-au răspuns ei.
Matei 12.30: Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.
Matei 15.10: Isus a chemat mulţimea la Sine, şi a zis: ‚Ascultaţi şi înţelegeţi’.
Matei 16.23: Dar Isus S-a întors, şi a zis lui Petru: ‚Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.
Luca 7.42: Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?
Gloriile morale ale slujbei lui Hristos devin deosebit de vizibile când noi privim pe Domnul Isus în legătura Lui cu omul. Fără întrerupere El înviorează şi slujeşte omului în cele mai felurite suferinţe ale lui. În acelaşi timp El îi revelează mereu în modul cel mai clar că omul posedă o natură stricată, răzvrătită, depărtată de Dumnezeu. În afară de aceasta El îl pune la probă. Acest gând este puţin luat în considerare, de aceea este cu atât mai mult necesar să ne ocupăm mai îndeaproape cu aceasta. Când El învaţă pe oameni, Domnul îi pune totodată la probă, fie că este vorba de mulţimea poporului, ori de ucenicii Săi, o mulţime care caută ajutor sau duşmanii Săi, în funcţie de poziţia pe care ei o aveau faţă de El. În timp ce El mergea cu ucenicii Săi din loc în loc şi îi învăţa, El i-a trecut mereu prin exerciţii ale inimii şi conştiinţei.
Chiar şi pe mulţimea poporului care Îl urma, El a tratat-o în acelaşi fel. „Ascultaţi şi înţelegeţi!” (Matei 15.10), le-a strigat El, ca astfel să le verifice conştiinţa, în timp ce îi învăţa. Unora, care au venit cu bolile lor la El, le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” (Matei 9.28). Femeia canaaneancă este un exemplu remarcabil despre felul cum El pune la probă această clasă de persoane. În casa lui Simon, după ce El a spus întâmplarea cu omul care avea doi datornici, S-a adresat lui Simon cu întrebarea: „Care din ei îl va iubi mai mult?” (Luca 7.42). La fel El a pus la probă pe farisei, împotrivitorii Lui neobosiţi. Tocmai aceasta a dovedit deosebit de clar, că Acela cu care ei aveau a face era Hristos. Învăţăm din aceasta că El nu a pus pe toţi fariseii sub aceeaşi sentinţă, ci că El voia cu plăcere să-i conducă la pocăinţă.
În acelaşi fel procedează cu ucenicii Săi, când El trezeşte în ei judecata de sine. Noi învăţăm realmente ceva din învăţăturile Lui numai atunci când atât mintea noastră, cât şi inima şi conştiinţa noastră sunt puse la lucru. Şi acest fel în care Domnul Isus a procedat în fiecare caz în parte este cu siguranţă şi una din gloriile morale care caracteriza slujba lui Hristos.
Însă mai mult chiar. În slujba Sa faţă de om, Isus ocupă deseori poziţia unuia care mustră sau condamnă; şi aceasta aproape că nu poate fi altfel, după cum se vede actualmente între oameni; însă demn de admiraţie este felul în care El mustră. Dacă El stă înaintea fariseilor, al căror fel de gândire pământesc se ridica permanent împotriva Lui, atunci cuvintele Lui sunt severe, ca de exemplu: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Matei 12.30). Dar dacă se adresează acelora care L-au primit şi Îl iubesc, dar care, ca să savureze părtăşia Sa deplină, au nevoie de o putere mai mare a credinţei şi de o măsură mai mare de lumină, atunci El foloseşte o cu totul altă vorbire; El spune: „Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi” (Luca 9.50).
În evanghelia după Matei 20.20-28, unde este vorba de cei zece ucenici şi de cei doi fi ai lui Zebedei, care voiau să aibă un loc de cinste în Împărăţia Sa, El intervine de asemenea în acest caracter. Într-adevăr, El trebuia să mustre pe ucenici. Nu se putea altfel. Dar El atenuează dojana Lui cât se poate de mult, deoarece El S-a gândit la ce era bun şi frumos la ei! Ce cu totul alt loc ocupă El când ucenicii Săi revoltaţi doreau ca fraţii lor nicidecum să nu fie cruţaţi! El verifică cu răbdare toată problema şi „desparte ce este preţios de ce este fără valoare”.
Tot aşa Domnul Se adresează lui Ioan, mustrându-l, când ucenicii au interzis unuia, care nu voia să meargă împreună cu ei, să alunge demoni în Numele lui Isus. Însă în momentul acela inima lui Ioan a ajuns sub disciplinarea din partea Domnului. În lumina cuvintelor anterioare ale lui Isus (Luca 9.46-48), în care Domnul a mustrat înfumurarea şi grandomania lor, el a descoperit greşeala făcută şi a făcut aluzie la ea, cu toate că Domnul nu a amintit-o cu nici un cuvânt. Şi tocmai pentru că Ioan era conştient de greşeala lui şi acum a mărturisit-o sincer şi fără s-o înfrumuseţeze, Domnul i-a răspuns cu cea mai mare gingăşie (vezi Luca 9.49-50).
La Ioan Botezătorul găsim ceva asemănător. Isus îl mustră, dar cu câtă îndurare ţine seama de împrejurări! Ioan se afla atunci în închisoare. Cât de mult va ţine Domnul seama de aceasta! Şi cu toate acestea Ioan a trebuit să primească o mustrare, deoarece mesajul lui transmis Domnului conţinea un reproş. Dar cât de precaut îl corectează Domnul! El trimite lui Ioan un răspuns care putea fi deplin înţeles şi apreciat numai de Ioan. El lasă să i se spună: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Matei 11.6) Chiar şi ucenicii lui Ioan, care au adus mesajul Domnului lor, nu puteau să înţeleagă dimensiunea acestor cuvinte. Isus voia să-l dea pe faţă pe Ioan înaintea lui însuşi, şi nu înaintea ucenicilor săi sau înaintea lumii.
Cuvintele de mustrare, pe care Isus le-a adresat ucenicilor care mergeau spre Emaus, precum şi acelea pe care El le-a adresat lui Toma după înviere, au o frumuseţe deosebită.
Şi Petru este mustrat în evanghelia după Matei capitolele 16; 17; dar cât de diferită este forma mustrării în aceste două situaţii! Şi toate aceste diferenţe conţin o plinătate de frumuseţe. Oricum ar vorbi Isus, aspru sau blând, tăietor sau cruţând, ori tonul cuvintelor Sale de mustrare este aşa de gingaş, că ele nu sună mai mult decât un îndemn – ca de exemplu atunci când El îi spune lui Petru: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau impozite? De la fii lor sau de la străini?” – sau mustrarea se ridică pe o treaptă, că ea se aseamănă aproape cu o respingere, ca de exemplu când Petru a trebuit să audă: „Înapoia Mea, satano!” (Matei 16.23): totdeauna putem spune cu certitudine, că în toate nuanţele (în baza împrejurărilor care L-au determinat pe Domnul să vorbească) noi descoperim multe desăvârşiri. Toate aceste corecturi venite de la Domnul erau „ca un cercel de aur şi o podoabă de aur fin”, fie că „urechea” era „ascultătoare” sau nu (Proverbe 25.12). „Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu” (Psalmul 141.5). Aceasta este experienţa, pe care Domnul a lăsat pe ucenicii Săi s-o facă!
Tradus de la: Die moralische Herrlichkeit des Herrn Jesus (19)
Preluat din The Moral Glory of the Lord Jesus Christ
Traducere: Ion Simionescu