Verset călăuzitor: Ioan 20.22

Ioan 20.22: Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a spus: „Primiţi Duh Sfânt!”.

Prima comunicare despre „viaţa din belşug”

Ajungem acum la prima comunicare despre „viaţa din belşug”, aceasta înseamnă viaţă în Fiul. Nu este vorba de o a doua aducere la viaţă în sensul unei „duble aduceri la viaţă”, aşa cum presupun unii, care cred că noi posedăm totul deja în primul moment al aducerii la viaţă. Şi ca rezultat al acestor păreri false se afirmă că atunci când Domnul nostru a suflat asupra alor Săi (Ioan 20.22), nu s-a petrecut nimic (numai că El a suflat asupra lor). Dar ce chestiune minunată s-a petrecut realmente acolo?

Bobul de grâu murise (Ioan 12.24); şi acum tocmai în ziua învierii, ziua în care Tulpina înviată în biruinţa asupra judecăţii, asupra iadului şi asupra morţii era răsărită, El a suflat asupra lor şi a zis „Primiţi Duh Sfânt!”. Aceasta nu este primirea darului Duhului la Rusalii. La Rusalii El a venit să locuiască în credincioşi şi să alcătuiască un trup, care era unit cu Capul. Pentru aceasta trebuia mai întâi să aibă loc înălţarea la cer şi glorificarea (Ioan 7.39; Faptele apostolilor 2.32,33). Situaţia din Ioan 20.22 era mai degrabă începutul aducerii de mult rod, asemenea bobului de grâu, care era mort şi a încolţit. Aceasta era facerea cunoscut a „vieţii Sale de înviere”, viaţa tulpinii înviate. Ai Săi au fost aduşi deja la viaţă cu viaţa divină, erau născuţi din nou, dar nu era nici o identificare a vieţii în El şi cu El, deoarece înainte de moarte El a rămas singur (Ioan 12.42). Însă acum ei au fost aduşi în legătură cu El Însuşi, erau una în El şi cu El – aceasta înseamnă identificarea vieţii în El.

W. Kelly a scris:

Aici stă înaintea noastră Domnul înviat … El este Om, şi acum El este Omul înviat. Dar El este şi Domnul Dumnezeu, aşa cum Toma spune imediat după aceea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu.” El este Unul care uneşte în Persoana proprie atât natura divină cât şi adevărata natură umană. El stă acolo, Omul înviat, „Omul al doilea”, în prima zi a săptămânii şi ca Duh înviorător sau Duh dătător de viaţă suflă peste ucenici. Aceasta înseamnă, este Duhul lui Hristos Isus ca Cel înviat dintre morţi. Este vorba de Duhul Sfânt, aşa cum El însoţea această viaţă de înviere, şi de puterea acestei vieţi, pe care Domnul, ca şi Cap al noii familii, o transmite membrilor familiei. Ei au crezut în El … Acum ei aveau viaţa din belşug (Ioan 10.10). Aceasta este deci schimbarea deosebit de importantă, care a avut loc prin acţiunea Domnului nostru Isus Hristos. Îţi poţi imagina pe cineva care se gândeşte la acest fapt şi spune: „Dacă cineva primeşte viaţa veşnică, de ce atunci depinde dacă această viaţă este viaţă de înviere – de ce este aceasta o caracteristică aşa de importantă a acestei vieţi, că trebuie să fie viaţă în înviere împreună cu Hristos?” Este desigur foarte posibil, ca cineva să gândească în felul acesta. Noi însă vrem să ţinem seama, că este deja o diferenţă, dacă

• s-a obţinut biruinţa deplină şi ea ne-a fost dăruită deja în Hristos sau
• viaţa mai luptă încă cu moartea,
• este o viaţă, împotriva căreia stă un înscris, care este împotriva noastră în porunci (acesta este Legea),
• este o viaţă care încă nu a fost eliberată de sub puterea răului, de care ea este înconjurată,
• este o viaţă care caută să facă binele şi cu toate acestea ratează, sau
• este o viaţă care năzuieşte să evite răul, şi cu toate acestea este mereu mânată în această direcţie.

Aceasta este exact starea unui om la care puterea eliberatoare este necunoscută. Însă această stare este terminată pentru cel credincios. Lui i se arată locul nou, pe care el a fost aşezat prin moartea şi învierea Domnului nostru. Viaţa, pe care noi o primim acum în Domnul Isus, nu este o viaţă sub Lege – este o viaţă care nu are nimic a face cu pământul sau cu rânduielile acestuia. Ea este viaţa Aceluia care m-a adus în pace desăvârşită cu Dumnezeu. Ea este viaţa Aceluia care m-a adus în posesiunea propriilor Lui relaţii cu Dumnezeu. Când Domnul Isus Hristos a suflat în felul acesta asupra ucenicilor Săi, prin aceasta a vrut să arate felul semnificativ şi puterea deplină a acestei vieţi, ca să zicem aşa, noul caracter al vieţii, care le-a fost dată – că viaţa, pe care ei o trăiau în carne, era realmente prin credinţa în Fiul Însuşi: „Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Deci aceasta le-a fost dat prin faptul semnificativ, că El a suflat asupra lor. Ei au luat parte la El Însuşi, pe când El sta acolo – parte la ceea ce El era, în mod deosebit la viaţa care era în El, după ce toate întrebările referitoare la bine şi la rău au fost rezolvate şi eliberarea desăvârşită de păcat şi moarte a fost câştigată prin El şi era dăruită lor.

La aceasta se referă apostolul Pavel, când spune: „Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus.” De ce? „pentru că”, spune el, „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” – „Legea Duhului de viaţă” este expresia, pe care apostolul Pavel o foloseşte. Aceasta este exact această viaţă despre care ne relatează Ioan, că a fost dată aici. Dacă la naşterea din nou (Ioan 3) devii născut din apă şi din Duh, cu cât mai mult primesc ei aici Duhul Sfânt; dar era Duhul Sfânt ca Duh al vieţii. Nu era Duhul de putere, care Se manifestă numai prin lucrări de putere şi alte dovezi de putere – lucruri care în ochii oamenilor par mult mai mari. Şi cu atât mai puţin era ceva de felul samavolnic şi arogant, ca şi cum oamenii ar putea acum să preia locul lui Dumnezeu şi ar putea afirma că ei ar putea pe pământ să ierte păcate; nici un apostol nu a făcut aceasta vreodată. Însă aceasta este un privilegiu real, astăzi la fel ca în ziua când Domnul Isus a înviat din moarte. Ce a făcut Duhul Sfânt atunci, era să facă cunoscut viaţa în puterea ei de înviere şi conform caracterului învierii prin Isus Hristos, Omul al doilea, înviat dintre morţi şi totodată o Persoană divină, Fiul, care nu a dat mai puţin viaţă decât Tatăl (Receive Ye the Holy Ghost, pag. 4-7).

Toţi sfinţii Vechiului Testament şi aceia de după timpul de har au avut şi au viaţă din Fiul. Dimpotrivă credincioşii de astăzi (folosesc cuvântul „credincioşi” cu precauţie, ca prin aceasta să caracterizez pe aceia care au crezut Evanghelia mântuirii lor şi astfel ştiu că ei sunt într-o poziţie de iertare înaintea lui Dumnezeu) au viaţa din Fiul şi în Fiul.

Remarcă trei lucruri:

1. „În Fiul” caracterizează relaţia şi caracterul vieţii în cunoaşterea Tatălui.
2. „În Hristos” caracterizează locul şi poziţia.
3. „În Duhul” caracterizează puterea specifică pentru a exprima viaţa la locul ei şi poziţia ei.

Aceste trei lucruri se găsesc în adevărurile caracteristice creştinismului.

Conform caracterului ei de bază, viaţa divină, care se face cunoscut, este întotdeauna aceeaşi. Însă suflarea ultimului Adam a dat naştere la o schimbare mare.

J.A. Trench scrie:

Dacă se cunoaşte adevărul din alte părţi ale Cuvântului, atunci întâmplarea istorică din Ioan 20.22 ne ajută să ilustrăm diferenţa între Duhul ca putere de viaţă în Hristos şi Duhul Sfânt, care locuieşte în noi. În Ioan 20 ultimul Adam a suflat peste ei, aşa cum Dumnezeu odinioară a suflat în nasul lui Adam suflarea de viaţă, şi aceasta arată foarte mult spre această legătură cu viaţa. Era acum viaţa lor (şi aceeaşi viaţă ca mai înainte, dar) într-o poziţie cu totul nouă într-un Hristos înviat. Astăzi nu mai poate avea loc aşa ceva, fără ca Duhul Sfânt să locuiască în noi (An Answer to !Life and the Spirit”, pag. 19).

Trench adaugă imediat poziţia lui, că ar fi o „absurditate” să presupui că această învăţătură ar însemna, că astăzi „oamenii primesc efectiv Duhul de viaţă, înainte ca ei să-L fi primit ca Duh de înfiere locuind în ei”. Începând de la Rusalii acestea două merg împreună.

Comentariile următoare de E. Dennet explică în continuare relaţia între Ioan 20.23,23 şi venirea Duhului la Rusalii ca Duh locuind în cel credincios (Faptele apostolilor 2).

Este o mare diferenţă între aceste două pasaje din Scriptură. Este clar conform cu Ioan 7.39, că Duhul Sfânt nu a fost dat credinciosului şi nu a venit să locuiască în el în sensul din Faptele apostolilor 2, până când Isus nu era glorificat. Este de asemenea clar şi din cuvintele Domnului Însuşi, că El nu intenţiona prin acţiunea Sa din Ioan 20 să anticipeze în vreun fel binecuvântarea specială de la Rusalii (vezi Luca 24.49; Faptele apostolilor 1.4,5). Dacă înţelegem această diferenţă, aceasta ne va ajura să înţelegem sensul cuvintelor Domnului din Ioan 20: „Primiţi Duh Sfânt!”, şi aşa mai departe. Este realmente împlinirea din Ioan 10.10: „Eu am venit ca ele să aibă viaţă, şi să o aibă din belşug.” Înainte de cruce în timpul vieţii Sale aici pe pământ, ucenicii Săi, care cu adevărat au crezut în El, aveau viaţa; dar numai în înviere ei au putut s-o primească în aşa fel ca s-o aibă „din belşug”. Însă faptul că ei au primit-o în felul acesta include poziţia nouă, pe care Domnul, ca Cel înviat dintre morţi, a ocupat-o. Începând de la întruparea Sa El era Omul al doilea. Însă El nu a ocupat locul acesta ca atare şi realmente nu în starea Omului al doilea decât după învierea Sa. [Remarcă a lui R.A.H.: Domnul Isus era personal Omul al doilea prin întrupare. Dar locul ca Omul al doilea – ceea ce înseamnă că primul om este înlăturat – El l-a luat ca urmare a lucrării Sale la cruce şi ca urmare al învierii Sale. Aceasta L-a aşezat pe locul Omului al doilea conform planului lui Dumnezeu.] Faptul acesta dă întreaga însemnătate a scenei din Ioan 20. Isus a revelat deja ucenicilor prin Maria, că Tatăl Lui era acum şi Tatăl lor şi Dumnezeul Lui era şi Dumnezeul lor. El i-a adus astfel în legătură cu Sine Însuşi în propriile Sale relaţii; şi începând de acum El era Capul unei rase noi. De aceea când El a venit în mijloc, acolo unde erau ei adunaţi, după ce le-a dat pace, El le-a arătat mâinile Sale şi coasta Sa, le-a poruncit să iese în puterea păcii pe care El a dobândit-o; El le-a făcut parte de viaţa din belşug, ca să-i facă capabili să intre în poziţia lor nouă şi în relaţiile lor noi: o viaţă al cărei efect deplin va fi asemenea cu poziţia Lui în glorie. Noi putem de asemenea constata, că tocmai forma în care El le face parte de Duhul Sfânt ca putere a vieţii, explică înţelesul ei. „El a suflat asupra lor”; şi dacă ne întoarcem la cartea Geneza, atunci citim că „Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2.7). Primul om a fost făcut viu prin primirea divină a suflării, prin aceasta a devenit un „suflet viu”; „Ultimul Adam”, ca Duh dătător de viaţă, a suflat din propria Lui viaţă în înviere asupra ucenicilor Săi, şi ei au trăit în puterea Acestuia prin Duhul Sfânt. Contrastul acesta conţine în afară de aceasta fără îndoială adevărul despre Persoana Domnului; însă aici nu vrem să ne ocupăm mai îndeaproape cu aceasta.

Deci acesta este adevărul acestei scene şi al acestei acţiuni, după cum credem noi. Ceea ce ucenicii au primit în felul acesta, era Duhul Sfânt ca putere a vieţii, paralel cu ceea ce noi găsim în Romani 8.1-11; ca să primească Duhul ca putere, ca ungere, ca arvună, ca pecete şi ca Duh al înfierii, ei au trebuit să aştepte până la Rusalii. Şi de aceea era aşa, că ei nu au fost aduşi în poziţia creştină deplină înainte de Rusalii (Edward Dennett, „John 20:22-23; Acte 2:1-4” în The Christian Friend’s Friend and Instructor, Anul 15, 1888, pag. 49-50).

La aceasta dorim să adăugăm unele comentarii de J.N. Darby:

Adevărul despre viaţa de înviere în Hristos şi despre venirea Duhului Sfânt sunt două lucruri diferite. Însă acum, când ambele s-au împlinit, ordinea divină este următoarea: cunoaşterea referitoare la iertarea păcatelor şi primirea Duhului Sfânt; şi astfel ambele sunt de nedespărţit. După aceea ştiu sau am voie să ştiu, că eu sunt în Hristos. În timp ce iertarea, care a fost cunoscută mai înainte prin Evanghelie, este o iertare a păcatelor din trecut – ceea ce conştiinţa mea avea nevoie. Viaţa, pe care o primim, este în Hristos ca înviat, dar eu nu sunt conştient – şi aceasta este mai mult decât cunoaştere – de adevărul din Ioan 20.22, astăzi, când Duhul Sfânt a venit, până când eu am primit Duhul Sfânt. Romani 8 le leagă de nedespărţit una de alta (Letters of J.N. Darby, vol. 3, pag. 436).

Caracterul vieţii de înviere

Expresia „viaţa de înviere” a fost creată ca să descrie caracterul şi legăturile vieţii precum şi a fi una al vieţii cu El Însuşi, care rezultă din aceea că Domnul nostru a suflat asupra alor Săi, aşa cum aceasta ne este descris în Ioan 20. Când El era înviat dintre morţi, El a devenit prin această acţiune Capul unei creaţii noi. Este bine să ne gândim că noua creaţie a început atunci când Hristos, Capul ei, a înviat. Suflarea Lui peste ei era darul Duhului (nu ca darul de la Rusalii pentru unitatea cu Capul trupului aflat în cer, ci) ca putere a unităţii vieţii în El Însuşi în creaţia nouă. Această unitate a vieţii cu El Însuşi în înviere în legătură cu natura Lui omenească înviată (Ioan 12.24) a fost denumită viaţă de înviere.

W.J. Lowe remarcă:

Ca şi Cap al creaţiei noi şi ca Izvor al vieţii, ca Cel înviat dintre morţi El a suflat asupra lor suflarea vieţii de înviere şi în acelaşi moment a exprimat ce este această viaţă, şi anume „Duhul Sfânt”. (Într-un mod asemănător citim despre „Duhul de viaţă în Hristos Isus” în Romani 8.2.) Nimeni nu va nega, după cum cred eu, că această „perspectivă” spre venirea Duhului, în sensul că Duhul Sfânt va fi în cel credincios, este ceea ce conţine poziţia lui binecuvântată. Ea este poziţia binecuvântată a acelora pe care Domnul urma să-i părăsească şi cărora le-a spus în privinţa aceasta: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16.7). Credinciosul ar trebui să primească Duhul Sfânt (Ioan 7.39). Însă era suflarea acestei vieţi noi de înviere, pentru care Domnul foloseşte cuvintele „Duhul Sfânt”, aşa cum spune şi Ioan 20.22. Şi aceasta trebuie s-o diferenţiem de prezenţa Duhului Sfânt cu mărturia personală în credincios – „cu duhul său” (Romani 8.16). Dacă deci pasajul acesta se confundă cu venirea Duhului Sfânt la Rusalii, atunci se întunecă adevărul prezentat în cele două cazuri. Avem aici viaţa nouă în puterea deplină şi acţiunea Duhului Sfânt, aşa cum El acţionează în viaţă şi formează această viaţă. Nu avem Duhul personal, cu această viaţă, aşa cum El locuieşte în credincios. (Aşa cum s-a spus deseori, aceste două adevăruri le găsim în Romani 8.) Şi această viaţă nouă, aşa cum ea a fost revelată, este „în Fiul”. Nu se spune că ea este „în noi”, ca şi cum ea ar putea exista despărţită de El. Şi cu atât mai puţin nu o putem avea independent de lucrarea Sa înfăptuită, o lucrare despre care s-a dat mărturie atât prin apă cât şi prin sânge, care au curs din El, pe când El „murise deja” (Ioan 19.33-55) (Life and Propitiation, pag. 39-40).

Citeşte şi această scrisoare de la J.N. Darby:

„Viaţa de înviere” este o expresie (care poate fi exprimată cât se poate de scurt), care a fost creată de creştini, ca să descrie starea în care suntem noi, dar nu este o expresie care se întâlneşte în Scriptură. În ceea ce priveşte natura ei, viaţa divină este întotdeauna aceeaşi: numai că astăzi Hristos, care devine viaţa noastră, este nu numai un Duh dătător de viaţă, ci El Însuşi a înviat dintre morţi şi de aceea noi posedăm această viaţă după starea în care El Însuşi a intrat ca Om.

Într-un anumit sens El dă viaţă cui vrea El (Ioan 5). În alt sens El a înviat dintre morţi, şi noi am fost făcuţi vii împreună cu El. Şi cu toate că toată această viaţă este în putere divină – Hristos viaţa noastră -, diferenţa este totuşi importantă şi conţine mult. Ea înseamnă nu numai să fi născut, ci să fi născut ca mort faţă de tot ce este trecător, aşa cum este valabil cu privire la Hristos: moartea, păcatul, puterea lui satan şi judecata au trecut, noi posedăm iertarea şi îndreptăţirea (Coloseni 2.13; Efeseni). Ea conduce, chiar dacă nu este acelaşi lucru, la unitatea tuturor sfinţilor în trupul lui Hristos. De aceea legătura vieţii cu învierea lui Hristos este de cea mai mare importanţă, deoarece ea urmează după moartea lui Hristos şi din partea lui Dumnezeu a fost pecetluită eficacitatea acestei lucrări. În afară de aceasta ea ne conduce – după ce întrebarea referitoare la păcat, judecată, puterea cărnii şi puterea lui satan a fost rezolvată – pe locul nou sau în sfera căreia ea îi aparţine. Însă viaţa este în esenţă întotdeauna aceeaşi, căci altfel ea nu ar putea savura pe Dumnezeu. Însă starea vieţii se modifică prin cunoaşterea locului în care ea a fost adusă în toate relaţiile ei – acolo unde este Hristos, prin care este atinsă în toate gândurile şi sentimentele ei, conform cu puterea Duhului Sfânt care este în ea şi cu ea. „Este legea Duhului de viaţă în Hristos” (Romani 8.2). Aceasta atinge întreaga stare în părtăşia cu Dumnezeu şi cu Hristos. Căci din punct de vedere moral viaţa trăieşte în acela în care ea se găseşte. „Cine are pe Fiul, are viaţa”, şi acest Fiu este Omul înviat.

Deci, în ceea ce priveşte viaţa, aceasta este starea aceluia care este creştin credincios, aceasta înseamnă, cel care are Duhul (Romani 8). S-ar putea ca el să nu fi cunoscut încă ce înseamnă aceasta cu adevărat, cu toate că toate sunt ale lui. Şi în Romani 7 vedem pe cineva care a fost făcut viu, aşa că el are bucurie de legea lui Dumnezeu, dar care nu este eliberat, şi prin aceasta nu are locul care aparţine aceluia care cunoaşte puterea învierii lui Hristos. Este unul, care nu are Duhul. Această stare ultimă (posedarea Duhului) este prezentată în Romani 8. Numai acela care este în (adevărata) stare creştină are această viaţă, şi toate acestea aparţin fiecăruia care astăzi este făcut viu. Dar până în momentul când el este pecetluit cu Duhul Sfânt, lui nu-i este cunoscută starea lui ca „viu în Hristos”; el nu a intrat în această stare a relaţiei cu Dumnezeu. Această viaţă este a lui, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta, dar el nu a primit-o. Viaţa de înviere este viaţa într-o altă stare. Ea este singura viaţă pe care Dumnezeu o recunoaşte astăzi, dar nu este o viaţă de altă natură în sine. Carbonul şi diamantul sunt din punct de vedere chimic acelaşi lucru, sunt însă foarte diferite. Însă singura stare, care este recunoscută de Dumnezeu astăzi, este viaţa legată cu Hristosul înviat (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, pag. 405-407, 1877).

Printre altele ar trebui să observăm remarca lui, că „în ceea ce priveşte natura ei, viaţa divină este întotdeauna aceeaşi: numai că astăzi …” Aceasta înseamnă, că el era convins că sfinţii Vechiului Testament aveau viaţa veşnică corespunzător naturii ei, însă nu o aveau cu relaţia actuală şi unitatea în Hristos în înviere. Ei nu aveau ce vrea să se spună cu denumirea „viaţă de înviere”, adică viaţă în Fiul.

Viaţa de înviere abia de la învierea lui Hristos

Calea, pe care credinciosul are parte de ceea ce este divin, este următoarea:

„Natura omenească” a lui Hristos înviat şi tot ce noi putem avea parte la această natură umană, este un teren uşor de înţeles pentru fiecare care este spiritual. Aceasta ne păzeşte de ceea ce ne-ar lua de pe locul dependenţei smerite, care ni se cuvine, cu toate că el ne duce în binecuvântare nespus de mare (A.C. Ord: The Teaching of Scripture on the Subject of Spiritual Life, pag. 53).

Domnul nostru a zis: „Cine mănâncă deci carnea Mea şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan 6.56), o chestiune care era imposibilă până în momentul când răscumpărarea a fost realmente înfăptuită.

În felul acesta ar trebui să se trăiască: nu în propria viaţă, ci prin Hristos, prin aceea că te hrăneşti din El (Ioan 6.56). Aici Isus revine iarăşi la propria Persoană, după ce a fost întemeiată credinţa în moartea Sa. În continuare ei ar trebui să rămână în El şi fiind în El să fie înaintea lui Dumnezeu, aşa cum El era plăcut înaintea lui Dumnezeu prin eficacitatea lucrării Sale în moartea Sa. Conform puterii şi harului acestei vieţi, în care Hristos a obţinut biruinţa asupra morţii şi în care El trăieşte acum ca Biruitor, El, Hristos, ar trebui să locuiască în ei. Aşa cum Tatăl cel viu L-a trimis pe El şi El trăia – nu printr-o viaţă independentă, care nu avea pe Tatăl ca subiect sau izvor al Său, ci din pricina Tatălui -, aşa ar trebui şi acela, care L-a mâncat în felul acesta, să trăiască din pricina Lui (Ioan 6.57) (J.N. Darby, Synopsis, vol. 3, pag. 329-330).

J.N. Darby a mai remarcat, că „Hristos ne introduce în savurarea a ceea ce Îi aparţine Lui – propria Lui poziţie înaintea Tatălui”. El se referă la aceasta în legătura cu Fiul în natura Sa umană:

În mod binecuvântat aceasta este valabil în orice privinţă, în afară desigur în ceea ce priveşte Dumnezeirea fiinţei Sale şi unitatea cu Tatăl: în acestea El rămâne divin singur. Dar tot ce El are ca Om şi ca Fiu al Omului, în acestea El ne introduce: „Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Pacea Lui, bucuria Lui, cuvintele, care I le-a dat Tatăl, ni le-a dat nouă. Gloria, pe care El I-a dat-o, El ne-a dat-o nouă; noi suntem iubiţi cu dragostea cu care El a fost iubit de Tatăl. Planurile lui Dumnezeu nu erau numai pentru a ieşi în întâmpinarea responsabilităţii noastre ca şi copii ai lui Adam, ci erau înainte de întemeierea lumii, ca să ne aducă în aceeaşi poziţie cu al doilea Adam, Fiul Său. Şi lucrarea lui Hristos a făcut ca aceasta să fie dreptate (Synopsis, vol. 3, pag. 371).

Acestea sunt unele din trăsăturile de caracter ale vieţii în Fiul:

„Pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.” Noi Îl vedem pe El, pentru că noi avem viaţa; şi această viaţă este în El şi El în această viaţă. „Această viaţă este în Fiul.” Ea este la fel de sigură ca şi imposibilitatea de a se desface a vieţii Sale. El Însuşi este Izvorul acesteia. Pentru că El trăieşte, şi noi vom trăi. Viaţa noastră este în orice privinţă revelarea Lui Însuşi, Cel care este viaţa noastră, aşa cum exprimă apostolul prin cuvintele: „Pentru ca viaţa lui Isus să fie descoperită în trupul nostru muritor.” Vai!, carnea se împotriveşte acesteia; dar cu nimic mai puţin ea este viaţa noastră în Hristos. Însă aceasta nu este totul. Pentru că Duhul Sfânt locuieşte în noi, noi cunoaştem unirea noastră cu Hristos (J.N. Darby, Synopsis, vol. 3, pag. 371).

Înseamnă aceasta „făcut viu de două ori”?

Înseamnă învăţătura despre o „viaţă în Fiul”, aşa cum ea este prezentată în articolul acesta, experienţa unei „faceri vii de două ori” în viaţa unui credincios? În orice caz, aşa afirmă unii. Probabil felul în care adevărul este prezentat în extrasul următor are tendinţa să sprijine un astfel de gând.

În cazul mântuirii mele, Dumnezeu a folosit Psalmul 71.20 [„Tu, care ne-ai făcut să vedem necazuri multe şi grele, ne vei da din nou viaţa şi ne vei scoate din nou din adâncurile pământului”], nu când eu eram născut din nou, ci după ce eu m-am pocăit şi am fost condus să mă odihnesc în lucrarea făcută de Hristos, ceea ce Duhul Sfânt mi-a arătat din versetul acesta. Era după necazuri mari, că Hristos a fost făcut din nou viu în puterea învierii. Era, după ce Dumnezeu m-a făcut să înţeleg aceste încercări, că El m-a făcut din nou viu şi eu am fost pecetluit cu Duhul Sfânt (A.P. Cecil: A Sequel in Answer to the Tract on „Life in Christ and Sealing with the Spirit“, pag. 14–15).

Însă afirmaţii ceva mai atente exclud gândul unei duble aduceri la viaţă. De exemplu J.N. Darby spune următoarele:

Nu este nici o altă viaţă, decât numai viaţa lui Hristos. Numai astăzi, după ce El a înviat, El o dă potrivit cu puterea şi relaţia în care El a intrat. Însă nu se predică viaţa, ci Hristos – pocăinţa şi iertarea păcatelor: starea relaţiei noastre cu Dumnezeu în noi înşine sau în Hristos. „Trebuie să deveniţi noi” – oricât de adevărat ar fi aceasta, aceasta nu este Evanghelia. Dezvoltarea vieţii în noi va fi conform cu ceea ce credinţa ţine cu tărie cu privire la aceste relaţii. Ordinea normală a Scripturii era, dacă erai convins, iertarea păcatelor şi după aceea urma primirea Duhului Sfânt. Aceasta nu dă o viaţă nouă, ci dă viaţă în relaţiile în care cineva a intrat în felul acesta. Şi aceasta a dat nu numai libertate înaintea lui Dumnezeu în cunoaşterea iertării, ci libertate faţă de legea păcatului şi a morţii. Atunci eu voi şti nu numai că Hristos a murit şi m-a eliberat, m-a aşezat într-un loc nou cu privire la cele din trecut, ci şi că această viaţă pe acest loc nou este identificată cu puterea vieţii şi cu moartea faţă de păcat, aşa cum arată aceasta Romani 8.2,3 (Letters of J.N. Darby, vol. 3, pag. 345).

Când ultimul Adam a suflat peste ucenicii Săi şi a zis: „Primiţi Duh Sfânt!” (Ioan 20.22), viaţa, pe care ei o aveau deja, a fost adusă la identificare cu El Însuşi, „Bobul de grâu” înviat. Era viaţă într-o relaţie nouă – şi anume viaţa Lui de înviere -, şi astfel ei au fost văzuţi ca fiind făcuţi vii împreună cu El. Aceasta nu este ceea ce s-a petrecut la Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât cu scopul deosebit să-i adune laolaltă ca un singur trup (1 Corinteni 12.13) -, pe aceia care au crezut şi aşteptau în Ierusalim (Faptele apostolilor 1.4,5).

 

J.N. Darby face o diferenţiere în comentariul său la Coloseni 2.13 între „făcut viu” şi „făcut viu împreună cu Hristos”:

Acum eu sunt nu numai „făcut viu”, ci sunt „făcut viu împreună cu El” (Coloseni 2.13); căci dacă eu sunt viu, atunci eu pot fi viu spiritual sau în Romani 7. Oricine este acolo, spune: „Gândesc, Hristos este preţios pentru mine, şi eu iubesc Cuvântul Său şi pe ai Săi”, dar el se cercetează pe sine însuşi, ca să constate dacă este în această creaţie nouă. Ca şi fiul pierdut, el nu a întâlnit încă pe Tatăl său. Însă aceasta nu este poziţia „a-fi-făcut-viu-împreună-cu-Hristos” – el a fost făcut viu, fără îndoială, şi acolo unde eu vorbesc despre „făcut viu” în felul acesta, este acţiunea divină a unei vieţi noi în sufletul meu. Însă „făcut viu împreună cu Hristos” este altceva … Hristos a înviat ca Om dintre morţi. El a murit purtând păcatele noastre – pentru ele; El a mers în moarte pentru noi, şi Dumnezeu L-a înviat; şi să presupunem că eu sunt un credincios (aşa cum spune în Efeseni 1.13), atunci eu am înviat cu El … Este nu numai faptul că eu am viaţă. Eu am viaţă într-o stare nouă, unde este Hristos. Eu am venit pe un loc nou înaintea lui Dumnezeu – pe locul lui Hristos -, şi toate păcatele mele au rămas de partea cealaltă a mormântului lui Hristos. Eu nu recunosc omul vechi, el este lucrul îngrozitor, care m-a înşelat (Collected Writings of J.N. Darby, vol. 3, pag. 227).

Pentru unii apare o greutate în privinţa aceasta, deoarece ei se întreabă, când au fost ei făcuţi vii împreună cu Hristos: atunci când au crezut în Hristos sau într-un alt moment? Dacă a fost la un moment viitor, nu este atunci o a doua „facere vii”? Răspunsul pare să se găsească în primul rând în Efeseni 2.5. Însă întrebarea referitoare la timp („când”) nu este afirmaţia principală a acestui verset. Efeseni 2 arată planul lui Dumnezeu, prin aceea că El în harul Său suveran Se îndreaptă spre păcătoşii morţi spiritual şi lucrează o lucrare de har în sufletele lor. El îi face vii din starea de moarte şi îi strămută împreună cu Hristos într-o poziţie în locurile cereşti. Efeseni 2 nu prezintă detaliile acţiunii lui Dumnezeu cu sufletele şi exerciţiile prin care ele trec, aşa cum găsim aceasta în Romani 7. Acolo sunt descrise detaliat exerciţiile unui suflet, prin care el trece, până ajunge eliberat (Romani 7.24) şi pus în libertate (Romani 8.2). Efeseni 2 descrie acţiunea suverană a lui Dumnezeu, în timp ce Romani 7 tratează experienţele sufletului în căile lui Dumnezeu în timp. Deci Efeseni 2.5 nu răspunde la întrebarea pe care am pus-o la începutul paragrafului acesta.

Răspunsul cu privire la întrebarea referitoare la timp, când am fost noi făcuţi vii împreună cu Hristos, se întemeiază pe faptul că de când Hristos este acolo sus, noi putem spune: „Când a murit Hristos, am murit şi eu”. Realmente noi am fost făcuţi vii împreună cu El şi înviaţi împreună cu El şi aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Nimic din aceasta nu vorbeşte despre căile lui Dumnezeu cu noi în timp, ci mai degrabă despre acţiunea Sa puternică cu privire la Hristos şi noi înşine, ca uniţi cu El.

Într-un comentariu la Coloseni 2.13, J.A. Trench a făcut unele remarci utile. Redăm un extras din acesta:

Începând din momentul când noi am fost uniţi la Hristos, noi suntem învăţaţi în harul Său binecuvântat să privim înapoi şi să vedem totul ca acţiune completă a puterii divine, atunci când Hristos a fost înviat. Însă desigur este o cu totul altă întrebare, când am fost introduşi noi personal în aceasta. Pasajul nu spune nimic despre aducerea la viaţă a Duhului sau despre a-deveni-născut-din-Dumnezeu, ci mai degrabă despre a-fi-făcut-viu-împreună-cu-Hristos, ceea ce este un cu totul alt gând, aşa cum oricine poate vedea, care citeşte pentru sine aceste versete. Puterea măreaţă a lui Dumnezeu, care s-a exprimat în învierea lui Hristos, a venit şi ne-a scos din tot ce eram în Adam. Ea ne-a adus în ceea ce este poziţia lui Hristos, aşa cum ea [poziţia] se bazează pe lucrarea înfăptuită la cruce. Şi prin Duhul Sfânt, care Îşi ocupă locul în noi, aceasta devine activă pentru noi personal, dacă credem Evanghelia mântuirii noastre (John Alfred Trench, An Answer to „Life and the Spirit”, pag. 15).

El face în continuare încă o remarcă referitoare la greşeala, pe care noi o facem, dacă introducem aici întrebarea referitoare la timp:

… aşa că, dacă aici se introduce timpul, atât aducerea noastră la viaţă cât şi iertarea noastră au loc înainte ca noi să ne fi născut! Adevărul este, că pasajul nu ne spune nimic cu privire la timp (An Answer to „Life and the Spirit”, pag. 15).

La urmă vrem să privim încă o dată cuvintele primului citat, care l-am redat mai înainte: „Dumnezeu … m-a făcut din nou viu”. Într-o râvnă călăuzită greşit împotriva unei învăţături care nu există despre „dubla aducere la viaţă”, unii au condamnat o astfel de afirmaţie ca fiind „prostie grotescă”.

A.C. Ord a răspuns în felul următor la acest reproş:

Cine respectă Cuvântul lui Dumnezeu nu va fi atins de o aşa furtună de cuvinte. Aici este vorba numai de o întrebare referitoare la folosirea de expresii şi dacă Scriptura aplică exprimarea „a face viu” la o nouă intrare în viaţă. În Psalmi aceasta ne este mereu prezentată aşa, şi aceia care au fost făcuţi deja vii prin Cuvânt, spun: „Înviorează-ne şi vom chema Numele Tău” (Psalmul 80.18). Şi iarăşi: „Sufletul mi se lipeşte de ţărână; fă-mă să trăiesc după Cuvântul Tău” (Psalmul 119.25,40). Chiar şi în natură este aşa, că este o diferenţă între a face viu şi naştere, cu toate că acţiunile naturii sunt ascunse şi originea lor tainică. Apostolul însă merge mai departe …, când spune galatenilor: „Copilaşii mei, pentru care din nou simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4.19). Dacă acela, care caracterizează cuvintele ca fiind „prostie grotescă”, ar fi fost un adversar al apostolului dintre galateni, cât de mult s-ar fi enervat de o aşa „extravaganţă grosolană”. Însă lucrurile naturale, cu toate că ele pot ilustra ceva, nu sunt ca să domine tainele spirituale, pe care le prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, şi cu atât mai puţin să înlocuiască ceea ce Cuvântul învaţă în sens pozitiv (Collected Writings of A.C. Ord, pag. 29, adnotarea 16).

Rezumat

Dacă „Bobul de grâu” înviat (Ioan 12.24) a suflat peste ucenicii Săi (Ioan 20.22), El a suflat peste aceia care erau deja născuţi din Dumnezeu şi aveau viaţa divină. El spune: „Primiţi Duh Sfânt!”. Aceasta era nu numai o expresie care anticipa coborârea Duhului la Rusalii. Dacă ar fi aşa, aceasta ar face din acţiunea Domnului nostru nimic mai mult decât o acţiune simbolică. Ci ei au primit Duhul, încă nu aşa ca la Rusalii, atunci când El personal a venit ca Acela care voia să locuiască în noi, ca să ne unească cu un Cap aflat în cer. Ei L-au primit ca putere a noii intrări la viaţă, viaţă în înviere, la viaţa de înviere a Celui înviat. La Rusalii Duhul a venit ca Acela care locuieşte personal în noi, ca să lucreze unirea cu Capul din cer şi în felul acesta să constituie trupul lui Hristos. Deci, începând de la Rusalii ambele lucruri sunt adevărate pentru credincios, dacă el este pecetluit cu Duhul: aceasta înseamnă, el primeşte Duhul ca putere a vieţii în Fiul şi ca Acela care locuieşte personal în el, ca să-l lege cu Capul din cer. Privit istoric Dumnezeu a făcut aceste două lucruri în timpuri diferite (vezi Ioan 20 şi Faptele apostolilor 2). Aceasta ne ajută să învăţăm aceste lucruri şi să le înţelegem potrivit măsurii noastre de înţelegere.

Ioan vorbeşte despre viaţa în Fiul şi Pavel despre viaţa în Hristos. Una este caracterul vieţii, cealaltă este locul şi poziţia unde noi avem viaţa. Romani 8.2 spune: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.” Este binecuvântare să se înţeleagă corect aceste locuri din Biblie. Doresc acum să îndrept scurt atenţia spre faptul că sunt două feluri diferite cum se poate citi Romani 8.2:

• Legea – Duhului de viaţă în Hristos Isus (corect);
• Legea Duhului – de viaţă în Hristos Isus (fals).

---

Tradus de la: "Empfangt Heiligen Geist"
Din From New Birth to New Creation, pag. 61–66.

Traducere: Ion Simionescu